• 22 decembrie 1989 e ziua care mi-a schimbat viaţa cu totul, până în rădăcina cea mai adâncă, până în creanga cea mai de sus. Atunci s-a prăbuşit o lume închisă, în care trăiam fără speranţa că ar putea-o dărâma-o cineva, ceva. Atunci am simţit că e posibil să trăiesc fără să mă uit peste zid, chiar dacă eu am avut o copilărie mult mai bună decât a altora.
• Atenţie! Faptul că, din 1990, a început un şir nesfârşit de mizerie, de hoţie, de jeg, de sărăcie pentru cei mai mulţi, de minciuni şi de pierdere de caractere nu mă face să devin nostalgic. Ce prostie, ce dovadă de minte îngustă, să regreţi nenorocirea rigidă de ieri, doar pentru că a fost înlocuită cu haosul libertăţilor!
• Da, lumea care s-a construit după 22 decembrie 1989 este revoltător de urâtă şi de diferită decât credeam că va fi, în zilele revoluţiei, dar asta nu o face mai bună pe cea de dinainte, decât pentru cei care au la îndemână comparaţia acefală brută, ca un motor mental în doi timpi, pâr-pâr!, fără nimic vizionar pe scoarţă.
• Dar, acceptând că, din pricina urâţeniei prezentului, nostalgia atâtora faţă de lumea de dinainte de 22 decembrie 1989 este cumva justificată, trebuie să înţelegem la fel de lucid că viitorul nu poate însemna nici resemnarea în faţa marasmului scârbos de acum şi, în niciun caz, întoarcerea la dogmă şi totalitarism.
• De ce? Pentru că, în lumea de după 22 decembrie 1989, avem măcar şansa să ne facem viaţa după puterile şi voinţa noastră, avem dreptul unic să alegem. Chiar dacă asta înseamnă să mai şi cădem cu nasul în capcane, în tornade şi în disperare. Cine nu înţelege asta, cine nu vede şansa din tot răul de după 22 decembrie 1989 nu are dreptul să se plângă, ci îl are doar pe acela de a găsi motive, de a nu căuta soluţii, de a trăi în trecut. Eu nu vreau acel drept! Eu nu vreau liniştea fără orizont a celor ce primesc grăunţe în colivie.
