Un fel de a-i spune tatălui meu "La mulţi ani" la vârsta de 67
La un moment dat, din serialul „Dallas”, a dispărut tatăl familiei, Jock Ewing. Actorul se stinsese din viaţă, iar producătorii şi-au dat seama că personajul nu mai putea fi ţinut viu în film, pentru că niciun alt actor nu-l putea înlocui pe întemeietor. Momentul a bulversat nu numai afacerea producătorilor, ci afacerile însele din scenariu, căci (pentru cei ce nu ştiu), familia Ewing crease un imperiu al petrolului texan: din momentul pierderii tatălui, J.R. şi Bobby, cei doi fii, care se aflau deja în tandem la cârma firmei de familie, au simţit o cumplită lipsă de motivaţie. Şi-au dat seama că tot ce făcuseră până atunci fusese ca să-şi impresioneze tatăl. Să le spună: tu eşti cel mai bun, tu meriţi cel mai mult, cu tine mă mândresc, în tine am încredere, tu îmi vei urma...
Îmi dau seama că, în aceste săptămâni, în care aştept, ca niciodată de emoţionat, aniversarea (cu numărul 67 a) tatălui meu, sub semnul textului testamentar pe care nu numai că l-a scris, dar l-a şi publicat, cu o neverosimilă detaşare şi chiar cruzime, în „Jurnalul Naţional”, săptămânile trecute, şi eu fac, de mic, aproape totul, sub puterea gândului, declarat sau ascuns, că tata va afla, că tata se va bucura, că tata se va mândri cu mine, că tata nu va fi dezamăgit, că tata nu se va supăra, chiar că tata se va revolta, că tata va înţelege că, abia fiind eu însumi, îi semăn, nu în formă, ci în fond, şi nu pe orizontala pe care a ocupat-o singur, ci pe verticala familiei, care trebuie să meargă mai departe. Acest combustibil al motivaţiei trebuie să îmi rămână în rezervor până când vom fi amândoi atât de bătrâni, încât oamenii, văzându-ne pe stradă, să nu îşi mai dea seama care e tatăl şi care e fiul. Ăsta să fie meciul nostru trucat.
Dela un prag al maturităţii încoace, nu mai am vanitatea şi nu îmi mai cultiv iluzia că tata va alege, dintre copiii lui, pe unul singur, să-i pună laurii pe frunte. Morişca se învârte continuu. Ştiu că abilitatea şi fatalitatea merg împreună în inima părintelui, care îşi împinge copiii să concureze, ştiind că, indiferent dacă vreunul va învinge în termeni obiectivi, el, tatăl, nu va avea niciodată puterea să îi pună pe urmaşi pe trepte diferite ale podiumului, oricare le-ar fi meritele, oricum le-ar fi abandonurile. Oricare ar fi scorul la pauză sau în ultimul minut, meciul se va termina la egalitate, pentru că este un blat onorabil, împotriva căruia nu există şi e bine că nu există instanţe raţionale de recurs.
Dela tatăl nostru am învăţat că bună e doar cultura prin adăugire, nu prin excludere, chiar dacă, în sinea noastră, noi, copiii lui, ne bucurăm egoist de fiecare clipă în care, pe rând, simţim, credem sau auzim din gura lui că există un ales, un preferat al momentului. Tata, lider prin structură şi prin felul cum şi-a construit viaţa şi familia, ţine cu autoritate şi cu sensibilitate în mână jocul concurenţei noastre, lăsând, cum este şi firesc, decizia, mereu dincolo de linia orizontului, la care nu putem ajunge. Şi nu e vorba numai de copiii lui, ci şi de colaboratori, de prieteni, care înoată în bazinul plin de iluzia că îi vor fi pe plac, că îi va lăuda, că le va recunoaşte meritele. Dar tot dela tatăl nostru am învăţat că, în chestiunile esenţiale ale existenţei (subzistenţă, creaţie şi dragoste), nu prea contează ce-a fost şi ce-ai fost ieri, ci are valoare numai prezentul. Amintirea pâinii de acum o lună nu ţine de foame azi, precum dragostea trăită ieri nu ţine de cald într-un azi însingurat. La fel de valabile, aceste două principii, care se contrazic, au drepturi egale, la fel cum noaptea şi ziua nu se pot învinge decât temporar şi nu se pot decât succeda.
Că Adrian Păunescu e un poet mare o ştiu toţi şi o spun mulţi. Faptul că şi admiratorii, şi duşmanii, şi profesioniştii cuvântului, şi pălmaşii sunt bântuiţi, şi-n somn, de versuri din „Rugă pentru părinţi”, „Repetabila povară”, „Doamne, ocroteşte-i pe români”, „Opinia mea” sau „Nebun de alb” este o realitate.
Că A.P. a ajutat mii de valori să iasă din anonimat sau din interdicţie o dovedeşte seria impresionantă de cauze în care s-a implicat şi care au produs efecte. Unde întorci capul în România, este cineva a cărui viaţă a fost schimbată în bine de Adrian Păunescu: unul s-a salvat de boală mergând la un om al sănătăţii descoperit de A.P., altul are casă sau serviciu pentru că i s-a adresat lui A.P. şi acesta l-a ajutat, altul e celebritate naţională în muzică, poezie, umor pentru că a fost lansat la Cenaclul-Radiocenaclul Flacăra sau la emisiunile TV realizate de A.P., altul a fost scos din puşcărie pentru că A.P. s-a zbătut să-i demonstreze nevinovăţia. Şi câte alte astfel de exemple!
Că A.P. e un om de succes (în literatură, presă, viaţă parlamentară, radio, televiziune şi chiar în intimitate) o confirmă statutul său de personaj public imposibil de ignorat, de când a apărut în viaţa publică, până acum, timp în care a fost imposibil de pus în sacul cu nedefiniţi, cu confuzi, cu mediocri.
Pe Adrian Păunescu unii îl iubesc, alţii îl urăsc, din aceleaşi motive: că e prea mare, că e prea puternic, că e prea vizibil, că prea i-au ieşit toate. Sentimentele faţă de el depind, deci, nu de ceea ce face şi de cum este el, ci numai de puterea şi opţiunea celor din jur de a iubi mai mult decât urăsc, de a fi oneşti cu ei înşişi mai mult decât invidioşi, de a accepta şi a contempla un fenomen rar al naturii şi al spiritului, în loc de a încerca să oprească vulcanul cu pliciul. În ceea ce mă priveşte, sunt împăcat cu faptul de a mă fi stabilizat la distanţa cea mai sănătoasă faţă de Adrian Păunescu şi de tatăl meu, care sunt două entităţi distincte în aceeaşi fiinţă. Dacă aş fi rămas prea aproape, m-aş fi chircit. Dacă m-aş fi depărtat prea mult, m-aş fi condamnat. De unde sunt, îl văd, având perspectiva distanţei lucide, dar şi lentila sentimentelor de fiu, care se focalizează şi ard.
Oameni pe care să-i admir sunt mai mulţi. Sunt câţiva pe care îi iubesc. Pe unii îi iau în serios. Există puţini care mă fascinează. Dar singurul om care le adună pe toate, singurul căruia simt că îi sunt dator cu adevărat, singurul la care mă tot raportez, şi-n somn, pe durata celor mai mulţi dintre cei 41 de ani ai mei, este tatăl meu, cel care mi-a fost şansă în copilărie, m-am străduit să nu-mi devină handicap în adolescenţă şi constat, la maturitate, că mi-este condamnare pe viaţă: Adrian Păunescu.
