Cenaclul Flacăra la Năvodari

Concertul Cenaclului Flacăra a avut loc, conform celor anunţate, duminică, 1 august 2010, pe stadionul din Năvodari (judeţul Constanţa), în faţa câtorva mii de oameni. A început la ora 21.45 şi a durat până pe la 2 noaptea. Echipa pe care a prezentat-o Adrian Păunescu i-a cuprins pe George Nicolescu, Magda Puskas, Vali Moldovan, Vanghele Gogu, Andrei Păunescu, Mihai Napu, Ionel Tănase Tase (ultimii trei - Trupa Totuşi), Radu Pietreanu, Florin Petrescu Axinte, Walter Ghicolescu, Tică Lumânare, Gigi Dumitrele şi debutanţii pe scena noastră Claudiu Voic şi Cezar Petrovici. Au mai urcat pe scenă şi s-au adresat publicului primarul Nicolae Matei şi Dan Diaconescu. Concertul a fost transmis în direct de OTV, dar, spre surpriza multora care deja ni s-au plâns, transmisia a lăsat loc unei mari confuzii (nu ştiu cât de neintenţionată), privind întâlnirea lui Dan Diaconescu cu cei cărora le doreşte votul. În ce mă priveşte, sunt revoltat că pe durata recitalului meu şi al colegilor din trupa Totuşi, legătura s-a comutat de pe scenă în locurile unde D.D. vorbea cu oamenii din public, veniţi la Cenaclu! Precizez: Cenaclul a mers la Năvodari pentru spectacol şi pentru nimic altceva, de natură politică sau electorală, noi neavând nicio informaţie, la momentul respectiv, că pentru ecranele telespectatorilor, OTV nu scrisese nimic despre Cenaclu, ci doar despre D.D. şi întâlnirile sale cu publicul. Lăsând la o parte această situaţie stânjenitoare, spectacolul a fost bun, lumea - entuziastă, iar organizarea bună.
Revin cu detalii.

Cenaclul Flacăra, 1 august 2010, Năvodari

Vă aştept la un concert al Cenaclului Flacăra, duminică, 1 august 2010, pe stadionul din Năvodari (judeţul Constanţa), dela ora 21. Echipa pe care o va conduce Adrian Păunescu se pare că îi va cuprinde pe George Nicolescu, Magda Puskas, Vali Moldovan, Vasile Mardare, Vanghele Gogu, Andrei Păunescu, Mihai Napu, Ionel Tănase Tase (ultimii trei - Trupa Totuşi), Grup Folk T, Radu Pietreanu, Florin Petrescu, plus alte prezenţe posibile.

Singurul om căruia îi sunt dator cu adevărat: Adrian Păunescu, la 66 de ani

Iubirea de jos în sus

* Sunt câţiva oameni (nu foarte mulţi) pe care îi iubesc, pe care îi admir, pe care îi respect. În consecinţă, aş putea trage concluzia intimă că le sunt dator, pentru că eu consider o şansă să găseşti pe cine să iubeşti, pe cine să admiri, pe cine să respecţi. E o şansă chiar atunci când ai de-a face cu oameni-gunoaie, pentru că ei te fac să ştii cum poţi ajunge, dacă te laşi alterat. Aşa că vreau, de bună voie, să fiu dator, cumva, şi merituoşilor, demni de iubire-admiraţie-respect, dar şi lăturilor umane, prin iradierea comparativă la care mă expun. Ei pe mine şi eu singur, în faţa lor. Dar tot acest sentiment de datorie, pe care mi-l cresc singur cu ajutorul îngrăşămintelor închipuite pe care mi le picur în solul minţii şi al inimii, este cumva artificial, este o speculaţie, este o forţare, numai din plăcerea de a simţi că am la cine să mă raportez cu o înclinare a frunţii.
* Iubesc ca bărbat, iubesc ca tată, iubesc ca discipol, iubesc ca prieten, iubesc ca rudă, iubesc ca stăpân, iubesc ca întemeietor, iubesc... femeie, copil, artist, amic, soră, mamă, chitară, câine, mâţ, salcie, iarbă, casă. Dar toate acestea am sentimentul că mai mult îmi datorează decât că le datorez. Pentru că depind de mine, sunt create de mine, sunt abandonate sau chemate de mine. Şi mă simt bine să fiu creditor 23 de ore, 59 de minute şi 59 de secunde din zi, până vine secunda în care îmi trebuie organic să mă simt dator, să fiu recunoscător, să mulţumesc, să mă înclin, să spun sărut-mâna, să iubesc de jos în sus. În general, ne urâm creditorii, fie ei bănci de bani sau de sentimente, de gesturi sau de vieţi amanetate. Dar există şi starea sublimă de a datora mai mult decât ţi se datorează, care reconfortează.
* Când mă bântuie această secundă necesară, mă uit în jur, mă uit în mine, mă uit ieri, mă uit poimâine şi nu văd decât un om, cu tot cu umbra sa uriaşă, căruia să îi spun, cu toată inima şi cu toată gura, cu tot sufletul şi cu toată tăcerea, că îl iubesc fiindu-i dator: Adrian Păunescu. Tata. Care azi, 20 iulie 2009, împlineşte 66 de ani. Timp în care a făcut multe, cât alţii niciodată. Timp în care a făcut bine atâtora, încât s-ar putea constitui cluburi de oameni sprijiniţi, lansaţi, salvaţi de A.P., care şi-ar putea desfăşura întrunirile numai pe stadioane sau în pieţe, datorită numărului. Timp în care a făcut doar răul că s-a născut prea mare şi n-a încăput convenabil în ochii, în viaţa, în epocile, în invidiile, în neputinţele unora. Timp în care m-a făcut şi pe mine (probabil că şi asta se poate trece la fapte bune, dar pe din două, cu mama, cel puţin pentru noaptea aceea de august 1968, când au fecundat proiectul uman care tocmai vă scrie).
* Multora, Adrian Păunescu le-a schimbat viaţa. Şi nu mă refer numai la cei care au avut un alt orizont, postpăunescian, după o poezie, după un articol, după un cenaclu, după o emisiune, după un curs, după o vorbă de duh, ci mai ales la cei care şi-au completat viaţa cu o casă, cu o carieră, cu un repertoriu, cu un nume, cu o butelie, cu o ieşire de sub interdicţie sau de după gratii, în urma intersectării cu tatăl meu, cu puterea, capacitatea şi dorinţa lui de acţiona, de a face bine.
* La sărbătoarea de aseară, 19/20 iulie 2009, unul dintre zecile de invitaţi, Adrian Cioroianu, a spus că se bucură să îl cunoască, întâmplător, în fine, personal, la Adrian Păunescu în curte, pe doctorul Ioan Puşcaş (unul dintre invitaţi), medic care l-a operat de ulcer pe tatăl său, acum zeci de ani, familia Cioroianu ştiindu-l pe Puşcaş din revista Flacăra. Tot aseară, la aniversarea în avans a tatălui meu, doctorul Paul Finescu, venit din America, unde trăieşte de aproape un sfert de veac, a vorbit despre viaţa sa în libertatea de peste Ocean, pe care şi-a dorit-o dintotdeauna, şi la care a ajuns în urma sprijinului lui A.P., care l-a ajutat să lucreze peste hotare, când hotarele erau aproape ferecate. La concertul trupei "Totuşi" dela Covaci (Timiş) de acum câteva săptămâni, organizatorul Octavian Stăncioiu a spus că şi-a cunoscut soţia la un Cenaclu Flacăra dela Herculane, de acum mai bine de zece ani, iar astăzi are o familie care nu ar fi existat dacă el şi ea nu ar fi fost fani ai Cenaclului Flacăra. Un om foarte drag mie mi-a spus că a trebuit să dea explicaţii imediat după apropierea de mine, pentru că unii prieteni vechi strâmbă din nas: Andrei? Fiul lui Păunescu? Nasol! Comunism, ceauşism... şi alte asemenea tâmpenii bolnave, răsuflate, fâsâite din ură şi din impotenţă, mestecate de alţii şi luate ca atare de tot felul de frustraţi, inhibaţi, rataţi, complexaţi, umflaţi cu vid şi uscaţi în propriul deşert! Acel om drag mie m-a rugat să găsesc o cale să ajungă să facă un tratament, după metoda Pavel Kozak, care rezolvă miraculos aproape orice afecţiune dermatologică. Şi am dat de Petre Kozak în Bucureşti, strada Plantelor (Petre este fiul şi urmaşul la cabinet al marelui descoperitor, dispărut acum câţiva ani), care a oferit tratamentul cuvenit şi a rezolvat problema. Şi i-am spus pacientului -omul drag - să le transmită vechilor amici cârtitori că în asta a constat ceauşismul tatălui meu: să îl ajute să se lanseze şi să supravieţuiască pe Pavel Kozak, în timpul ceauşismului, prigonit tot de ceauşism, desigur, apoi recunoscut drept cercetător tot de ceauşism, ca să aibă generaţiile următoare cu ce să îşi trateze mâncărimile de piele, în timp ce îi ascultă pe unii cum vorbesc în clişee despre ceauşism şi strâmbă din nas la auzirea numelui Adrian Păunescu. Iar Kozak este unul dintre miile de cazuri în care A.P. s-a implicat, care acoperă domenii ca sănătate, muzică, sport, ştiinţă, presă, literatură, cultură de toate felurile, deşteptare a minţilor, civilizaţie, justiţie şi atâtea altele.
* Dau aceste exemple, alegând la întâmplare dintre mii şi mii, ca să fac legătura între irealitate şi realitate, între vis-intenţie şi viaţă propriu-zisă. Adrian Păunescu are meritul că a creat nenumărate realităţi, mai ales umane, care funcţionează, care rezistă, care au substanţă, care demonstrează valoare şi produc bine şi care, desigur, multe dintre ele, după ce merg pe picioarele lor, uită de unde şi din ce stadiu au plecat, înainte de a apela la Adrian Păunescu. Uită cine este tatăl lor moral, care mie - ce întâmplare, ce miracol, ce şansă, ce povară, ce răspundere! - mi-este şi tată de sânge, şi tată de direcţie.
* Mulţi uită. Eu nu uit. La mulţi ani, dragul şi marele meu creditor.

A murit Emilian Onciu

Acum două săptămâni, am vorbit cu Emil Onciu la telefon. L-am invitat şi mi-a spus că vine cu drag la Cenaclul de la Bucureşti, din 24 noiembrie 2008. Mi-a spus, de asemenea că, fiind bolnav grav de ceva vreme - cum ştim cu toţii - va putea călători atâta distanţă, dar numai cu avionul, pentru că drumul de la Satu Mare la Bucureşti îi este inaccesibil altfel.
Acum câteva zile, m-a sunat şi mi-a spus: "Mi-am cumpărat biletele. Acum, e clar: dacă nu mor până atunci, vin!".
Din păcate, trupul nu i-a mai rezistat. În dupăamiaza de 15 noiembrie 2008, Tatiana Stepa m-a sunat şi mi-a dat vestea cumplită. Apoi, la câteva minute - Octavian Bud, colegul şi concitadinul lui Emil de-o viaţă, plângând în hohote. Apoi Emeric Imre. Apoi Găbiţa Mardare... Onciu a murit! Deşi ştiam toţi, de mult timp, că e slăbit, operat, că se stinge ca un sunet de chitară de la final de cântec, că e foarte posibil să primim vestea finală oricând, speram că ea nu va veni, totuşi.
Onciu, ardelean serios şi grav, talentat şi încăpăţânat, cu convingeri şi idealuri, s-a ţinut mereu de cuvânt, mai ales faţă de ceea ce reprezenta relaţia cu publicul şi colegii, cu care a rămas mereu partener, fie ca folkist, fie ca realizator de radio sau de televiziune. A fost, dealtfel, primul artist de pe afişul din 24 noiembrie care m-a asigurat, cu tichetul de avion deja în mână, că va fi la Polivalentă: "Dacă nu păţesc ceva în zilele care au mai rămas, dacă nu cad de tot..." - spunea el, cu vocea baritonală, ceva mai stinsă ca altădată, recunoscând că nu îi e deloc bine, că e mai mereu pe la medici. S-ar fi ţinut de cuvânt până la capăt şi acum, dacă moartea nu ar fi ajuns la el prea grăbită. Nefiind sigur că mai rezistă viu încă două săptămâni, Emil a avut grijă să fie un om de onoare până la capăt, să ne avertizeze că ar putea, totuşi, absenta.
Câtă putere de a-ţi asuma destinul, tragedia anunţată, moartea!
Cine o să mai cânte, ca el, "Voiam să-ţi spun adio, voiam să-ţi spun că ninge..."?