Talentul conţine lumina geloziei

Andrei Păunescu a împlinit 40 de ani. Jurnalul Naţional îi urează "La mulţi ani!" (text reprodus din ziarul lui Marius Tucă, 6 mai 2009).

Jurnalul Naţional: Cum ar vorbi în câteva fraze Andrei Păunescu despre... Andrei Păunescu?

Andrei Păunescu: Ar încerca să tacă. Nu din vinovăţie, ci din convingerea că un om este ceea ce face, nu ceea ce spune că face. Dacă ar trebui, totuşi, să spună ceva, v-ar ruga... să puneţi dumneavoastră încă o întrebare. Deci?

Ce înseamnă pentru sufletul dumneavoastră meseria de jurnalist? Cum aţi ajuns să îmbrăţişaţi această carieră?

Înainte să fie o îmbrăţişare, a fost vorba de supravieţuire. La începutul lui 1990, când eu eram student, iar tatăl meu a fost dat afară, de ministrul Culturii, de la revista Contemporanul, familia nu mai avea nici o sursă de venit. Când vezi că ţi se face foame, trebuie să te apuci fie de vânătoare, fie de plugărit, fie de tăiat lemne. Cum noi nu ne pricepeam la aşa ceva, am făcut o editură, o revistă (Totuşi iubirea), un ziar (Vremea). Apoi, jurnalismul a devenit o profesie, uneori chiar o pasiune.

Dacă ar fi să definiţi talentul printr-o culoare, care ar fi aceea?

Dacă nu mi s-ar permite decât o culoare, aş spune că talentul este galben, pentru că e vizibil, intrigă şi conţine lumina geloziei, fără de care cele spirituale nu ar avea forţa să iasă la iveală. Nu o gelozie bolnavă, ci una care transformă invidia faţă de talentaţii din jur în poftă de viaţă şi de afirmare proprie. Dacă aş mai avea dreptul la alte culori sau nonculori, aş spune negru (toţi avem, până la urmă, parte de "Back in black", chiar dacă venirea AC/DC în România, în acest mai 2009, a fost una dintre ţepele cu care ne-am obişnuit pe-aici). Aş mai spune roşu, pentru că trebuie să ai sânge, ca să reuşeşti. Aş mai spune albastru, pentru că nu m-aş simţi întreg, dacă nu aş ţine cu Craiova, dacă nu aş fi cu capul în nori şi cu inima la apă.

V-aţi dori să aveţi acum o altă vârstă, să vă întoarceţi în timp, să mergeţi mai repede înainte sau să opriţi timpul în loc?
Nu m-am simţit niciodată mai bine decât acum, trăiesc prezentul fără regrete şi fără nostalgii mari, dar sunt sigur că va veni un moment în care o să mă gândesc "ce bine era la..." 40, la 35. Nu şi la 30, 25 şi 20 de ani, borne la care nu m-aş întoarce. Poate pentru că sunt un iresponsabil al vârstei şi confirm cu tărie constatarea altora, că bărbatul rămâne pe viaţă la dezvoltarea emoţională de la 12 - hai 18! - ani, când dă de femei, de muzică, de fotbal (în ce ordine vreţi).

Dacă v-aţi întâlni acum cu adolescentul Andrei Păunescu, cum l-aţi privi şi ce sfaturi i-aţi da?

Nu trebuie să-mi închipui cum ar fi, pentru că abia v-am spus că sunt un iresponsabil al vârstei, iar mintea mea nu e totuna cu buletinul de identitate, din care nu a învăţat aproape nimic. Totuşi, l-aş privi rece şi i-aş spune să fie mai cald. Deşi nu îmi permit să-mi dau nici mie sfaturi, i-aş spune să pună muzica şi artele plastice pe un loc mai important şi să nu aştepte până la 40 de ani ca să scoată albumul său folk şi albumul trupei rock "Totuşi", care ar fi trebuit să iasă de mult, de cel puţin 10 sau chiar 20 de ani. Discuri care abia anul acesta sper să apară. Măcar acum!

Ce schimbări a produs timpul în visările şi în sensibilitatea dumneavoastră?

Iubesc istoria şi cronologia, dar cred mai degrabă că oamenii şi faptele îşi conţin timpul decât că vremea este raftul în care se ordonează oamenii şi faptele. Timpul nu mi-a produs decât un continuu adaos de întâmplări, de întâlniri, la care să mă refer, când mă gândesc cine sunt şi de ce sunt, de ce am mai mult decât aş fi sperat, dar sunt mai puţin decât aş fi vrut.

Ce culoare ar avea poezia, dar muzica?

Poezia e un degrade confuz, de la galben până la negru, cu escale prin roşu. Oricum, poezia nu e albă! Muzica pe care o iubesc şi care mă interesează (rock-ul, folk-ul, blues-ul, folclorul de geniu, bucăţelele suportabile din muzica clasică, naivitatea cinstită din country şi nu numai) mi se pare că trebuie să fie mai drastică în nuanţe decât poezia, şi niciodată monocromă. Măcar din când în când, din loc în loc, negrul trebuie spart de o deschidere albastră, roşie sau galbenă, dar sub nici o formă gri!

Ce urare i-ar face Andrei Păunescu lui Andrei Păunescu de ziua sa?

I-aş ura să nu urască (e o pierdere de timp şi de suflet) şi să mai trăiască nişte ani, dacă încă nu s-a supărat atât de tare, încât să se sinucidă. Şi să-şi adune mai repede ambâţul, ca să lase mai repede după el cele câteva albume de muzică folk şi rock, cele câteva cărţi încă nepublicate sau nescrise şi câteva desene. Cam atât.

Interviu de Roxana Vintilă

Schije din ultima noapte de 39 şi întâia zi de 40

Ce am făcut până la 40

Dacă azi ar fi revoluţia din decembrie 1989, când toţi începuseră să se întrebe “Ce-ai făcut în ultimii 5 ani, domnule…?”, eu aş cere să fiu interogat, până la sânge, până la oase, până la ultima picătură de amintire esenţială: “Ce ai făcut în ultimii 40 de ani, Andrei Păunescu?”

• Am scris şi am făcut câteva cântece.
• Am făcut o trupă de rock, "Totuşi", pe care am cam lăsat-o de izbelişte, în ultimii ani. Apoi o trupă de pop-rock, “Noi doi”, care s-a stins din motive familiale.
• Am publicat articole, interviuri şi caricaturi în presă.
• Am văzut România, oraş cu oraş, inclusiv Basarabia, mai ales cu Cenaclul Flacăra.
• Mi-am făcut iluzii şi că o să pot mulţumi pe toată lumea, şi că o să îmi fie considerată ca virtute convingerea cu care mi-am urmat numele şi fapta de familie, şi că o să pot deveni un nume de sine stătător, desprins şi de meritele, şi de duşmanii pe care îi conţine marca Păunescu.
• Am scris şi am publicat câteva cărţi.
• Am văzut lumea, continent cu continent, cu o singură excepţie.
• Am fost un fiu foarte bun şi un frate bun.
• M-am îmbolnăvit pe viaţă de sunetul chitarei, făcând cunoştinţă cu Măriile Lor, Fender, Gibson şi Marshall.
• Mi-a intrat în sânge muzica, prin fenomene numite AC/DC, rock, folk şi folclor de calitate.
• Ca om “bătrân, bolnav”, “provenit dintr-o familie dezorganizată”, cum se spune, am început să mă caut de sănătate şi mi-am luat un doctor în familie, care ori o să mă facă bine şi o să-mi pună cireşica de pe tort, ori o să mă trimită pe lumea cealaltă mai repede decât îmi planificasem, ca să-i cunosc şi eu pe Bon Scott, Salvador Dali, George Bacovia, sau să mă revăd cu Nicolae Dobrin, Marin Preda, Florian Pittiş, Marti Popescu şi atâţia alţii.
• Am tăiat din curte, de ziua mea nr. 40, vişinul în care credeam că se mai află o ultimă urmă de viaţă, dar care se pare că stătea în picioare doar din încăpăţânarea mea de a-l crede viu şi din tăria mortului vegetal, de a înţepeni vertical. Cred că am ucis, acolo, o parte din speranţa reînvierii.

Ce nu am făcut până la 40

• Nu am scos nici până azi discuri cu muzica mea sau a trupei, deşi mi-am promis că până fac 40 o să fie gata. Dar poate că, măcar în acest 2009, la 30 de ani de la debutul meu pe scenă şi la 26 de când există “Totuşi”, o să mă învrednicesc.
• Nu am învăţat la timp (şi nici nu mă mai pot apuca de...) arta sau măcar tehnica de a chefui, de a bea, de a trage fum şi alte condimente.
• Nu am scris câteva cărţi pe care aş fi putut să le scriu, dar pe care le-au lăsat la pritocit lenea sau alte ocupaţii legate de pâine şi circ.
• Nu am terminat lucrările pentru o expoziţie de plastică (desene şi uleiuri).
• Nu am fost un tată bun.
• Nu am ajuns în Australia, dar încă mai sper.
• Nu i-am văzut pe cei de la AC/DC pe viu, dar şi asta mai sper, în ciuda ţepei recente că ar veni în România.
• Nu am făcut nicun sport la nivel de mare performanţă, deşi am fost şi sunt pasionat tare de fotbal (cât aş fi vrut să am în biografie măcar un meci în Divizia A!), de biliard şi de ping-pong.
• Nu am trăit momentul refacerii României Mari, dar inevitabilul se va produce. Sper doar să-l apuc.
• Dimirie Stelaru, în interviul pe care i l-a luat tata cam pe când mă năşteam eu, a spus: “Noi, Dimitrie Stelaru, nu am cunoscut fericirea.” Propun un congres internaţional pentru căutarea fericirii, la care mă voi înscrie cu o comunicare, adânc studiată, adânc experimentată, prin propria mea viaţă, şi spun: NICI EU!

Naştere cu tendinţă

• M-au făcut intenţionat pe 3 mai, pentru că, oricât au încercat tata şi mama, 1 + 2 tot 3 au dat: 1 mai muncitoresc + 2 mai tineresc = 3 mai, ziua libertăţii presei. Şi, cum părinţii nu s-au putut despărţi niciodată de tinereţe şi de muncă, au avut nevoie de o dovadă vie, de 4400 de grame, ieşită prin cezariană, la Maternitatea Giuleşti, ca o “dovadă de a doua zi”, pentru că nu se inventase, încă, pastila de a doua zi, avortul fiind la putere, deşi deja ilegal - după cum se vede, după cum mă vedeţi, decreţel de ’69, pentru ca simbolistica perversă a epocii să îmi intre direct în actul de naştere.

Pentru ce sunt prietenii,
dacă nu ca să-ţi uneltească la aniversare?

• N-am mulţi prieteni, dar veţi vedea imediat cât de buni sunt. Cei mai apropiaţi, mai ales Cristi Dăscălescu, mă pândesc de ceva vreme să fac 40. Mi-au promis de o vreme încoace că abia mă aşteaptă pe 3 mai 2009, cu o răzbunare - dulce, pentru ei, şi pelin, pentru mine, încă de când, acum câţiva ani, l-am consolat pe Dăscălescu pentru greaua intrare în prefixul 4, şi, mai recent, de când l-am bătut pe umăr condescendent pe Iulian pentru că mi-a luat-o înainte la întâlnirea cu vârsta marilor prefaceri. Au venit, deci, la mine, ca nişte copii, nerăbdători să pună pocnitoarea sau broasca sub fundul colegului. Atâta le spun: „Mie încă nu mi s-a răcit ceara de la lumânările de la 40! Voi mergeţi deja pe 50! Şi nu uitaţi, dragilor, că diferenţa dintre noi rămâne aceeaşi.” Până ieri, le-o puteam spune chiar mai îndesat: eu am treizecişi ceva, voi – aproape cincizeci!, dar calendarul m-a obligat să reformulez.

Dreptul la penultimul cuvânt

• Şi încă un lucru, pe care, dacă nu vi-l spun, degeaba am venit (vorba lui Piersic şi a lui Vadim, când sunt invitaţi la emisiuni, şi nu mai vor să lase microfonul): l-am sunat pe un vechi prieten, să-l chem la ziua mea. Vă dau mai multe variante, să vă imaginaţi care i-a fost replica:
a) Să trăieşti, Andrei!
b) Să fii sănătos, bătrâne!
c) La ce oră e?
d) Cine mai vine, ca să ştiu cum mă îmbrac şi cam cât ţine?
e) Gata, s-a terminat, moşulică!... etc.

Nu aveţi pic de imaginaţie! Replica lui nu încape în alfabet, de la A la Z, ci ţine de numerele iraţionale. Vechiul prieten mi-a spus: „Băi, ce nasol, tocmai mi s-a blocat cardul în bancomat!” Bine că nici măcar n-a ajuns, pentru că aş fi vrut să-i spun că şi mie mi s-a blocat cheia în broasca meschinăriei lui, dacă nu a priceput încă – hăndrălău bătrân ce e, ca şi mine - că nu pentru cadouri sunt chemaţi prietenii la aniversări.

Imunitate în stare agravată

• Când v-am povestit că m-am pregătit să mă apăr de urările răutăcioase ale mai bătrânilor mei amici, care au venit decişi să nu-mi lase nepedepsite ironiile de la aniversările lor rotunde, am uitat să vă spun şi de ce trecerea de la 39 de ani la 40 nu m-a prin nepregătit.

Am învăţat demult că imunitatea funcţionează dacă ţi-o contruieşti din timp.
Am învăţat că profilaxia este formula rezistenţei aplicate.
Am învăţat că nu e bine să am aşteptări care să-mi dea decepţii.
Am învăţat, imediat după ce am împlinit 39, să spun „Am 40!”, ca să fac un an pregătitor, în care să mă obişnuiesc cu temperatura nouă, şi să nu mă sparg de tristeţe, ca un pahar rece în care torni ceai fierbinte.
Aşa că nu mă puteţi speria cu bătrâneţea, pentru că eu sunt bătrân de mic.

Foto: "Cireşica", lângă tortul-chitară, primit de la familie, îmbrăcat cu tricoul "Am 40! M-am alăturat clubului", primit de la bunii prieteni (mult mai bătrâni decât mine) pe care îi erodează pizma.

P.S. Revin cu completări.