1. Am lipsit câteva zile de pe aici pentru că am fost mai mult pe drumuri, iar drumurile patriei nu sunt jalonate de prea multe conexiuni la Internet.2. Vineri 18 aprilie 2008, am dat o fugă până la Constanţa, cu nişte treabă universitară. Dacă până vineri mă mai încerca un oarecare regret după comentariul critic pe care l-am primit pe blog la poezia "Mediocrii", acum nu mai am nici o îndoială: mediocrii sunt la locul lor, ba sunt şi agresivi, dacă li se iveşte ocazia să arate că pot face un rău. Şi merită versurile din plin. Ba chiar cu supliment.
3. De la Constanţa, am trecut în fugă prin Bucureşti, tot vineri, spre seară, să las mâncare Borei (apropo, nu cred că e gravidă, incapabilul Alex boxerul se pare că n-a fertilizat-o, deşi i-am dat dreptul la o sesiune şi la o reexaminare pe 21 şi 22 martie. Ar fi trebuit deja să se vadă, după o lună!), apoi am luat-o spre Voineasa (în munţii dintre Rm. Vâlcea, Sibiu şi Hunedoara), unde prietenii Tatianei Stepa i-au organizat o aniversare surpriză de un weekend, păcălind-o că, în drum de la concertul de la Sibiu, are de cântat şi la Voineasa. 42 de oameni din toată ţara s-au adunat să îi spună la mulţi ani (de-adevăratelea, ziua ei este azi, 21 aprilie), printre ei aflându-se Cătălin Filipoiu (fiul artistei) cu Alina - domniţa lui, Emeric Imre însoţit elegant, Magda Puskas cu tot cu vocea ei, Raul Cârstea cu familionul (Sanda, fiul Bogdan si partenera), Lae Niculae cu familia (Dana şi Sebastian, moştenitorul), Sandu Vasile Hotima cu aleasa, George Chirca el însuşi, frumoasa Mirela Ghioc cu Viezurele ei talentos şi cântăcios Cătălin (sprijinit de chitaristul vocalist Cezar), Sorina Minunata Zlătan, Camelia Radulian, Brânduşa Simion, Dianiţa Folkeriţa, Make de la Clubul Autograf din Cluj, Florienii clujeni, Nicole, Poli, Dana, ceilalţi tovarăşi şi prieteni pe care îi voi pomeni când voi primi pozele de la Ghioci şi de la ceilalţi care au luat imagini. În prima seară la Voineasa, a fost un adevărat spectacol cu pahare, bucate şi multă muzică, într-o sală de restaurant, iar în cea de-a doua, un alt fel de spectacol, cu cântări ca într-o tabără, la grătare, printre plimbări şi refaceri (mai ales George) după seara anterioară de lecturi aprofundate care au generat ochi roşii şi dureri de cap.
4. Mirela şi Sorina au avut ideea să îi scriem Tatianei o felicitare. Eu nu m-am putut abţine şi am mărturisit (kilometric) câte ceva, pe un carton, pe care l-am intitulat:
"Un abuz miraculos, care ne-a făcut Copaci fără pădure
Prietenă-iubită,
Ştii că sunt un om organizat, aşa că, de ziua ta, în acest 21 aprilie 2008, la 45 de ani de când regretaţii tăi iubiţi părinţi, Maria şi Vasile “Doctorul” Stepa, te-au adus pe lume şi după o viaţă în care nu ştiu dacă ţi-am oferit de prea multe ori flori, îţi ofer cu drag mare un buchet rarefiat de mărturisiri meritate, dar importante, pe puncte, ca nişte copaci puşi într-un ghiveci. Ca de la taur la tăuroaică, adică:
În cele mai multe relaţii dintre un bărbat şi o femeie, la început e iubirea, din care se naşte, eventual, şi o prietenie, pe durata mandatului. După despărţirea cuplului sau după tocirea sentimentelor, de prietenie se cam alege praful. Ceea ce înseamnă că iubirea a avut legislatură limitată, iar prietenia a fost, de fapt, o pseudoprietenie, de conjunctură. Între mine şi tine, au fost, mai întâi, o lungă şi temeinică prietenie, o inegalabilă colegialitate, o admiraţie mărturisită, care au căzut, la momentul potrivit, într-o cascadă de iubire. De aceea, după ce cuplul s-a frânt şi au avut loc cuvenitele reaşezări tectonice (cu tradiţionalele măscări cumva meritate şi fireştile resentimente, din partea ta), prietenia şi-a reluat locul, pe viaţă, cred şi sper eu. De aceea, tu nu eşti o iubită cu care m-am împrietenit, ci mult mai mult: o prietenă cu care am avut norocul să mă iubesc.
În august 1994, când încă nu ştiam cum să fac să îţi intru în graţii (N.N.: “în pat”, ca să lăsăm baltă metafora ipocrită şi să nu o mai dau nici măcar pe după “cireşul sublim”), am fost autorul unui abuz cu consecinţe deosebit de grave: ne întorceam din turneu, opriserăm în parcarea de la Cozia. Eu eram cu tata şi cu şoferul, în maşina din faţă, tu erai cu cenacliştii, în autocarul din spate. A.P. mi-a spus să-l chem pe Cristi Buică, să scrie împreună o piesă. Eu am venit pe scara autocarului, l-am văzut pe Buică cu capul prăvălit pe geam şi cu bineştiutul său chef de muncă de la 2 noaptea şi am minţit fără să clipesc, spunându-ţi: “Tatiana, te cheamă Bossu’, să scrieţi ceva!” Minciună în falş, cum ar fi comentat până şi Ceauşescu, darmite tu, dacă ai fi ştiut urzeala mea mârşavă. Eu doar căutam un prilej să stau ceva mai aproape de tine, pe aceeaşi banchetă, să te ating, că nu se ştie dacă nu te şi conving… Ai urcat lângă mine, pe bancheta din spate a unei trainice maşini suedeze, ai murmurat o muzică şi ai luat pe chitara mea oranj acel Re minor care îţi vine cel mai bine. Poetul-tată mi-a dictat o poezie şi, în câteva minute, ai început s-o cânţi, dintr-o bucată, dintr-o inimă, dintr-un glas fără egal: “Spune-mi, pădure cu frunza rară, / Unde-i iubirea de astă-vară? / Nu ştie iarna să se îndure / De noi, copacii fără pădure”. Frumos şi inegalabil abuz, pentru care mă felicit, te felicit şi îl felicit, deşi voi doi, bieţii autori de geniu, aţi fost nişte nevinovate victime ale gândurilor mele ascunse, absolut tendenţioase şi unidirecţionate, care nu s-au concretizat decât peste aproape un an. Şi au durat, pluridirecţional, timp de un cincinal de împliniri măreţe: turnee, concerte, cântece, bârfe, discuţii rafinate, certuri pasionate, discuri, înregistrări de neatins, casă, masă, pat, şah şi mat. Adică totul, aproape.
La mulţi ani, dragă Tatiana, şi la multe cântece, precum cele care, oricum, rămân fără termen de valabilitate.
În cele mai multe relaţii dintre un bărbat şi o femeie, la început e iubirea, din care se naşte, eventual, şi o prietenie, pe durata mandatului. După despărţirea cuplului sau după tocirea sentimentelor, de prietenie se cam alege praful. Ceea ce înseamnă că iubirea a avut legislatură limitată, iar prietenia a fost, de fapt, o pseudoprietenie, de conjunctură. Între mine şi tine, au fost, mai întâi, o lungă şi temeinică prietenie, o inegalabilă colegialitate, o admiraţie mărturisită, care au căzut, la momentul potrivit, într-o cascadă de iubire. De aceea, după ce cuplul s-a frânt şi au avut loc cuvenitele reaşezări tectonice (cu tradiţionalele măscări cumva meritate şi fireştile resentimente, din partea ta), prietenia şi-a reluat locul, pe viaţă, cred şi sper eu. De aceea, tu nu eşti o iubită cu care m-am împrietenit, ci mult mai mult: o prietenă cu care am avut norocul să mă iubesc.
În august 1994, când încă nu ştiam cum să fac să îţi intru în graţii (N.N.: “în pat”, ca să lăsăm baltă metafora ipocrită şi să nu o mai dau nici măcar pe după “cireşul sublim”), am fost autorul unui abuz cu consecinţe deosebit de grave: ne întorceam din turneu, opriserăm în parcarea de la Cozia. Eu eram cu tata şi cu şoferul, în maşina din faţă, tu erai cu cenacliştii, în autocarul din spate. A.P. mi-a spus să-l chem pe Cristi Buică, să scrie împreună o piesă. Eu am venit pe scara autocarului, l-am văzut pe Buică cu capul prăvălit pe geam şi cu bineştiutul său chef de muncă de la 2 noaptea şi am minţit fără să clipesc, spunându-ţi: “Tatiana, te cheamă Bossu’, să scrieţi ceva!” Minciună în falş, cum ar fi comentat până şi Ceauşescu, darmite tu, dacă ai fi ştiut urzeala mea mârşavă. Eu doar căutam un prilej să stau ceva mai aproape de tine, pe aceeaşi banchetă, să te ating, că nu se ştie dacă nu te şi conving… Ai urcat lângă mine, pe bancheta din spate a unei trainice maşini suedeze, ai murmurat o muzică şi ai luat pe chitara mea oranj acel Re minor care îţi vine cel mai bine. Poetul-tată mi-a dictat o poezie şi, în câteva minute, ai început s-o cânţi, dintr-o bucată, dintr-o inimă, dintr-un glas fără egal: “Spune-mi, pădure cu frunza rară, / Unde-i iubirea de astă-vară? / Nu ştie iarna să se îndure / De noi, copacii fără pădure”. Frumos şi inegalabil abuz, pentru care mă felicit, te felicit şi îl felicit, deşi voi doi, bieţii autori de geniu, aţi fost nişte nevinovate victime ale gândurilor mele ascunse, absolut tendenţioase şi unidirecţionate, care nu s-au concretizat decât peste aproape un an. Şi au durat, pluridirecţional, timp de un cincinal de împliniri măreţe: turnee, concerte, cântece, bârfe, discuţii rafinate, certuri pasionate, discuri, înregistrări de neatins, casă, masă, pat, şah şi mat. Adică totul, aproape.
La mulţi ani, dragă Tatiana, şi la multe cântece, precum cele care, oricum, rămân fără termen de valabilitate.
Semnează: un membru al cirezii de tauri,
Andrei Păunescu, aprilie 2008"
5. Duminică la prânz s-a spart echipa, fiecare plecând în colţul său de ţară. Cam asta a fost, pe scurt. Dacă am uitat prea multe, comentaţi şi adăugaţi sau tăceţi pentru totdeauna.
