Nu există drum prea lung pentru vise (6)

• Postez alte pagini din recentul Jurnal cu capul în jos, la capătul pământului, în Noua Zeelandă şi Australia •

5 februarie 2010, dela Auckland la Sydney

Cu un pas mai aproape de casă, dar tot la capătul lumii

• Ieri a fost una dintre acele doar câteva zile din viaţă pe care le-aş alege, dintre cele aproape 15.000 câte am trăit până acum, ca să le inscripţionez pe cele 10 inele imaginare ce mi-ar putea sta pe degete, dacă aş fi purtător de aşa ceva (ca Oreste, de exemplu). Dar eu nu port zdrăngănele pe mine (probabil că nu sunt suficient de ezoteric) şi rămân cu amintirea energetică a unui 4 februarie 2010 care pare mult mai istoric decât spunându-mi că „a fost chiar ieri”, când, la capătul pământului, am trăit pe viu două ore de concert AC/DC. A fost senzaţional totul, dela interpretare, până la mişcarea scenică şi sunet. Ar fi meritat drumul până la capătul pământului, chiar şi numai pentru aceste două ore! Dar au fost şi altele şi vor mai fi, în zilele ce vor urma. Scriu un SMS la Bucureşti: „Plec în 12 ore la Sydney. La Bucureşti aterizez pe 10 februarie 2010 la ora 19.10 dela Atena. Vin uluit, întărit şi întărâtat că distanţa dintre România şi ăştia din Noua Zeelandă se poate recupera, deşi ştiu că n-o vom face. Vă iubesc.” Tata îmi răspunde pe loc, ca un mareşal al familiei, aflat de bună voie de planton: „Mai e puţin până-n Goicea Mică. Drum bun, puilor”. Mihai Napu nu aşteaptă nici el prea mult apropoul meu: „Vin, frate, să vă iau dela Otopeni pe 10 februarie la 19.10. Distracţie plăcută! Vă pupă Napu” („Pupănapu” pare nume de personaj din satul lui Marin Preda sau din mahalaua lui Eugen Barbu). Îi răspund lui Mihai: „Ce distracţie să mai am, omule? După concertul AC/DC de ieri, am paralizat la minte (nu şi la altceva). Impecabil, cântare ca pe CD, la o amplificare de 430 de boxe, plus subwooferele de sub scenă. Numărate. Boală! Cam 500.000 waţi şi nu a fost insuportabil de tare.”

• Părăsim camera 904 a hotelului „Oaks” de pe bulevardul Hobson din Auckland cu sentimentul că trebuie să ne uităm bine în jur şi să ne luăm, preventiv, adio, pentru că, de data asta, chiar e mai mult decât probabil că nu ne vom mai întoarce pe aici în viaţa asta. Dacă la Viena, Londra şi chiar New York, mai merge să apui „La revedere!”, dela Noua Zeelandă e bine să-ţi iei adio la plecare, căci, pentru „la revedere”, trebuie să depăşeşti obstacole pe care eu le-am studiat şi le-am anihilat în vreo 20 de ani de pândă: drum lung, costuri mari, înfrângerea spaimei de depărtare şi răbdare fără margini să ajungi pe-acilea. Înainte să eliberăm locul, spălăm şi uscăm toate hainele, pentru că prognoza meteo pentru Australia ne pune în gardă: dacă aici au fost mereu 21-23 de grade, la Sydney vin zile considerabil mai călduroase, dar şi mai ploioase. Mâncăm de dimineaţă din resturile luate azi-noapte dela „Denny’s”. Încă o dată, simţim ce valoare are dimineaţa mâncarea luată la pachet noaptea, pe sătulie, pe dăstulia care te face arogant. Noi nu facem ca eroul tuciuriu (dintr-o povestioară), care, după ce s-a săturat, a făcut pipi, sfidător, seara, pe prunele rămase nemâncate în coş, ca să se trezească flămând în dimineaţa următoare şi să-şi spună, alegând prunele urinate de cele curate: „pe asta sigur nu am făcut pipi, nici pe asta, parcă nici p-asta, cred că nici pe-asta”, până le-a mâncat pe toate.

• Bagaje avem puţine, doi rucsaci, pentru că valorile mari cu care plecăm de aici nu cântăresc mai nimic: pozele şi înregistrarea audio-video din aparate, pietricelele dela Rotorua, tricourile-suvenir, câteva pliante, hărţi şi cam atât, pe lângă vagoanele de satisfacţie din inimă. Facem o ultimă plimbare în Auckland, pe marele bulevard Queen, bem un suc, mergem degeaba până la Compania Emirates (încă nu ne putem asigura locurile pe care le vizaserăm pentru marele zbor de întoarcere dela Sydney la Dubai). 150 de dolari americani se schimbă azi pentru 170 de dolari australieni, iar 50 de dolari americani pentru 69 dolari neozeelandezi. La cârciuma „Greedy Bastard” („Ticălosul lacom”), prindem o ofertă de meniu cu burgeri, suc şi cartori prăjiţi, la 16,5 dolari NZ, preţ bun pentru cât de scump e totul aici (la salariile noastre de est-europeni).

• Trecem, pentru rămas bun, şi prin parcul de lângă hotel. O fată capricioasă îi face scandal iubitului care vrea s-o fotografieze. Tipa nu se jenează, dimpotrivă, de ceilalţi. Parcă ar fi o mahalagioaică de-a noastră! Intru la un birou cu internet şi rezerv pe blogul meu un spaţiu şi un titlu pentru ziua de azi, ca să completez cu text şi poze când o să am ocazia. Ziua de 4 februarie 2010, cea mai importantă din călătoria noastră, este ratată pe blog, dar este câştigată înzecit în realitate. Pe e-mail, primesc reconfirmarea biletelor schimbate, dela Atena spre Bucureşti, din 10 februarie 2010 (cursa Olympic 383). Mai luăm dela nişte buticuri câteva suveniruri cu magnet (cu simboluri de kiwi, rugby, oi şi insula-cizmă), apoi chemăm taxiul către aeroport. E vineri şi drumurile către marginea oraşului sunt blocate. Nu numai DN-1 al nostru, deci, e în dificultate. Întotdeauna, când stai sub ameninţarea că pierzi avionul sau trenul, e vineri după-amiaza! Taximetristul, nativ maor, e calm. O ia pe străduţe paralele cu magistrala, iese în autostradă şi ne lasă la aeroport la timp.

• Ca întotdeauna, terminalul dela care plecăm (nr. 16) e ultimul, cel mai îndepărtat. Mergem până la el pe jos, cam cât am străbate Parcul Cişmigiu, dela Primăria Generală până la strada Schitu Măgureanu. Avem ceva emoţii la îmbarcare, cu bagajele de mână care depăşesc cele 7 kg permise. Nu vrem să le punem la cală, ca să nu riscăm vreo încurcătură, aşa că scoatem paltoanele şi le punem pe noi, ca să fim în legalitate cu greutatea genţilor, deşi ceilalţi călători se uită la noi ca la nebuni: paltoane în Noua Zeelandă, la 25 de grade?! Mica şmecherie românească, perfect legală (nimeni nu te opreşte să ai pe tine haine câte vrei) ţine şi aici. Urcăm iarăşi în colosul Airbus A 380-800 şi zburăm două ore şi jumătate spre vest, până la Sydney (2160 de km), timp în care ni se dă o masă caldă şi exploatăm cât putem facilităţile tehnice (fiecare călător are monitorul lui şi căşti, pentru a-şi alege muzica, filmele sau imaginile în timp real dela cele 3 camere video instalate pe avion, pe coadă, bot şi burtă). Ascult selecţiuni de pe albumele „Back in black” (AC/DC), „Born in the USA” (Bruce Springsteen), „Brother in arms” (Dire Straits).

“De-o păpădie priponeşte-ţi talia,

Nimic nu ştii, de nu vezi Australia!”

• Ora 19.30. Aterizăm la Sydney. De data asta, nu vom vedea Australia doar prin geamul aeroportului, ci vom trăi câteva zile în marele oraş de pe coasta sud-estică. Nu avem bagaje, am aruncat din buzunare până şi scobitoarele, pentru că ar putea cădea sub incidenţa listei de produse interzise la intrarea în Australia (alimente de orice fel, ambalate sau nu, plante, lemn şi os de orice fel, inclusiv în suveniruri, seminţe, medicamente, chimicale şi încă multe altele), aşa că vama e uşoară. În holul aeroportului, la ieşire, ca semn de civilizaţie şi de generozitate, sunt computere cu internet gratuit. Dau e-mailuri acasă că am ajuns cu bine în Australia: Anei, Andreei D., lui Mihai Napu, A.P. şi Iulian. Un tip bărbos, chelios şi încruntat, care pare stăpânul universului şi tiranul propriei familii, şi-a lăsat nevasta şi copiii să aştepte pe un scaune, la vreo 10 metri, şi stă şi el la un computer. Intră pe net şi navighează liniştit, pătruns de mesajele pe care le citeşte sau pe care le scrie. Deodată, se pomeneşte cu zgripţuroaica lui în spate, un munte de femeie, mai înaltă decât el, urlând că l-a prins: „Am văzut, porcule! Credeai că nu mă prind? Am văzut în geamul din spatele tău că eşti pe mess cu o curvă, am văzut că ţi-a trimis şi o poză! Aha-ha!” Tipul, mai calm decât se poate imagina, îi spune că e o proastă, că el nu dialoga cu nicio curvă şi că tot ce s-a văzut, reflectat în fereastra din spatele lui, este ceva nevinovat. „Arată-mi poza!”, urlă geloasa. Iar el deschide poza respectivă, care era un oarecare mesaj de publicitate pe net de tip „pop-up”, cu o fată despuiată care promova nu ştiu ce produs. Femeia pleacă înapoi pe scaunul ei, la copiii care nu păreau martori la prima scenă de felul ăsta, dar nu e convinsă că a fost absurdă, pentru că rămâne montată nervos conform scenariilor ei. Realitatea nevinovată o cam dezamăgeşte. Ar mai fi vrut scandal. Ia un „Xanax” şi se relaxează.

• Ora 20.45. La ieşirea din aeroport, ne loveşte căldura umedă. Luăm un taxi, care abia găseşte hotelul YWCA de pe strada Cleveland nr. 179, în zona Chippendale, NSW 208 (New South Wales, numele statului unde este ridicat Sydney-ul – Noua Ţară a Galilor de Sud). Şi aici, volanul e pe dreapta, iar mişcările şi străzile sunt alerte, ca în America. Plouă uşor şi trebuie să găsim ceva de făcut până mâine la prânz, când începe rezervarea. Un recepţioner negru, tânăr foarte amabil, ne lasă să punem bagajele în sala de depozitare, dar cameră nu ne poate da până dimineaţă. O luăm pe jos pe străzi (Pitt str., George str.), spre centru, care este mult mai aproape dect credeam. Ajungem la turnul TV „Sydney Tower” când ploaia devine torenţială. Noroc cu trotuarele acoperite, aproape toate, cu copertine din construcţie, ca să se poată face plimbări fără probleme în multele zile ploioase ale acestui oraş spectaculos încă dela primul contact. Luăm un suc şi o brioşă dela non-stopul „Seven”, pentru orice eventualitate. E vineri seara şi nebunia de pe bulevarde creşte, odată cu furtuna. Sunt foarte mulţi asiatici şi aici. Ne refugiem la fast-food-ul „Hungry Jack’s”, care e franciza australiană a mărcii „Burger King”. Clienţi nenumăraţi, şi la miezul nopţii, nu numai pentru că e deschis 24 din 24, ci şi pentru că, la un pahar de răcoritoare cumpărat, îţi poţi face singur reumplerea dela dozator de câte ori vrei, pe gratis. Un meniu standard (cheeseburger, cartofi, suc) costă 7,5 dolari australieni (vreo 6 americani), ceea ce înseamnă foarte puţin în această metropolă cu preţuri supărător de mari. Oferta acestui restaurant se numeşte „Angry Angus” (vaca supărată), cu trimitere şi la cele 3 concerte AC/DC care vor fi în Sydney peste câteva zile. Nimeni nu uită că aici s-a format trupa, în 1973, la iniţiativa fraţilor Angus, Malcolm şi George Young, puştanii scoţieni, emigraţi în Australia cu familia, la începutul anilor ‘60. În cluburile şi pub-urile pline se cântă mult rock live, care se aude până în stradă. Unele localuri au ferestrele deschise, prin care ies coate şi capete de clienţi sau muzicanţi în exerciţiul funcţiunii, din înghesuiala dinăuntru. În 1994, la Lima, în Peru, vedeam ieşind pe ferestrele fără geamuri ale autobuzelor aflate în mers, capete şi mâini ale călătorilor, unul mai sărac decât altul. Aici, înghesuiala e de bogăţie şi bună dispoziţie.

• Adorm câteva minute pe o bancă, în staţia de autobuz Town Hall de pe George Street, fără să vreau să semăn cu Avram Iancu la Baia de Criş. Apoi, cu tupeu, intrăm în holul luxosului hotel Hilton de pe acelaşi bulevard George, şi ne aşezăm pe fotolii, având pregătită minciuna că ne-am dat întâlnire (presupusă) cu prietenul nostru Sergiu, şi trebuie să-l aşteptăm, n-avem ce face, ce s-o fi întâmplat?, o fi prins în trafic, mai mult ca sigur. Nu e nevoie să ne justificăm, pentru că nu ne întreabă nimeni nimic, iar comportamentul nostru e paşnic şi nu dăm de bănuit că suntem în clandestinitate. Mai răsfoim, fals perocupaţi, nişte reviste plictisitoare de pe măsuţe, ne căutăm zadarnic locuri ferite de curent, doar-doar or trece mai repede orele până ni se eliberează camera la hotelul nostru mult mai modet, aflat la vreun sfert de oră de mers pe jos de centru. Fiecare minut câştigat pe fotolii ne bucură, până la posibila deconspirare şi eliminare, care, totuşi, nu ni se întâmplă. Plecăm de bună voie, cu seninătatea şi destinderea hoţului neprins, deşi nu făcuserăm nimic.

• La fiecare 10 minute, vine câte o rafală de furtună, care perturbă ploaia densă din restul timpului. E noapte, e destul de răcoare şi, după o nouă escală la „Hungry Jack’s”, dăm să plecăm spre hotelul „Y”. Poliţia apare în câteva secunde după ce, la uşa restaurantului, nişte tineri beţi sau drogaţi se iau la harţă. Poliţiştii îi pun imediat pe turbulenţi cu burta pe trotuar, călcâiele pe propriii omoplaţi, ţinându-le mâinile la spate, drept garanţie că nu se mai pot mişca, decât în ruptul oaselor.

• Descoperim că zona străzii Liverpool, perpendiculară pe axul nordic (George Street) este China Town-ul Sydney-ului. Intrăm la un local ieftin chinezesc non-stop şi mâncăm o supă acră-iute discutabilă, cu tăiţei şi orez, să mai treacă foamea şi timpul. E ora 4 noaptea-dimineaţa, iar oraşul nu dă semne de somn. Noi – da! Oraşul e grăbit, neobosit, n-are chef de dantelării şi de pauză şi merge mai departe de-a dreptul, aşteptând gunoierii de dimineaţă. Trotuarele sunt pline de resturi, ploaia continuă, iar asiaticii parcă se înmulţesc, dela un minut la altul. Oricum, acesta va fi pământul lor peste câteva zeci de ani. Cum şi cât o să mai reziste expansiunii etnicilor asiatici continentul australian, care are doar puţin mai mult de 20 de milioane de oameni, pe un teritoriu imens?

• Mulţi oameni băuţi pe troutuare, zgomot fără sfârşit, maşini - una după alta, dar totul pare normal în prima seară de week-end pe care o trăim la Sydney. Neverosimil! Să fie Australia mai tare decât cei mai tari, mai nebună decât America? De ce nu? Totuşi, nu! E doar entuziasmul meu supradimensionat, când mă văd bătând la pas acest pământ.

• Intrăm, spre dimineaţă, într-un local cu internet, sub pretextul de a naviga. De fapt, contra a numai doi dolari, cât e ora de conectare, ne bucurăm de fotoliile foarte prietenoase, care ţin loc de hotel, în orele tot mai puţine, dar tot mai lungi, rămase, până vine ora patului adevărat. Mai dau câteva e-mailuri, mai pun ceva pe blog şi ieşim din nou pe străzi (bulevardul Lee) când e deja lumină, la şase dimineaţa. Recepţionerul dela hotel e amabil, ne deschide o cameră înainte de termen şi ne cere, în schimb, ca un fel de şpagă umanitară, cu chitanţă, o donaţie de 20 de dolari pentru organizaţia care deţine hotelul YWCA („Young Women Christian Association” – varianta feminină a celebrului YMCA, unde cuvântul Women înlocuieşte cuvântul Men). Dacă din cenuşă a renăscut pasărea Phoenix, şi eu, în loc să adorm pe loc, am zvârcoliri haotice de energie, stoarsă din epuizarea generală, care mă împiedică să mă culc, timp de vreo oră. E zbaterea cocoşului cu capul tăiat, care mai dă o tură, energic, prin ogradă, până i se scurge ultima picătură de sânge din trup şi sucombă.

• În ultimele clipe de dinainte de somn, îmi sună în cap versurile piesei „Motiv popular”, scrise de regretatul Emil Onciu pe versurile lui A.P.: “De-o păpădie priponeşte-ţi calul! / Nimic nu ştii, de n-ai văzut Ardealul”, pe care le adaptez, adormind, la situaţia de azi: “De-o păpădie priponeşte-ţi talia, / Nimic nu ştii, de nu vezi Australia!”

6 februarie 2010, sâmbătă, Sydney

• Plouă torenţial în continuare. Umbrele bineînţeles că nu avem şi încep să cred că mi s-a sfârşit norocul: până aici am ajuns cum am ajuns, dar vremea n-o să ne lase să vedem nimic. Azi-noapte, minutele treceau cu încetinitorul, fiindcă voiam să vină zorile şi să ne luăm în primire camera 59 de la etajul 2. Acum, din pat, orele recuperează viteza pierdută şi ziua e deja pe sfârşite, fără să fi apucat măcar să ieşim să vedem pe lumină metropola-etalon a Australiei, unde s-a format, după chipul şi asemănarea oraşului, trupa AC/DC: un amestec de nebunie, cosmopolitism, simplism, forţă naturală şi siguranţă de sine care dărâmă prejudecăţi şi o ia de-a dreptul către vârful ierarhiilor, arzând etape şi formalităţi. E sâmbătă şi continuă euforia oamenilor care mişună pe străzi, în ciuda ploii, care, totuşi, se combină cu o temperatură tocmai bună pentru trăit, de peste 20 de grade Celsius. De supărare pe ploaie (care cică mai continuă exact două-trei zile, cât stăm noi), de invidie pe oamenii de aici care au toată viaţa la dispoziţie să simtă oraşul, de ciudă că noi, prin Dacia, suntem de câteva milenii şi tot n-am reuşit să ne rezolvăm problemele de confort şi ordine, în vreme ce australienii, în vârsă de numai vreo 200 de ani, sunt pe podiumul planetei, deşi au plecat dela statutul de puşcărie a Imperiului Britanic, de oftică pe cei care nu au dureri de coloană, cum simt şi eu, şi Malex, bâigui un blestem prietenesc pentru Sydney-ul oamenilor relaxaţi:

E un oraş, în sensul bun, de groază,

Pe toţi îi doare numai în găoază,

Metropolă de vrăjitori din Oz,

Ce simt dureri facile în găoz,

Oraş cu relaxarea prinsă-n şnur,

Ce n-are trebi, ci doar dureri în koor,

Cetate ce le dă la proşti în bot,

Cu muncă multă şi durere-n cot,

De-aici, nu îţi mai vine să te duci:

Locuitorii au dureri în buci.

E noapte, e jumate şi e fix,

Iar eu încep să simt dureri în pix.

• Trecerile de pietoni dau foarte puţin timp să traversezi, doar câteva secunde. Oraşul n-are timp de promenade pe străzile circulate şi de maşini. Dacă vrei lentoare, n-ai decât să te duci pe faleze sau în parcurile regale. Australianul e învăţat de mic să câştige timp, să fie sportiv, conectat la viteza pe care i-o impune până şi verdele dela semafoare, când nici n-a ajuns pe trotuarul celălat şi s-a făcut deja roşu. Metropolele de coastă seamănă în toată lumea anglo-saxonă: viaţă non-stop, spirit şi spirt.

• Sfidez ploaia (de fapt, aştept un moment în care intensitatea îi mai slăbeşte) şi ies pe jos, să fac nişte poze şi să respir aerul locului, pentru catalogul meu de amintiri cibernetice şi energetice. Aleg traseul pe axul care duce spre portul din nord: străzile Lee, George (cu o escală de fast-food la „Hungry Jack’s”) şi ajung în cartierul „The Rocks” (stâncile), aflat la limita de nord, pe malul Oceanului, acolo unde au debarcat europenii care au colonizat Australia la finalul secolului 18. Mă ascund de noua repriză de ploaie torenţială sub marele pod din port (Sydney Harbour Bridge), fac câteva fotografii proaste clădirii Operei, pe care o văd luminată în noapte, printre aburii de umezeală teribilă de peste estuar, apoi o iau spre hotel, înapoi. Tarabele din cartierul destul de rău famat The Rocks se închid, dar găsesc un butic deschis şi iau o umbrelă (8 dolari locali = 6,5 americani = 4,5 euro = 19 lei) şi câteva suveniruri cu magnet, cele mai la modă fleacuri de efect pentru cei de acasă. Zona „The Rocks” e sinonimă cu străduţele înguste, prostituţia, beţia, drogurile, dar şi cu destinderea sănătoasă şi muzica de bună calitate din baruri şi cluburi.

• Exact sub firma „Energy Australia”, la adăpostul trotuarului acoperit, doarme pe jos un boschetar. În vântul cald şi umed, îi fâlfâie totul: fălcile plouate indirect, şosetele murdare şi laţele nespălate decât de bunăvoinţa ocazională a norilor. Dar preaplinul metropolei îl face să supravieţuiască şi, cu toată fiinţa lui, e posibil să simtă că i se fâlfâie, atâta timp cât nu vrea decât să subziste. Şi cred că e mai fericit decât posesorii de averi şi de crispare cu butoni de aur, din birourile potentaţilor. La o intersecţie, poliţia linişteşte ferm nişte guralivi care vor să transfere scandalul dela vorbe către pumni.

• Străzile sunt pline de umbrele date peste cap de furtună şi abandonate. Fac o aprovizionare, din fugă, cu ceva cald (meniu burger) şi ajung în cameră după o jumătate de oră de fugă prin ploaie, în care nu ştiu de ce m-am mai ascuns prosteşte pe sub copertine, din loc în loc, când, în doar 10 metri sub cerul liber, se compromite tot efortul şi ajung tot ud până la piele.

• La mesajul meu glumeţ că nu ştiu dacă ne mai întoarcem curând în România, soră-mea Ana-Maria îşi ia măsura de precauţie să mă avertizeze, tot pe SMS: „Nu te cred. Noi te iubim prea mult, tata abia aşteaptă să te ştie acasă, Ioanei şi mamei tale le-ar fi dor, prietenii te aşteaptă la aeroport, iar eu n-aş rezista.” Are dreptate: cum să nu mă întorc în ţara unde, printre atâtea mizerii, există şi atâtea motive de revenire: părinţii vii şi atât de prolifici în literatura română, familia în frunte cu surorile care mă talonează dinspre cele două vecinătăţi ale vârstei, casa mea, cimitirele unde sunt împrăştiate rude şi prieteni, chitările, staţiile, caietele cu notiţe care aşteaptă să devină cărţi sau cursuri, studenţii noştri, cei câţiva prieteni, trupa „Totuşi”, concertele, muncile mele pe ici-colo, maşina, computerul, emisiunea dela Radio Bucureşti, Bora cea imediat trădătoare cu cine îi umple blidul canin, Fifu cel nepăsător decât de confortul lui felin şi, nu în cele din urmă, prietenul şi colegul meu de trupă, mereu şi niciodată bassist, Mihai Napu, care ne-a spus că ne ia dela aeroport? Cum să-l lăsăm să îmbătrânească, aşteptându-ne degeaba, ca un câine care stă pe criptă, sperând că e cale de întoarcere pentru cel de dinăuntru?

Nu există drum prea lung pentru vise (5)

• Jurnal cu capul în jos, la capătul pământului, în Noua Zeelandă şi Australia •

4 februarie 2010, Auckland, Noua Zeelandă. O zi la înălţime, în Sky Tower şi la concertul AC/DC

Pe podelele de sticlă din Sky Tower

• Cum o fi să îţi dormi somnul de veci într-un mormânt umbrit de palmieri? Trec pe lângă un cimitir evreiesc şi-mi rămân pe retină (şi în aparatul foto) steaua lui David, făcută din fier forjat şi sudată pe po

rtiţă, şi arborii tropicali dintre monumentele de piatră. Toleranţa vegetalăeste semnul acestui loc aflat într-un oraş al toleranţei culturale şi etnice: în afarăde palmieri, printre morminte cresc şi copaci de zonă temperată, din seva pământului plin de mineralele celor duşi. Probabil că un eminescian neozeelandez ar putea rescrie “Mai am un singur dor” astfel:

Mai am un singur dor,

În rock, nu-n şansonetă,

Să mă lăsaţi să mor

La margini de planetă.

Pătrunză stilul maor

Asceţii şi beţivii,
Deasupră-mi crengi de “aor”
Să scuture un kiwi.

• Televiziunea HBO Sports din Australia şi Noua Zeelandă continuă reportajele elogioase despre românul-campion mondial de box, Lucian Bute, care este arătat în toată splendoarea sa sportivă, făcându-l praf pe recentul său adversar, mexicanul Librado Andrade. Îmi vine

să ies pe stradă şi să strig că şi eu sunt român, dar îmi aduc aminte cât de jenat mă uit de atâtea ori la tot felul de comentatori cu glasul plin de importanţă şi la suporteri cu burţile pline de bere care,

după victorii, spun: “I-am bătut pe engleji”, “Le-am umilit pe

unguroaice”. Nu! Nu-i adevărat! Nu noi AM bătut, ci ei, sportivii, I-AU bătut pe adversari. Meritul nostru este cel mu

lt că îi înjurăm aproape mereu când pierd şi că ne solidarizăm cu ei mai ales când înving. Iar meritul nostru,

ca electorat românesc uituc, mai este că aducem la putere, unul după altul, politicieni

care îşi bat joc de sport, prin bugete umilitoare, de aju

ng ai noştri să se antreneze pe burete pentru săriturile în apă dela Olimpiadă şi să facă pregătire prin Canada şi Africa de Sud, ca să se înfăşoare în tricolorul românesc când iau centuri de diamante sau medalii de aur. Comentatorul strigă despre B

ute cu un entuziasm pe care nu cred că l-ar avea nici dacă i-ar naşte nevasta trei băieţi deja campioni mondiali la super-grea: “Great shot and look what he does!... New record, 25-0, 20-KO!” (“Formidabilă

lovitură şi priviţi ce a făcut

!...” amărâtului care i s-a opus boxerului român şi care, de pe podea, încearcă să

priceapă unde se află. “Nou record, 25 de victorii din 25 de partide, 20 prin KO!”).

• Ora 11. Fascinaţia înălţimilor mă face să urc în fiecare clădire de tip turn din oraşele prin

care trec: Frankfurt - Turnul TV, Pari

s – Turnul Eiffel, Toronto - CN Tower (Canadian National Tower), New York – Gemenii dela World Trade Center (în 8 septembrie 2001!) şi E

mpire State Building. Aici, la Auckland, clădirea din această serie se numeşte Sky

Tower, “Turnul Cerului”. Dela mai mult de 200 de metri, frumuseţea oraşului se vede mai clar: clădirile,

parcurile, porturile, oceanul, insuliţele di

n jur, mişcarea oamenilor milimetrici, străzile. Şi aici, există o porţiune

de podea din sticlă groasă, pe care calci, privind în jos, în gol, la bulevarde. Un panou mic îi linişteşte pe temători: “Podeaua de sticlă pe care

staţi are 38 mm şi e tare ca betonul!”

• Unii îi consideră curajoşi pe cei care urcă în turn şi se

uită prin ferestrele şi podeaua de geam la oraşul de jos. Dar ce mai e

de spus despre cei care se aruncă de pe balustradele turnului, prinşi cu cordeline elastice, şi fac bungee-jumping până la sol, unde aterizează pe un fel de platformă elastică? Riscul, deşi declarat exclus, există. Sub ochii noştri, tabloul static al metropolei este perturb

at de o tânără carecade, dincolo de geam, în bătaia curenţilor, atârnată la peste 200 de metri şi care, după câteva secunde de pauză în prăbuşire, este trimisă pe frânghii până la pământ.

• Ora 13. Revenim pe pământ şi mergem la hotelul Oaks, să încărcăm bateriile aparatelor foto şi audio, pentru concertul AC/DC de diseară, pe care vom încerca să-l înregistrăm, desigur, clandestin. Poate dela alternanţa înălţimilor diferite, poate dela nerăbdarea de a-i vedea pe australieni, simt perturbări haotice în organism şi mişcări sangvine în jos şi mai ales în sus, dinspre interior către

exterior, ca într-o expansiune războinică, pe care numai patul şi somnul de 10 minute o rezolvă.

Concertul AC/DC dela Auckland. Grandios e un cuvânt mic

• Ora 15.30. Vremea este cum nu se poate mai bună pentru un eveniment în aer liber: 23 de grade Celsius, puţin vânt, soare cu ceva nori albi. Plecăm pe jos

dela hotel, pe bulevardele Hobson şi Queen, cale de 15 minute, până la staţia de autobuz din port (“Britomart Transport Center” din Queen Port), unde s-a creat linia specială “Express Western Springs Stadium - AC/DC” către stadionul-

terasă din vestul oraşului. Mâncăm nişte hot-dog popular şi bem o cola la cutie dela o

tarabă pe roţi (2+3 dolari meniul). Faima wurştilor nemţeşti şi americani a

ajuns şi aici şi se luptă cu cea a cârnatului local: frankfurter wurst+german sausage+american hotdog contra kiwiwurst. Confruntare inegală. Biletul costă 6 dolari pentru o persoană. În mai puţin de jumătate de oră, la 1

6.30,autobuzul nostru, plin de fani îmbrăcaţi cu tricouri AC/DC, unii dintre ei deja cu bentiţele cu corniţe luminoase de diavoli puse pe cap, ajunge la stadionul “Western Springs”. Alte sute de maşini aduc spectatorii lângă dealurile unde este construită arena. Nerăbdători, poses

orii de bilete la marele concert sunt exuberanţi, dar nu violenţi, sunt agitaţi, dar nu vulgari, sunt iu

bitori de

muzică rea, dar nu satanişti dezumanizaţi, cum îi cataloghează cei grabnic autori de etichete

fără să înţeleagă fondul. Ca şi pe mine, cred că pe aceşti

oameni muzica violentă îi face să-şi elimine răul dinăuntru, acţionând ca o supapă. Sunt convins că e mai sănătos

aşa, să te porţi în exterior ca un individ atras de forme dure, dar să fii blând în interior, decât

să fii un criminal în serie care ascultă Mozart în timp ce-şi taie victimele cu satârul de bucătărie, sau un preot ipocrit şi pervers, care

ademeneşte în chilie tineri, pentru o iniţiere gay pe muzică religioasă. Până la urmă, şi evangheliile “Bibliei”, şi versetele “Coranului

”, şi textele de pe discul “Highway to hell”, şi liniştea din bisericile creştine, musulmane sau evreieşti, şi acustica perfectă a săli

lor de operă, şi boxele de mii de waţi de pe stadioanele culturii hard-rock sunt tot creaţii ale aceleiaşi forţe necunoscute şi atotputernice, care a făcut omul, cu toate ale sale.

• Mă uit des, cu teamă, la telefon. Nu aş vrea să primesc, chiar înainte de concert, un apel despre vreo tragedie de-acasă, care să compromită nu numai această extraordinară împrejurare în care am reuşit să mă aduc, aici, la capătul pământului, ci şi viaţa noastră în general, mai ales că nici nu aş avea puterea să intervin în niciu

n fel, dela aproape 20.000 de km distanţă.

Caseta tehnică a unui spectacol aşteptat de-o viaţă

• În sute de ocazii, am făcut cronica manifestărilor Cenaclului “Flacăra” – “Totuşi iubirea” şi am rămas cu obiceiul (cred eu, bun) de a sintetiza cele întâmplate la faţa locului, într-o casetă tehnică, aşa cum se face şi la meciurile de fotbal cu şuturile pe poartă, cornerele, golurile şi distribuţiile din teren. Iată ce, cât, unde şi cum a fost în orele trăite pe arena din Auckland, acolo unde până şi reţelele de telefonie mobilă ne-au trimis în aparate, ca simbol al locului, nu numele oraşului, nu cel al cartierului sau al stadionului, cum se practică zi de zi, ci, pur şi simplu: “AC/DC”.

• Locul: Stadionul „Western Springs”, Auckland, Noua Zeelandă.

• Data: joi, 4 februarie 2010, pe un timp splendid, cu un vânt moderat, 23-25 grade, soare puternic până la limita pericolului de insolaţie (de care mă ascund, până când vine seara, sub o cămaşă roz cu mâneci lungi şi sub o pălărie de paie, luată de-aici, deşi mă coc de căldură).

• Durata: în total, şase ore de mega-spectacol (18.00-23.00), după cum urmează: două recitaluri de încălzire (dela 18.00 la 19.00 – o trupă anonimă de puştani rockeri, şi dela 19.

30 la 20.30 - trupa neozeelandeză „Shihad”), dela 21.00 la 23.00 - concertul vedetă cu AC/DC.

• Număr de participanţi: 50.000 (conform publicaţiei „The New Zealand Herald”), la un preţ de 159 de dolari neozeelandezi biletul. Sunt prezenţi oameni de toate sexele şi vârstele, localnici sau din alte ţări, de toate rasele, inclusiv nativi maori. Vin la concert şi persoane cu handicap, aduse pe sus, în tribune, cu tot cu cărucioarele de invalizi. Muzica îi face solidari pe oameni, indiferent că sunt beţi sau treji, lucizi sau drogaţi, curaţi sau murdari, blonzi sau papuaşi, copii sau bătrâni, simpli curioşi sau vechi fani ai trupei de pe scenă. Deşi ocupăm locuri exact în faţa scenei, în primul rând al tribunelor făcute din trepte de beton ce ţin loc de bănci, vedem tot concertul în picioare, la fel ca majoritatea. Fete pline de celulită nu au nicio reţinere să-şi fâţâie liber şunculiţele de pe picioare şi de pe abdomenele descoperite, iar băietani cu aspiraţii hipermasculine se simt solidari cu virilitatea sunetului şi a rockerilor de pe scenă, renumiţi pentru succesul la femei.

• Componenţa AC/DC: Brian Johnson (solist vocal, născut în 5 octombrie 1947), Angus Young (chitară solo, născut în 31 martie 1955, nume complet: Angus McKinnon Young), Malcolm Young (chitară ritmică şi voci de fundal, născut în 6 ianuarie 1953, nume întreg: Malcolm Mitchell Young), Cliff Williams (bass şi voci de fundal, născut în 14 decembrie 1949, nume întreg: Clifford Williams), Phil Rudd (tobe, născut în 19 mai 1954, nume real: Phillip Hugh Norman Witschke Rudzevecuis).

• Calitatea manifestării: extraordinară, incendiară, deşi publicul, care se manifestă zgomotos pe toată durata concertului, cântă arareori împreună cu scena versurile pieselor alese din toate perioadele de creaţie (excepţii: „The jack”, „You shook me all night long”, „Highway to hell”, „For those about to rock”). Un sigur moment minor de ezitare interpretativă, la începutul piesei „Thunderstruck”, când are loc o discretă necoordonare între chitaristul Angus Young şi colegii din secţia ritmică. Dacă ar trebui să inventez un cuvânt mai cuprinzător decât „grandios”, sub impresia acestui concert l-aş putea construi, din senzaţii, din sentimente şi din lacrimile care îmi curg din ochi în clipa în care Angus Young dă drumul chitarei, pentru introducerea dela „Rock’n’Roll Train”. Nu mă sfiesc să spun în gura mare că plâng, pentru că este nemaipomenit să plângi de bucurie că ai în faţă, pe viu, trupa care ţi-a marcat viaţa.

• Calitatea organizării: foarte bună. Impecabil puse la punct accesul în arenă şi evacuarea stadionului la final. La dispoziţie se află, pe dealurile din afara stadionului, tonete cu suveniruri inscripţionate cu „AC/DC” (tricouri şi fulare dela 30 la 50 de dolari, batiste de pus pe cap - 10 dolari, corniţe de diavol – 20 dolari), cartofi prăjiţi calzi (4 dolari caserola), wurşti pe băţ (5 dolari cârnatul), bere, sucuri, apă (5 dolari bucata, în pahare sau în sticle de plastic uşor, fără capac, pentru a nu constitui un posibil corp contondent, aruncat

spre scenă). Toaletele ecologice fac faţă fără probleme publicului, mare consumator de bere. Controlul la intrare este ferm, dar nu ofensator (astfel că pot intra cu aparatul foto, plasat pe fundul genţii,

sub acte, şi cu un reportofon ascuns în cea mai intimă zonă a corpului, deşi panourile dela porţi subliniază că „Este interzis accesul cu orice aparat de înregistrare”. Mă refugiez într-una dintre toalete, ca să scot reportofonul din ascunziş şi să îl leg cu şnur pe pălăria de paie, unde, ca un lămpaş de miner, stă pe toată durata concertului şi mă ajută să păstrez amintirea în format audio. Fac poze şi filmez întreg spectacolul tot cu aparatul foto. Nu s-a putut împiedica pătrunderea în arenă a deţinătorilor de marijuana, mirosul înţepător, sărat-iute, ca de ferigă aspră, al drogului sub formă de ţigări simţindu-se pe alocuri. Firesc, mulţi spectatori se euforizează alcoolic, fără a produce, însă, incidente semnificative.

O fată cu mintea plutind în bere înţelege cu greu când o rugăm să ne lase în pace, că am venit la concert tocmai din Europa, dar îmi cere cartea de vizită şi promite că, după ce se va trezi, va naviga spre

blogul meu. La plecarea din stadion, spectatorilor li se pun la dispoziţie peste o

sută de autobuze către Auckland, Hamilton, Rotorua şi alte oraşe din apropiere. Într-unul dintre acestea, urcăm şi noi, din mers, după ce câţiva rockeri viguroşi forţează uşile pneumatice, gestul lor fiind trecut cu vederea de şofer, din motive de securitate personală.

• Evenimente: solo-ul de chitară al lui Angus Young dela piesa „Let there be rock”, so

lo-ul de chitară şi momentul de semi-striptease (doar până la boxerii, inscripţionaţi cu „AC” pe fesa stângă şi „DC” pe fesa dreaptă) cu acelaşi Angus Young în prim plan, la „The jack”, vigoarea vocală şi condiţia fizică ale solistului Brian Johnson, care, înainte de piesa „Hell’s bells”, face o cursă de câteva zeci

de metri de alergare, încheiată cu un salt şi cu o atârnare de

frânghia legată de limba clopotului coborât deasupra scenei. În timpul concertului, formez câteva numere de telefon de acasă şi, fără să ştiu dacă mi se răspunde, las pentru câteva secunde să audă şi

cei de-acasă (Ana-Maria, Cristi şi Andreea D.) grozăvia la care asistăm aici. O rockeriţă în

setată vrea să-mi cumpere la suprapreţ sticla cu apă plată, dar rezist eroic tentaţiei financiare şi înduplecării umanitare. Port un tricou roşu-somon, pe care scrie „England”, care se potriveşte momentului, ţinând cont de faptul că Brian Johnson şi Cliff Williams sunt născuţi în Anglia, iar fraţii Angus şi Malcolm Young şi regretatul Bon Scott - tot în Marea Britanie, în Scoţia, de unde ultimii trei

au emigrat în Australia, împreună cu

familiile, când erau copii. Singurul nativ australian al trupei este Phil Rudd. De precizat că numele grupului a fost ales în 1973 de către cei doi fraţi chitarişti, când au văzut inscripţia de pe maşina de cusut a surorii lor, Margaret: „AC/DC” = „Alternative Curent / Direct Curent” („Curent alternativ / Curent Continuu”).

• Programul spectacolului AC/DC: la ora 21, timp de circa 3 minute, se difuzează pe ecranele din stadion un montaj video de deschidere, apoi intră în scenă trupa, cu piesele „Rock’n’Roll train”, „Hell ain’t a bad place to be”, “Back in black”, “Big jack”, “Dirty d

eeds done dirt cheap”, “Shot down in flam

es”, Thunderstruck”, “Black ice”, “The jack”, “Hell’s bells”, Shoot to thrill”, “War machine”, “High voltage”, “You shook me all night long”, “TNT”, “Whole lotta Rosie”, “Let there be rock”. La ora 22.45, cei cinci ies din scenă şi, după câteva minute de rechemare la rampă, reintră, pentru un bis cu “Highway to hell” şi “For those about to rock we salute you”. Ultimul acord de chitare şi de baterie, după cele 19 piese din recital, se aude fix la ora 23.

• Sonorizare, instrumente şi accesorii tehnice: instalaţia pentru public constă în amplificatoare uriaşe la capătul cărora număr 430 de boxe, distribuite în patru coloane (două în lateralele scen

ei şi alte două pe macarale, poziţionate pe gazon, închizând un paralelipiped de sunet), la care se adaugă, probabil, alte boxe de sub-woofer (frecvenţe foarte joase), ascunse la sol. Imagini de pe scenă sunt transmis

e pe patru ecrane video de circa 14 / 7 m. Pentru amplificarea instrumentelor de scenă, sunt montate 20 de boxe Marshall în turnuri de câte 2, cu puterile corespunzătoare alături, o instalaţie separată de monitorizare a vocilor şi a instrumentelor, compusă din circa 30 boxe. Totul este controlat de foişoare de mixaj, aflate la câteva zeci de metri de scenă, în nişte insule demarcate cu grilaje, printre spectatori. Tobele lui Phil Rudd sunt marca Sonor cu cinele Paiste şi feţe Evans, chitarele sunt Gibson SG (Angus Young) şi Gretsch G 6131SMY (Malcolm Young), iar chitara bass a lui Cliff Williams este Music Man Sting Ray 4 strings.

După

• Ora 23.20. Coborâm dealurile acoperite de iarbă şi prindem, norocos, din mers, un autobuz, în marea îmbulzeală dela cozi. Plecăm dela stadion în tăcere. Nu ştiu cum să reacţionez. Mă simt gol de atâta bucurie, ca după un vis împlinit, după care trebuie să caut o nouă ţintă, ca să mă motivez mai departe. Nu îmi vâjâie urechile, pentru că puterea enormă a sunetului (probabil că au fost vreo 500.000 de waţi, dar, propagaţi cu inteligenţă, nu au transformat concertul într-un iad al urechilor). La ora 23.45 ajungem în aceeaşi staţie de autobuz “Brito-center” din Auckland, de unde am plecat, când încă era soare puternic. Acum e doar lumina vitrinelor, a semafoarelor, a becurilor stradale şi cea dinlăuntrul nostru. O luăm la pas spre hotel, cu o escală de o jumătate de oră la localul non-stop “Denny’s”, pentru obişnuitul ceai nocturn şi ceva de mâncare, ca să revenim la normalitate, în care se supravieţuieşte nu numai cu hard’n’heavy rock, ci şi cu de-ale gurii. Mă simt epuizat psihic şi anesteziat fizic. Mănânc mecanic un burger dublu şi improvizez un desert dintr-o jumătate de lămâie peste care torn zahăr din plicuri, ca să-mi reaşez energiile şi vitaminele la locul din care AC/DC tocmai le-a dizlocat. Aproape toţi cei dela mese discută, iar eu n-am puterea decât să aud româneşte: “Ei-si-di-si”, “Haiuei-tu-hell”, “Engăs-iang”, “Braiăn-gionson”, “Uau!”, în sus şi-n jos. Ce noroc că am apucat să îi văd vii, puternici, pe scenă, pe artiştii care mi-au populat visurile adolescenţei! Puteau sau puteam muri, puteau îmbătrâni prea tare, puteau renunţa, se puteau compromite artistic, puteau deveni nişte bătrânei ridicoli ai rock-

ului, puteam fi sărac, neputincios să străbat lumea, puteau fi atâtea şi nu am mai fi avut la ce veni în această zi de 4 februarie 2010, care pregăteşte şi ziua de 16 mai 2010, când concertul se va desfăşura şi la Bucureşti. În afară de Bon Scott, vocalistul care a murit în 19 februarie 1980, ceilalţi membri ai trupei AC/DC sunt la datorie, dela un capăt către altul al pământului, din 1973 până azi. Ani şi ani, am fost decepţionat că nu au mai scos niciun album, că nu au mai făcut nici

un turneu mondial, exact acum, când eu, matur, mi-aş fi putut permite să fug să îi văd undeva, în lume, dacă traseul lor n

u ar fi cuprins şi România. Dar întâmplarea fericită, albumul şi turneul mondial “Black Ice” sunt o realitate şi nu mai trebuie decât să avem noroc să ne bucurăm de ea, să o transcriem, să o povestim şi să ne-o amintim. N-a fost să fie răul. A fost să fie binele şi mulţumesc pentru asta. Şi îi aşteptăm în halta Bucureşti.

AC/DC şi Cenaclul Flacăra

• Voiam să nu recunosc în scris unele gânduri pe care, totuşi, trebuie să le pun pe hârtie. Trăiesc două sentimente, care îmi sună în minte şi pe care îmi vine greu să le recunosc, pentru că ele se a

şează cumva de-a curmezişul entuziasmului de a-mi fi văzut pe viu trupa preferată, mai ales că par extrase din

tr-un soi de subiectivism de familie:

1) Contactul cu idolii îi demitizează;

2) Cenaclul “Flacăra” nu are egal, pentru că forţa sa spirituală şi efectul său cultural-social-politic în rândul maselor, reuşite în perioada 1973-1985, nu se compară cu nimic din cea am văzut până acum. Nu spun asta ca membru al Cenaclului, nici ca fiu al creatorului acestuia, nici ca român, ci ca om care s-a dus în cealaltă parte a globului să vadă un concert al unor străini celebri pe care îi iubeşte. Constat cu mândrie şi cu mare surprindere că miracolul pe care îl reuşea Cenaclul în spiritul celor care-i erau spectatori este incomparabil. Cred că am autoritatea să spun asta abia acum, după miile de concerte ale Cenaclului “Flacăra” la care am participat, doar după ce am văzut şi concertul AC/DC pe care mi l-am dorit cel mai mult, şi concertul celor dela Rolling Stones din 2007 dela Bucureşti, şi reprezentaţia lui Jerry Seinfeld dela Toronto din 2002, şi spectacolele susţinute în România de Elton John, Steve Vai, Yes, Julio Iglesias, Brian Adams, Pink şi alte vedete ale lumii. Îmi dau seama că am fost contemporan-participant direct la un fenomen românesc de talie mondială: Cenaclul “Flacăra”, unde se realiza o p

erformanţă uman-artistică de neegalat. E vorba de felul în care mulţimile învăţau, prin cântece şi poezii, pe viu, cărţi întregi de istorie, atitudine liberă, cântau sute de piese, recitau sute de versuri, se atingeau de idei, în urma trecerii Cenaclului prin existenţa lor. De aceea, abia acum simt că am dreptul să mă pronunţ – şi sunt obiectiv - în legătură cu un record deţinut de un fenomen al culturii române, după ce am participat la unul dintre recordurile muzicii internaţionale. Din Noua Zeelandă, văd mult mai bine unul dintre vârfurile propriei noastre culturi naţionale.

• Tata ştie că mâine ar trebui să începem să o luăm îndărăt, spre casă, şi îmi trimite un sms: “Ce faci muică? Habar n-ai cum te aştept. Drum bun, taicule!” Îi răspund cu un adevăr, care ştiu că îi va face plăcere, la fel cum tot eu i-am spus, de atâtea ori, lucruri care nu i-au plăcut, dar pe care aveam datoria să i le spun: “Taică, îţi spun ceva doar dacă juri că nu mă spui, că părem paranoici: 1) am văzut cel mai grandios concert posibil, am şi plâns, ştii că l-am visat de mic; 2) Nimic nu e cum a fost Cenaclul Flacăra! Acum ştiu ce spun. Sssst!”

• Andreea D., mare rockeriţă, îmi dă sms, ca răspuns la apelul meu din timpul concertului: “Wow! Merci! Era să cad din pat!”. Scriu mesaje câtorva apropiaţi (Ana-Maria, Tase, Iulian Rusu, Mihai Napu, Cristi Dăscălescu şi nu mă jenez să repet gândurile transcrise şi în jurnal: “Dacă e ceva peste grandios, asta e. Ne-a apucat plânsul. Merită un drum până la capătul lumii pentru aşa ceva. Să ne vedem sănătoşi, ca să-i vedem la Bucureşti, în16 mai 2010!”. Din ţară, îmi mai vine un sms liniştitor, dela doamna Benedicta, care ne-a rezervat biletele noi pentru zborul Atena-Bucureşti din 10 februarie 2010: “Cursa Olympic Airlines 383 pleacă la ora 17.20 din Atena şi aterizează la Bucureşti la 19.10. Biletul este 84 euro.”

• Adorm cu gândul că, treaz, mi-am întâlnit visul, iar în vis pot simţi realitatea. Mâine o luăm spre Australia şi, curând, înapoi spre România.

Nu există drum prea lung pentru vise (4)

• Jurnal cu capul în jos, la capătul pământului, în Noua Zeelandă şi Australia •

2 februarie 2010, Auckland, Noua Zeelandă

Mă tem de telefon şi stau cu gândul la mlaştina politicii de-acasă

• Persistă starea de ameţeală în tâmple. Lasă urme statul cu capul în jos, în exact cealaltă parte a globului decât trăiesc de o viaţă (cine nu s-a prins să afle că a fost o „glumă cu caracter hazliu”). În aşteptarea concertului de poimâine, în ţara de kiwi, taurine, ovine, unt, rugbişti şi corăbii, am spulberat deja mitul cu vârtejul din chiuvetă, dar nu aş vrea să mi se spulbere şi mitul AC/DC. Nu trebuie decât ca lucrurile să meargă normal. Cel mai mult îmi doresc să nu apară surprize: să păţească ei ceva, să se anuleze sau să se compromită concertul, să păţesc eu ceva şi să nu pot ajunge pe stadionul „Western Springs”. Mi-e şi frică să răspund la telefon şi să citesc mesajele, ca să nu vină vreo veste proastă. O moarte, un accident al cuiva drag. Ar fi o culme a ghinionului mai ales că nici nu aş avea cum reacţiona. Nici nu aş putea nici ajunge acasă imediat, nici nu m-aş mai putea bucura de concert. N-aş mai putea eu lăcrima de bucurie pentru două ore de rock dacă ochii i-aş avea deja plânşi de supărare. Aş lăsa telefonul închis, până pe 4 februarie noaptea, dar dependenţa şi conştiinţa nu mă lasă. Risc. Cei dragi să facă bine şi să fie sănătoşi, măcar până mă întorc la Bucureşti. Apoi mai vedem, ne mai întâlnim, ne mai împrietenim... (vorbele acestea din urmă mi le-a spus la telefon Adrian Năstase în vara-toamna lui 2004, când îl tot invitam la o noapte de sâmbătă, de dialog cu telespectatorii emisiunii mele dela OTV, la care până la urmă nici nu a venit. Probabil îi părea că nu dă bine elegantului candidat la prezidenţiale o prezenţă la un post prea popular, dar, la finiş, când i-au lipsit doar câteva mii de voturi ca să-l bată pe Traian Băsescu, ar fi sacrificat retroactiv acea noapte, pentru nişte dialoguri în direct cu oamenii, care i-ar mai fi umanizat imaginea. Aşa, nu s-ar mai fi abătut peste noi Taifunul Băs, care, cu voturi fără scrupule, extrase din orice - manele speciale comandate, dansuri în şatră, softuri nebune, pase energetice violete sau portocalii, turism electoral, urne mobile, centralizatoare aberante, morţi votanţi şi nu în cele din urmă parteneriatul dens cu OTV-ul lui Dan Diaconescu - a făcut diferenţa şi a luat şi al doilea mandat, în decembrie 2009. Cine poate uita noaptea aceea a turului 2, când Mircea Geoană a sărit de bucurie ca Air Jordan, şi-a îmbrăţişat soţia, i-a mulţumit lui Crin Antonescu pentru colaborarea întru victoria în exit-polluri, iar dimineaţa Traian Băsescu a primit cifrele care-i spuneau că nu trebuie să se mute dela Cotroceni? Nici aici, la Auckland, nu mă pot desprinde de politica de-acasă. Îmi lipsesc nopţile de talk-show politic, „Sinteza zilei” dela Antena 3 şi producţiile dela Realitatea, „În gura presei” a lui Mircea Badea. Virusul a intrat prea adânc ca să nu mă simt ciudat fără mlaştina mediatizată a politicii de-acasă. Nu s-au schimbat lucrurile din 1935, când Mircea Eliade scria despre România: „Nu cred că există ţară din lume în care să se fi consumat atâtea energii pe tărâmul politicii de partid”).

• Toată lumea e lejeră în Noua Zeelandă, umblă cu haine simple, chiar modeste, cu maşini fără fiţe. Se pune preţ pe mâncarea bună, cât mai apropiată de natură. Preţurile sunt destul de mari (în afară de benzină), iar clima – ca în paradis: 21-25 de grade Celsius şi noapte, cu aer destul de umed.

• Sigur că mă bucur enorm că AC/DC va veni şi în România în mai 2010, dar includerea în turneu a acestui show, în ţara noastră, care aşteaptă de peste trei decenii manifestarea, scade din cota participării mele la concertul de aici. Organizatorii ne cam încurcă planurile de laudă exotică. Un vis împlinit (australienii la Bucureşti!) care ne arată şi mai absurzi, cu drumul acesta. Dar biletele pentru Auckland au fost luate cu mult înainte de confirmarea României pe traseul “Black Ice”.

Partida va intra în prelungiri

• De cum începe programul de lucru, mă prezint la sediul local al companiei aeriene “Emirates” (Strada Queen, nr. 45), unde schimb biletele de plecare spre casă din 5 februarie 2010 cu altele pentru 9 februarie, urmând să nu trecem din nou prin Australia ca prin gară (mă rog, aeroport), ci să vedem cu ce se mănâncă Sydney-ul, vreo patru zile. Noile bilete spun că vom ajunge la Sydney pe 5 februarie, de unde o vom lua spre Dubai abia în 9 februarie, urmând să ajungem la Bucureşti pe 10, după o escală tot în Atena, pe 10 dupăamiaza. Apoi, cu biletele de avion confirmate, fug la “Flight Centre”, agenţie de turism la care, cu chiu cu vai, găsesc o rezervare la un hotel modest din Sydney (e festivalul tatuajelor în oraş exact acum şi totul este rezervat!). Tot de acolo, iau biletele de autobuz pentru mîine, spre rezervaţia naturală dela Rotorua, unde ar fi chiar absurd să nu mergem, dacă tot suntem în Noua Zeelandă. Locul e la distanţă de nici 300 de km de Auckland. Aşadar, partida noastră australă va intra în prelungiri, care se vor juca la Sydney.

Mall-uri prăpădite într-o ţară bogată. Mall-uri de lux în sărăcia din România

• Mall-urile din Auckland (cel puţin cele pe care le-am văzut) nu se compară cu cele din Bucureşti. Sunt vechi, înghesuite, nu au grandoarea şi luxul celor abia ridicate pe Dâmboviţa, pe Bega sau prin alte oraşe de-ale noastre. La arhitectura de mall, suntem în avantaj. La nivelul de trai, e cu totul pe dos. Mâncăm la un fast-food malayezian din Westfield Mall, care nu ne produce cine ştie ce impresii, nu oferă mari chestii, ci, mai degrabă, mici indigestii. Apoi ieşim în port, pentru fotografiat vechile corăbii recondiţionate, ambarcaţiunile cu vele, de concurs, marile vase de croazieră, feriboturile. Din loc în loc, stă scris “Spirit of New Zealand”, dacă mai era nevoie de litere pentru a simţi asta. Iau o jumătate de oră de acces la un Internet cafe, unde scriu un SOS agenţiei de turism Marshal dela Bucureşti, să cer o nouă rezervare la cursa Atena-Bucureşti din 10 februarie, pentru că grecii, conform obiceiului străvechi, iau imediat banii la început, dar nu acceptă sub nicio formă schimbarea biletelor, ci doar cumpărarea unora noi. Trebuie să căutăm case de schimb cu comision mic, ca să micşorăm pierderile. Un indian pare cel mai generos traficant legal de bani, dar găsim, prea târziu, un chinez care are un curs şi mai bun, pentru ca, la sfârşit, să ne dăm seama că “Flight Centre” nu pune niciun comision

• Se deschide şi magazinul de pe strada Hobson, autoproclamat “Cel mai mare magazin de instrumente muzicale din Noua Zeelandă”. Intru: Gibson-uri aveţi? “Nu, sorry!”, Fender-uri? “Nu ţinem, ne pare rău”. Pot vedea nişte staţii Marshall? “Nu distribuim Marshall.” Dar Soldano sau Mesa? “Nu, nu! Aici găsiţi doar Ibanez şi ceea ce se vede. Aşa ceva găsiţi nu la noi, ci la magazinul Rockshop de pe Queen Street, cel mic, de pe colţ, în deal.”. Ciudat mod de a te pretinde cel mai mare magazin de specialitate din ţară, fără să ai la vânzare marile nume ale sunetului de chitară şi reorientând clienţii către un magazin mai mic, dela colţ. La concurenţa dela “Rockshop” unde ajung tot azi, au de toate, ba încă la preţuri mici, ca de America, nu de Europa, cu excepţia Marshall-urilor, care, fiind produse englezeşti, sunt mai scumpe decât la magazinul “Thomann”, din Germania, dela Burgebrach, locul de visare cu ochii deschişi al oricărui rocker european.

• La televizor, transmisiuni din luptele politice australiene. Cineva din opoziţie, acuză planurile guvernului şi demască strategia executivului: “It does less, it costs more!” (“Face puţin, costă mult!”). Parcă am fi la Bucureşti, cu singura diferenţă (esenţială) că la ei se şi vede ce face bine puterea.

Concurs de mâncat testicule crude de cangur

• Tot la TV, mă uit cu ochii mari la un concurs mai mult decât ciudat. Două femei sunt puse să mănânce scârboşenii. Ambele trec cu bine sau doar cu ceva tentative de vomă de primele feluri, apoi, la balotaj, una dintre ele, cea mai tânără, cedează, renunţă oripilată, când îşi dă seama că nu poate înghiţi testicule crude de cangur. Băbăciunea e mai rezistentă şi, cu ceva efort, le dă pe gât, deşi carnea e aţoasă şi aparent imposibil de mestecat. Să fi auzit unele paţachine-piţipoance românce de acest concurs! Ar fi câştigat detaşat, la câtă experienţă au cu tot felul de bărbaţi, indiferent cât de cruzi sau de expiraţi or fi, dela care înghit otice, pentru un ban cinstit, pentru un cadou prăpădir, pentru o pilă în carieră sau măcar pentru o pilă-unghieră!

• Noi, noctambuli cum ne-am învăţat pe-acasă, nu suferim aici de insomnii cum ar suferi nişte bucureşteni cu program normal. Dacă, de obicei, acasă adormim spre dimineaţă, aici, oboseala ne vine la ţanc, pe înserat.

• Sunt duşmanul experimentelor, dar nu mă învăţ minte. Mânaţi de curiozitate, de marea ofertă de localuri asiatice de aici şi de preţurile bune, intrăm la un restaurant coreean de pe strada Queen, care arată bine, dar abia când primeşti blidul vezi ce fierturi şi murături aspre oferă. Ursul nu are coadă pentru că nici coreeanul nu e chinez, nici malayezianul nu e thailandez! Mâncarea coreeană nu e nici atât de complex-condimentată şi spectacolos aromată ca a chinezilor, dar nici atît de elementară ca a japonezilor.

• Un hotel cu berărie din centru şi-a ales un nume care ne sporeşte respectul: “Shakespeare – hotel, brewery”. Ca să fie atmosfera ca de ev mediu englezesc, faţada este cărămizie, iar arhitectura renovată în linia originală, din veacurile trecute. Toată arhitectura din Auckland este un amestec de clădiri vechi, joase, ca de imperiu colonial al secolului 19, peste care nu a trecut decât câte o zugrăveală, şi de turnuri de sticlă, metal şi beton, având moţ Sky Tower, care, ca orice turn de televiziune, are o măciulie luminoasă în cap de stâlp, ca un fus maramureşean de vreo 200 de metri.

Suntem ceea ce

• Da, suntem ceea ce mâncăm şi ceea ce bem, dar, mai mult decât atât, suntem ceea ce iubim, ceea ce ne este obişnuinţă culturală. Suntem mediul în care am crescut, suntem muzica pe care o ascultăm, suntem ştirea pe care o primim la radio şi TV. Eu, crescut într-o familie în care mitul Americii mi-a însoţit copilăria, crescut într-un mediu cenaclist de muzică Bob Dylan-Beatles, într-o trupă de rockeri marcaţi de AC/DC, iubesc, iată, pe viaţă, stilul american, stilul britanic şi ceea ce ţine bun de ele, inclusiv mâncarea chinezească adaptată pe gustul occidentalilor, savoare de care tata şi mama s-au îndrăgostit în fiecare China town pe care l-au vizitat în S.U.A., în 1970-71. De aceea am învăţat ca să merg la secţia de română-engleză la facultate, de aceea, când e să plec din ţară, sunt cel mai mult eu însumi când visez (sau sunt) la New York, Toronto, Londra, Dublin, Auckland, ca pe acoperişuri ale lumii, de aceea am venit până aici pentru un concert al rockului anglo-saxon

de vârf. Sora mea mai mică, Ana Maria, a crescut cu telenovelele hispano-portughezo-latino şi, de aceea, este studentă la

spaniolă-portugheză, iar vacanţa ei de vis este pe axa Barcelona-Porto-Paris, pe filieră latină de care nu poate, nu vrea şi nici nu are niciun motiv să se lepede. Sora mea mai mare, Ioana, care a apucat în adolescenţă să guste din lumina Vienei, se simte cel mai bine în capitala austriacă sau în Germania.

Graniţele europene, handicap şi farmec

• Handicapul şi, în acelaşi timp, farmecul Europei, faţă de America, în ceea ce priveşte economia, constă şi în aceea că, la fiecare câteva sute de kilometri, în Europa se schimbă poporul, limba, obiceiurile, arhitectura, moneda, mâncarea. Identitatea locală, graniţele, mai mult sau mai puţin vizibile, trag înapoi puterea economică a continentului nostru vechi, în lupta cu Lumea Nouă, unde, dela Atlantic la Pacific, dela Nord la Sud, nu există decât graniţa de a avea sau a nu avea dolari, de a fi bogat sau sărac în limba engleză, de a fi sau nu performant nu în etnie, ci în meseri

e. Sigur, s-au mai schimbat şi acolo lucrurile, hispanicii şi-au impus limba în multe locuri, afro-americanii au deja un preşedinte instalat la Casa Albă, dar, în fond, Ame

rica rămâne spaţiul fără frontiere, omogen în toată babilonia de-acolo, spre deosebire de Europa capriciilor locale şi a farmecului identitar al naţiunilor atât de diferite. Dacă mergi 4000 de km, dela un cap la celălat al Americii, poţi mânca la fel, poţi vorbi cu localnicii în aceeaşi limbă engleză-americană, poţi cumpăra pe dolari, fără ca situaţia să mire pe cineva, inclusiv pe tine. Ce se întâmplă în Europa, pe distanţa a 4000 de km? Pleci cu euro în buzunar şi cu vin de Porto în nas, apoi, dacă o iei la întâmplare, poţi trece prin zonele de putere ale francilor elveţieni, zloţilor po

lonezi, coroanelor daneze sau ceheşti, forinţilor ungureşti, dinarilor sârbeşti, leilor româneşti, rublelor ruseşti, levelor bulgăreşti... Fiecare localnic îţi va spune că el e cel mai tare şi că vecinul e mai puţin răsărit.

Latini cu toţii la origini, portughezii se delimitează de spanioli, cu care nu se simt totuna catalanii, francezii i-au pierdut din braţe pe belgienii valoni şi pe franco-helveţii genevezi, italienii din nord, lombarzii, nu-i mai suportă pe cei săraci din sud şi se privesc de peste munţi cu italienii bogaţi din Elveţia care sunt mai cu moţ, iar românii basarabeni, manipulaţi, desigur, cică sunt moldoveni, adică altceva, ca să nu mai

vorbim de aromâni, care cică ar creşte dintr-un trunchi diferit de al nostru.

Germanicii nu sunt nici ei mai breji: austriecii cică nu sunt nemţi, prusaci

i se cred altceva decât bavarezii, teutonii cică n-au prea multe în comun cu friţii moderni, iar nemţălăii din Elveţia, puri ca moneda lucioasă, abia scoasă din tiparniţă, le ţin tuturor banii în conturi secrete.

De slavi, ce să mai vorbim: deşi se pot înţelege între ei dacă au nevoie de pâine şi de apă, polonezii, ruşii, ucrainenii, cehii, slovacii şi bulgarii au aere de comunităţi date de Dumnezeu în grădini separate. Iugoslavii sunt un caz tragic al istoriei: totuna la sânge şi limbă, sârbii s-au omorât cu croaţii pe bază de alfabet diferit şi de creştinism ortodox sau catolic, iar slovenii, macedonenii, muntenegrenii şi bosniecii cică ar fi şi ei altceva decât fraţi, cum au

trăit până la războiul început în 1990.

Grecii din Nicosia îşi spun ciprioţi, iar orgolioşii vikingi din Scandinavia de Nord au decis că, deşi limba le seamănă bine cu daneza, ei să fie norvegieni.

Diferenţele sunt fermecătoare, dincolo de drame. Dar, la fiecare vamă, farmecul trece şi competitivitatea economică europeană scade. La fiecare casă de schimb valutar, la fiecare poliţist băştinaş care nu ştie să-ţi răspundă într-o limbă universală, pe unde să o iei, apare frustrarea şi înţelegi de ce Europa milenară fuge să-şi prindă din urmă propriul copil în vârstă de doar două secole şi puţin, ca să-i ceară un credit de nevoi personale prin FMI. Asta în timp ce mamutul nord-american face paşi mari, adânci şi omogenizează până şi acel sfert din Canada care se mai laudă, prin bistrouri ale Quebec-ului şi Montreal-ului, că e francofon, fiind, de fapt, în ziua de salariu, eminamente anglo-americanofil în dolari canadieni. Pentru recuperarea terenului pierdut, s-au făcut eforturi teribile prin Europa, a fost adunată, din bucăţi care adineori se urau şi se călcau în şenile, Uniunea Europeană, au fost desfiinţate mă

rcile germane, francii francezi şi belgieni, guldenii olandezi, lirele italiene şi irlandeze, escudoşii portughezi, pesetaşii spanioli, coroanele slovace, pentru ca Europa să nu piardă cursa, reforma începând cu economia şi cu banul, cele care contea

ză, din păcate, cel mai mult astăzi.

Americanii îşi permit orice pentru că sunt competitivi

În Europa, fiecare spaţiu mai mare decât un teren de fotbal tinde să revendice o identitate separată: fie pe linia latină, fie pe cea britanică, fie pe cea germană, fie pe cea scandinavă, fie pe cea slavă, fie pe cea elenă, fie pe cea fino-ungrică, fie pe cea musulmană turco-albanezo-bosniecă. Marea tablă de joc a continentului nostru se subîmparte, dacă focalizezi

tot mai mult, în pătrăţele şi cercuri agresive sau regresive, care se luptă să-şi arate, să-şi impună sau să-şi conserve diferenţele, invers decât în America, unde diferenţele incipiente şi iminente tind să devină omogenitate. Cultural, Europa fragmentată este excepţională. Naţional, fragmentarea europeană este necesară şi sănătoasă, împotriva tendinţelor celor mai puternici de a îi înghiţi pe cei mai mici. Economic, comercial, financiar, însă, graniţele şi

vămile din Urali până la apele Irlandei şi ale Portugaliei ne lasă cu mult în spatele monolitului american, care doar dintr-un interes temporar a permis (ba chiar a încurajat) ca moneda euro să se creadă mai mare ca dolarul. Se pare că americanii au decis să-şi aducă banii acasă, după ce au văzut, încă de acum mulţi ani, cum dolarii lor mişcă economia lumii, dar au fost prea mult tezaurizaţi (blocaţi) mai ales în băncile arabo-asiatice, în vreme ce companiile de pe teritoriul S.U.A. sunt în decapitalizare. Dolari americani captivi în rezerve strategice constituite pe bază de muncă temeinică şi tehnologii (în Extremul Orient) şi pe bază de petrol scos de sub orice fund de musulman (în Orientul Mijlociu)? Cum să fie ei repatriaţi, căci cu forţa armatelor nu se prea putea? Atunci prin propria voinţă a deţinătorilor noi de dolari din toată lumea, care trebuie făcu

ţi să constate că tot ce au pus ei deoparte, zeci de ani, prin truda muncii popoarelor sau prin exploatarea zăcămintelor, se devalorizează. Şi iată cum asiaticii, disperaţi că au muncit decenii degeaba prin jocul bursei, au scos dela saltea mii de miliarde de dolari, după ce Washington-ul, cu puterea sa inegalabilă de influenţă, a devalorizat dolarul, până ce el a ajuns să nu m

ai valoreze, în câţiva ani, decât aproape jumătate din cât valorase. Şi americanii au reuşit să-şi răscumpere parţial propriii bani, la preţ mic, după ce tot ei îi dăduseră lumii, la preţ mare.

Dolarul mic a fost, ani de zile, soluţia de salvare a exporturilor americane aflate în declin, în epoca în care, altfel, mărfurile produse în S.U.A. pierdeau lupta cu Asia şi cu Europa revigorată de Estul fost comunist al forţei de muncă ieftine, luat de nevoie în tolba Uniunii Europene. În condiţiile în care, în S.U.A., salariile şi preţurile rămâneau la fel, o maşină produsă la Detroit, care se vindea, să zicem, cu 10.000 de dolari, trebuia să devină atractivă şi în Europa. Cum? Dacă dolarul ar fi rămas egal cu euro, maşina ar fi c

ostat, la vânzarea în Europa, tot cam 10.000 de euro, preţ mare, faţă de ieftinăciunile scoase de FIAT, Renault, Opel, VW, Dacia

, Seat şi toate mărcile asiatice. După ce dolarul a fost coborât, pas cu pas, până a ajuns să valoreze 0,65 euro, maşina americană, aceeaşi, în fond, devenea atractivă, dintr-odată, dintr-un simplu artificiu de curs valutar: costa în Europa 6500 de euro, în condiţiile în care, în America, ea păstra echilibrele existente, vânzându-se tot cu 10.000 de dolari. Mare ticăloşie!, se poate spune. Da, mare ticăloşie, dar de ce nu putem şi noi, la Bucureşti, sau de ce nu poate U.E., la Bruxelles, să facă la fel? Pentru că americanii au dolarizat, timp de 50 de ani, economia mondială şi, de aceea,

au cum manevra, la nevoie, robinetele de capital şi de valori. În afară de Europa, unde euro înseamnă ceva, prin toată lumea dolarul este încă rege: şi-n curţile marilor producători şi ba

ncheri din Asia îndepărtată (din China, Japonia, Coreea de Sud, India, Indonezia, Malayezia, Filipine, Singapore, Thailanda), şi-n corturile cu seifuri pline ale potentaţilor arabi (din Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuwait, Qatar, Bahrein), chiar şi-n băncile marilor adversari ai americanilor (din Iran, Irak, Vietnam, Afganistan). Aici, în Australasia, euro nici nu se mişcă, decât ca o valoare mai mult formală, pe tabelele cu valute. Dolarul american este tăticul şi mămica banilor, lucrând cot la cot cu verii lui dela ţară, dolărelul neozeelandez (0,7 din USD) şi dolăreanul australian (0,8 din USD). Doi dolari neozeelandezi valorează cât un euro.

• Am discutat de multe ori problemele acestea şi cu tata care, pe bună drepta

te, ca vechi admirator al Americii power-flower, dar ca ireductibil avocat al egalităţii popoarelor şi al libertăţii dublate de dreptate, s-a arătat revoltat de manipulările economice mondiale şi

de militarismul discreţionar care pornesc, de vreo 20 de ani, mai ales dela Washington şi dela New York. Argumentul meu, ca mai nou admirator al Americii, a fost că S.U.A. fac aceste abuzuri pentru că îşi permit. Dar îşi permit…

pentru că au bani, dar au bani

pentru că au economia cea mai tare, dar au economia cea mai tare

pentru că sunt cei mai competitivi, dar sunt cei mai competitivi

pentru că sunt cei mai inovatori, dar sunt cei mai inovatori

pentru că au tehnologiile cele mai bune, dar pe acestea le au

pentru că fac sau cumpără creiere, dar cumpără creiere

pentru că au capital, dar au capital

pentru că au resurse câte vor, dar au resurse câte vor

pentru că au armata nr. 1, dar au armata nr. 1

pentru că au cei mai mulţi bani, dar au cei mai mulţi bani

pentru că au cea mai puternică economie…

şi tot aşa, în cercul de determinări care pleacă dela cuvântul cheie al americanului care e performanţa.

E, oare, vinovat numai americanul că, în 200 de ani, a clădit, pe nişte stânci şi pe nişte câmpii, civilizaţia modernă cea mai avansată, plecând dela zero, fugind de Europa marilor bariere, a birocraţilor, a hăţişului feudal, a păienjenişului capitalismului cu handicap la plecare pentru cei mulţi, a blocajelor fără speranţă şi a constrângerilor individuale, mereu împrospătate, cinic, de sus-puşi, după 2500 de ani

de istorie cuantificabilă? Cum să nu fie abuziv americanul, dacă s-a pomenit alergând singur, după ce a recuperat, într-un secol, un handicap de timp al construcţiei de două milenii, iar, în cel de-al doilea secol, a luat avansul pe care, firesc, vrea să-l păstreze şi acum? Cum să nu se simtă bine şi să nu se vrea stăpân al lumii, când pământul este plin de adresele de tristă amintire, de la care au plecat strămoşii americanilor de azi, cei disperaţi pe-acasă pe la ei, fugiţi în lume ca să-şi construiască o lume a lor, liberă, în America? Călcaţi în picioare în patriile lor, nefericiţii nu au mai vrut să aştepte alte două mii de ani, poate degeaba, ca să spere în ruperea lanţurilor de avere şi de putere, şi au evadat peste Atlantic, în America de Nord.

La Rotorua, călcând pe aburi, printre vulcani noroioşi ş

i vietăţi rare

3 februarie 2010, Auckland-Rezervaţia Rotorua, Noua Zeelandă, insula de Nord

• Maşinile de poliţie nu deranjează pe nimeni în Auckland, deşi fac ronduri dese şi acoperă toate sectoarele. Ca să ştim că sunt cu ochii pe potenţialii infractori. Hotelul nostru este vecin cu garajul central al poliţiei din Auckland. Noroc sau ghinion? Alţi vecini ne sunt cei dela Radio Noua Zeelandă, care au o clădire de patru nivele, P+3. Mi se face dor de Radio Bucureşti, dar nu atât de tare încât să nu o rog, prin SMS, pe Flavia Voinea, redactorul meu şef, să mă mai îngăduie o săptămână plecat şi să folosească una dintre emisiunile pe care le-am lăsat înregistrate, pentru orice eventualitate. Eventualitatea a venit, am prelungit şederea cu alte câteva zile, iar Flavia este un excelent coleg şi un şef înţe

legător: “E în regulă. Se rezolvă. Drum bun!”

• Alte SMS-uri dela ai noştri. Ana-Maria îmi scrie, din Paris: “Raport. Ieri am fost pe Rue de Buci. Azi am hoinărit toată ziua pe străduţe. Încercăm să ne imaginăm cum e acolo. Ne e dor.” Şi nouă ne e. Noroc că ştim că strada Buci e la Paris are o tot mai redusă conotaţie fesieră. Ironic, dar consecvent părerii sale, exprimate frust înainte de plecare (“E stupid să faceţi atâta drum pentru un concert!”) R.M. scrie despre toată povestea de aici atât: “Bravo!”

• Luăm autobuzul de lângă Sky Tower şi fugim din oraş, către Rotorua, la vreo 260 km sud de Auckland, cale de vreo patru ore. Ar fi fost jenant să ajungem în această ţară şi să nu vedem măcar o parte din natura sălbatică, spectaculoasă, care cheamă turişti din toată lumea în cizma formată

din 2 insule, la 2000 de km sud-est de Australia. Rotorua este tot în insula de nord, cam la jumătatea distanţei dintre Auckland şi capitala, Wellington. Nu sunt un călător prea harnic, care

să vrea să se bage în toate hârtoapele, dar trebuie să văd şi altceva în afară de betoane de oraş.

• Şoferul, atât de mic, încât poate merge în picioare în portbagajul autocarului şi s-ar putea uita în ochii lui Adi Minune dela egal la egal, ajută călătorii să-şi pună genţile, verifică biletele şi îi dă bătaie maşinii. Autobuzul companiei “Pacific Tourways” trece prin Manukau, Hamilton (unde facem pauză de cafea şi de tradiţionalul pipi), unde mă fotografiez, în staţie, cu un localnic cu profil maori. Omul se miră că vreau poza, fiindcă nu ştie cât de neobişnuit mi se pare mie aspectul lui. Mă simt c

a părinţii mei care au circulat cu autobuzul în America, în urmă cu 40 de ani, luând-o din Iowa, unde aveau cartierul general, spre Chicago, unde i-a invitat, pentru o lună, marele Mircea Eliade. Cu acelaşi celebru autobuz, “Greyhound”, au mers prin America şi au scris despre asta în acei ani Ana Blandiana şi Romulus Rusan.

• Pe autostrăzi, camioane mari, altfel decât în Europa, dar foarte asemănătoare cu cele de curse lungi din S.U.A., Canada, Australia (Mack-uri, Freightliner-uri cu bot lung şi coşuri mari de fum peste cabină). Un şofer dintr-un asemenea TIR abia încape în propria cabină, deşi cabina e uriaşă. Poartă o vestă verzui luminiscentă, preventiv: dacă se dă jos, cu chintalele lui de os şi carne, ceilalţi şoferi ar putea să-l confunde cu un dâmb.

Către Ministerul Agriculturii noastre: “Du-te-

n Ma-ta-ma-ta!

• Trecem prin Matamata şi prin alte locuri cu multă verdeaţă, unde oile (unele cu picioare neverosimil de lungi), vacile (exemplare agile, nu foarte mari, de rasă Angus) şi caii trăiesc în libertate controlată pe

câmpurile înverzite tot anul. Puţine case de oameni. Câteva cimitire. Nu insist cu fotografiatul animalelor pe câmp, pentru că ar putea părea poze făcute la Fundulea, la Căpruţa sau la Cerăt, din punct de vedere al reliefului şi al păscătoarelor: ei şi? Mare lucru, nişte animale care mănâncă iarbă?!

Dar, din punct de vedere al agriculturii bine organizate, din păcate, astfel de imagini nu se prea găsesc nici la Fundulea, nici la Căpruţa, nici la Cerăt. Înţeleg şi, totuşi, nu pricep de ce nu ne facem singuri viaţa mai bogată. Cerul de aici nu e mult mai albastru decât la noi, nici frunzele mai verzi, nici norii mai albi, nici apele mai repezi. La oameni rămâne să mai facem investigaţii. Dacă mai e nevoie. Până una-alta, vedem un model de zootehnie la Matamata, cu un câmp plin de cai, cărora crescătorii le-au dat drum

ul la păscut numai după ce i-au îmbrăcat cu nişte bluze, împotriva frigului de

dimineaţă şi a soarelui dela prânz. Dacă nu e cu supărare, să le adresăm celor ce îşi bat joc de agro-zootehnia noastră, pe rând, îndemnul: “Du-te-n Ma-ta-ma-ta!”

• Cum ar fi dacă animalele crescute pentru sacrificiu şi-ar transmite un cod al disperării care le-ar rezuma condiţia, ce are abatorul la capăt? S-ar revolta, s-ar blaza, ar face greva foamei, s-ar îmbuiba, ca ultimă plăcere?

Ţara non-fiţelor

• Pe autostradă, viteza maximă e de 100 km/h, iar în oraş de 50 km/h. P

ietonii sunt privilegiaţi la orice trecere unde dau faţă cu maşinile şi, de aceea, devin abuzivi, traversează libertin, aproape ca în haosul din Bucureşti. Ne mai trece de dor de casă. Tresărim când vedem, cu coada ochiului, panouri cu “Give way to pedestrians!”. Dar nu e decât un efect al privirii periferice care denaturează: nu e vorba să se dea prioritate pederaştilor, ci pedeştrilor. Confuzia dintre aceste cuvinte paronomice e exploatată uneori de producătorii de divertisment mediatic, care îi fac pe oamenii fără certitudini lexicale să cadă în erori amuzante. Un astfel de dialog ar putea suna astfel: “Îţi place pe jos, pederastru?” “Nu, mă simt mai bine s-o iau normal, la volan.” Apropo de transport: este o problemă rezolvată în Auckland, mai ales cel în comun, astfel că autorităţile pot impune preţuri uriaşe la parcări pentru maşini personale, ca să descurajeze abuzul pe care-l întâlneşti, de exemplu, în Buc

ureşti. La noi, fie în luxul din Piaţa Dorobanţi, fie în sărăcia din Rahova, când te uiţi la autoturisme, numeri omul şi maşina. Aici, un motor de 3 litri, să zicem, duce 30-40 de oameni, într-un autobuz. La stop, în Piaţa Victoriei din Bucureşti, remarci cum un motor tot de 3 litri duce doar două fese de piţipoancă anorexică. Îmi aduc aminte bancul, extras dintr-o întâmplare cică reală a străzii bucureştene: o paţachină cu un Porsche se ciocneşte la stop de o femeie prăpădită, care conducea o Dacie veche. Paţachina strigă, pe lângă parbri

zul decapotabilei: “Fă, tu ştii cât a trebuit eu să sug, ca să iau maşina asta?”. La care amărâta, scoasă din pepeni, răspunde: “Stai să vezi cât o să mai sugi, ca s-o repari!”.

• Numele locurilor de pe-aici ne întorc într-o istorie băştinaşă, de dinainte de a veni europenii: Ramarama, Meremere, Pukekohe, Pukekawa. Călătorii din autobuz sunt lejeri, unul îşi scoate piciorul gol pe coridorul dintre scaune şi doarme liniştit. Toată lumea, ca şi în centrul oraşelor mari, dealtfel, poartă haine uşoare, fără fiţe, sunt la putere şlapii şi pantalonii trei sferturi. Nimeni nu concurează cu nimeni la fandoseli, ci doar la relaxare, pentru că oamenii de aici pun preţ pe lucrurile esenţiale: mediu curat, alim

entaţie sănătoasă, vestimentaţie comodă, şi asta în condiţiile unor venituri care ar face invidioase multe ţări bogate din Europa, unde prea mulţi bani se duc pe vanităţi,

mode, invidii. Pe la noi, fiecare vrea să fie mai breaz decât vecinul, care tocmai şi-a adus o maşină tare din Germania. Subalternul nu vrea să fie mai prejos decât şeful, care s-a confesat la birou că şi-a pus gresie din Italia. Cutare fandosit nu poate dormi dacă ştie că - vai de mine! - colegul de birou i-a luat femeii sale geantă Gucci şi el şi-a tras cămaşă Dolce & Gabbana. Aici, în Noua Zeelandă, se poartă relaxat moda Dulce Babana, femeile neintrând în competiţii acerbe pentru titlul de cea mai schiloadă făptură a localităţii. Maşinile sunt comune, unele merg fără probleme chiar cu zgârieturi pe caroserie, important e că merg. Izolaţi de restul lumii, locuitorii de aici iau viaţa ca atare, în datele ei esenţiale: sănătatea, bucuria zilei de azi şi de mâine, supravieţuirea îndestulată, dar fără obsesia luxului. Ei nu se prea raportează la modelele false, care sunt ca orizontul, nu pot fi atinse niciodată. În Europa şi

America, moda, tendinţele şi excentricităţile celor ce dau tonul obsedează şi ajung să îi posede pe cei mulţi.

• Dacă, după două zile aici, m-ar întreba cineva ce cuvinte îmi vin în mi

nte despre Noua Zeelandă, aş spune: verde, apă, vânt moale, port, corăbii, rugby („All Blacks”), kiwi (pasărea!), vaci, friptură de vită, piraţi, cald-umed, ploaie paşnică. Mă scoate din gânduri întrebarea pe care mi-o pune Malex: „Chiar e drumul vieţii tale acesta?” Da, spun fără ezitare, anticipând răspunsul total care va cuprinde şi viitoarele zile din Australia. Spun da şi din entuziasmul subiectiv că mă aflu aici. Răspunsul la răspuns vine imediat: „Pentru mine, drumul vieţii a fost cel dela Timişoara la Bucureşti, acele prime 10 ore.”

• Snobismul meu paşnic şi-a luat măsura de precauţie de a lăsa abia pentru după întoarcerea acasă lauda plină de detalii în faţa cunoscuţilor, despre această călătorie, inclusiv detaliul c

ă am plecat unde am plecat.

• Noua Zeelandă de dincolo de Auckland, de dincolo de oraşe în general, seamănă, într-un fel, cu imensitatea Canadei din afara metropolelor Toronto, Montreal, Quebec, Ottawa, Vancouver, Edmonton. Altă vegetaţie, altă climă, desigur, dar o sălbăticie a naturii, din loc în loc, care mai dă speranţe celor care se simt apăsaţi de obrăznicia omului de a călca fiecare petec de pământ. O Canadă mai caldă, mai exploziv vegetală, populată tot pestriţ şi plină de case joase în localităţile mici, cu centre comerciale dese şi cu o anume intimitate, pe care doar satul o mai păstrează pe la noi, deşi e pe cale de dispariţie.

• La Rotorua, ne luăm o hartă şi ne facem un plan de traseu care să ne poată aduce înapoi la autobuz în 4-5 ore, la ora fixată pentru întoarcerea la Auckland. Înainte de orice, mâncăm ceva, ghidaţi tot de pasiunea pentru Asia şi de preţuri: o terasă thailandeză (“Wild Rice” – “La Orezul Sălbatic”), doar cu mâncare, nu şi cu masaj. Alegerea e grea, pentru că, la doar câţiva metri distanţă, sunt alte variante la fel de tentante: bucătărie indiană, american

ă, italiană.

• În parcul dinspre lac, un cretin pe nume “Oliver” şi-a scrijelit nume

le pe un copac imens, printre crustele cu profil de camuflaj militar. Culorile dominante: verdele aprins, albastrul deschis şi albul norilor nu l-au impresionat pe vandal. Pe lac, lebedele negre (pe care încă nu le-a mâncat nimeni) îşi văd de treabă. Un panou roagă, avertizează: “Vă rugăm, nu hrăniţi lebedele negre. Vă pot ataca!” Poate că tot aşa scria şi pe lacul vienez, dar barbarii de prin 1990 n-au înţeles bine şi, ca să nu fie ei mâncaţi de lebede, au decis să le facă ei frigărui. În afară de lebedele-vedete, trăiesc prin apropiere şi mult mai puţin băgatele în seamă gâşte şi raţe. Se poate, deci, scrie, şi aici, o trilogie despre “Răţi-Gâşti-Lebezi”, cu care să fie trataţi cei cărora natura le “repungă”.

• O luăm spre Dealul lung al zonelor termale din Pukeroa (Long Hill),

rezervaţie unde aleile trec printre aburi şi vulcani noroioşi mici, care clocotesc la picioarele noastre. În drum, catolicismul îşi face simţită prezenţa prin biserica Sfântului Mihail. Apele calde care ies la suprafaţă au creat lacuri, acoperite şi acum de aburi proaspeţi, care au malurile arse de sulf şi de căldură, într-o combinaţie de alb-ocru. Parcul Kuirau e plin de plante specifice locurilor şi de panouri care pun turiştii la curent cu primejdia potenţială: “Pericol de activitate termală! Din cauza imprevizibilelor acţi

uni ale adâncurilor geotermale, din motive de protecţie, publicul este sfătuit să meargă numai pe cărările amenajate.” Sunt şi avertismente care au legătură cu năravurile omeneşti, nu cu cele ale naturii: “Încuiaţi-vă maşinile. Asiguraţi-vă că nu aţi lăsat, la loc vizibil, lucruri de valoare. Luaţi ce e valoros. Nu lăsaţi nimic nesupravegheat şi raportaţi imediat orice vi se pare suspect!”; “Alcoolul este interzis în toată zona, iar Poliţia este fermă. Camere video de supraveghere operează permanent pentru prevenirea infracţiunilor. Vă rugăm să vă bucuraţi de minunile geotermale de dincoace de bariere. Vă rugăm să aruncaţi gunoiul în recipientele sp

eciale. Vă urăm o şedere plăcută!” În afară de mirosul cam greu de sulfureală, şederea e chiar plăcută.

• La rădăcina unor copaci, se cască gropi din care se aud mişcările de gaze şi noroi, care urcă peste lava din adâncime. Mirosul nu este cel mai plăcut, dar noroc că el nu rămâne în fotografiile numeroase pe care le facem şi nici în memoria nasurilor noastre, pe care le vom păcăli imediat cu un metru cub de aer curat.

• Peisajul, ca de pe lună, sperie, iar zgomotul de pământ clocotit care se aude la tot pasul, din ochiurile gri de noroi încins în adâncurile pământului chiar înfioară. O luăm din nou spre oraş, unde, totuşi, ne este locul. Şi aici, parcul auto este fără pretenţii aberante, adică în limita utilului, nu a penibilului opulent şi ostentativ, cum se poate vedea pe orice stradă din Bucureşti. Circulă încă Volkswa

gen-uri broscuţă (“Beatle”), microbuze cu uşi lovite, dar nimeni nu simte că se face

de râs cu ele. Un Eminescu de azi ar scrie despre maşinile Noii Zeelande: “Să privească parcul auto / Lumii i-i ruşine”.

• Localurile poartă nume specifice, găsite ca să fie şi comerciale: “Lava Bar”, “Hot

Rock”. Şcoala primară de aici e într-o clădire cu un etaj, printre palmieri şi aburi, iar avocaţii locurilor au o casă de birouri fără decoraţiuni stridente. Străzile poartă nume ce conservă străvechea civilizaţie maori: Arawa, Amohia, Tarewa, Amohau, Otonga, Pukeroa, Whakatau, Tutanekai, Hinemaru, Eruera, dar sunt şi străzi cu nume noi: Ranolf, Fenton, Lake, Union, King. Găsesc cu

bucurie, în orăşelul naturii sălbatice, un magazin de scule, un paradis al instrum

entelor muzicale, unde au toate Fender-urile, Gibson-urile, Marshall-urile şi Mesa-urile posibile (nu şi Soldano), la preţuri de America, nu de Europa. Cânt puţin la un Gibson Les Paul, un Marshall şi o Mesa, apoi mă prefac că discut, pentru poză, cu un robot făcut din componente de computer şi pus pe trotuar. Cumpărăm câteva suveniruri (nelipsitele figurine cu magnet pentru pus pe frigider, brelocuri, un tricou roşu cu “England”, pe care cred că o să-l port mâine, în semn de respect pentru civilizaţia rock, care în limba engleză îşi are expreia adevărată). Reven

im în staţia de autobuz. Malex îmi spune că o să plâng la AC/DC. Abia aştept să fie aşa. Am plâns de câteva ori în faţa muzicii şi a versului: la “Rugă pentru părinţi” în 1982, la “Mama” (Tudor Gheorghe-Virgil Carianopol), la “Zece ani” (piesa lui Olăraşu), la “Cântec pentru cel mai bun” (piesa pentru Hagi) şi încă nu în multe ocazii. Datorez celor dela AC/DC măcar o lacrimă pentru cât mi-a deschis această trupă mintea spre trăirile muzicii rock şi cât m-a convins că simplitatea bine exprimată e mai convingătoare decât rafinamentul prefabricat. Nu numai în muzică. Un mesaj rece

pţionat dela o artă poate transcende toate celelalte arte şi îţi poate deveni regulă în viaţă, oriunde te-ai desfăşura, în orice domeniu, oricât de prozaic.

• Până vine maşina, stăm cu picioarele în bazinul de apă termală din staţie. Adorm câteva minute pe o bancă de lemn (“în scunda tavernă” luminoasă), cu faţa arsă de soare, până se dă semnalul că o luăm înapoi spre Auckland, cale de câteva ore. Am nasul roşu, nu de la minciuni, ci dela ultravioletele combinate cu berea la halbă, pe care am băut-o înainte de plecare, un soi light, de 2,5 grade alcool. Dacă r

oşeaţa se va păstra câteva zile, o să revin în iarna de acasă cu însemnele solare australe pe pomeţi.

• A devenit un clişeu să se vorbească despre natura australă că e atipic

ă, din pricina izolării. Dar poate că abia aici e normalitatea, conservată departe de aberaţiile noastre din celelalte continente eminamente legate între ele.

• E 4 după-amiaza aici, 5 azi-noapte la Bucureşti, când îmi intră în telefon un sms dela tata, care îmi moaie inima. Distanţa uriaşă şi vestea că ne-am prelungir şederea fac dorul îngrozitor.

Despre bunul-simţ sau nesimţirea posesorilor de miracole

• Oricum ar fi locurile, în pliantele turistice totul arată mai spectaculos. La faţa locului, însă, aerul e tot aer (ba chiar plin de sulf), lumina vine tot dinspre soare, iar pixul îţi cade din mână tot spre pământ. Aleile sunt de beton, nu de nori pufoşi, razele roş-albastre-violete din reclame nu ne apar în realitate. La fel e şi fotbalul, judecat deformat după rezumatele de un minut în care se dau toate golurile, care ridică până la frustrare nivelul pretenţiilor privitorului. Tot globul se miră de Noua Zeelandă: ce diversitate naturală! Ce munţi! Ce vulcani adormiţi! Ce vulcani noroioşi! Ce zone termale! Ce ape! Ce ţărmuri! Ce păduri! Ce câmpii şi ce păşuni! Ce lacuri! Totul, într-un spaţiu geografic destul de restrâns. Şi lumea dă buzna aici să se minuneze, spărgând o mulţime de bani. Numai ochii noştri de români nu par chiar atât de copleşiţi, pentru că şi noi le avem pe toate în România. Dar ne lipsesc talentul şi seriozitatea de a le exploata. Avem, în schimb, o uriaşă disponibilitate de a ne bate joc de noi înşine, de resursele noastre, de darurile primite sau apărate de agresori, cu care nu ştim ce să facem, în libertate.

• Ştiu că rândurile despre drumurile printre minunile naturii sunt de cele mai multe ori plicticoase şi, de aceea, le rezerv în acest jurnal un minim de bun simţ, gândindu-mă cât de puţin mă interesează pe mine însumi mirările sterile, lamentaţiile sau extazul celor care îşi transcriu pe pagini întregi experienţele de turişti printre creaturi vegetale şi animale, printre castele şi merdenele străine.

• În autobuzul de întoarcere spre Auckland, mă aşez în acelaşi loc ca la ducere. Între timp, maşina a mai circulat prin zonă, iar un nesimţit a lipit o ciungă pe spătarul scaunului din faţa mea. Mă simt de parcă eu port răspunderea mitocăniei lui neprinse. Ultimul, cel descoperit, plăteşte pentru vinovăţia celorlalţi. Mă consolez că a fost vorba de un nesimţit neozeelandez, nu de vreunul român. Măcar aici.

• Noaptea, la hotel, văd la TV un reportaj elogios despre Lucian Bute, campionul nostru mondial la box, la categoria supermijlocie. Faima lui a ajuns şi aici şi mă simt mândru că avem asemenea performeri, apreciaţi prin zona australă, nu numai spărgători de bancomate care ne fac de râs, până la fobia localnicilor.

• Cât am lipsit, am lăsat în uşă la hotel cartonaşul cu “Do not disturb”. Mai bine cu aceleaşi prosoape de ieri, dar fără cotrobăieli prin lucruri, gândesc eu, obişnuit cu teama de cameristele din hotelurile noastre. Oricum, nu s-ar fi deranjat nimeni să ne facă ordine şi curăţenie, pentru că, pe-aici (se pare din motive ecologiste, dar şi economice, cred), nu ţi se schimbă aşternuturile şi prosoapele decât la venire şi la plecare sau la solicitare expresă, ca să nu se polueze apa cu detergent inutil, ca să nu se învârtă fără sens contoarele electrice. Nici măcar la hoteluri de 4 stele.