Talentul conţine lumina geloziei

Andrei Păunescu a împlinit 40 de ani. Jurnalul Naţional îi urează "La mulţi ani!" (text reprodus din ziarul lui Marius Tucă, 6 mai 2009).

Jurnalul Naţional: Cum ar vorbi în câteva fraze Andrei Păunescu despre... Andrei Păunescu?

Andrei Păunescu: Ar încerca să tacă. Nu din vinovăţie, ci din convingerea că un om este ceea ce face, nu ceea ce spune că face. Dacă ar trebui, totuşi, să spună ceva, v-ar ruga... să puneţi dumneavoastră încă o întrebare. Deci?

Ce înseamnă pentru sufletul dumneavoastră meseria de jurnalist? Cum aţi ajuns să îmbrăţişaţi această carieră?

Înainte să fie o îmbrăţişare, a fost vorba de supravieţuire. La începutul lui 1990, când eu eram student, iar tatăl meu a fost dat afară, de ministrul Culturii, de la revista Contemporanul, familia nu mai avea nici o sursă de venit. Când vezi că ţi se face foame, trebuie să te apuci fie de vânătoare, fie de plugărit, fie de tăiat lemne. Cum noi nu ne pricepeam la aşa ceva, am făcut o editură, o revistă (Totuşi iubirea), un ziar (Vremea). Apoi, jurnalismul a devenit o profesie, uneori chiar o pasiune.

Dacă ar fi să definiţi talentul printr-o culoare, care ar fi aceea?

Dacă nu mi s-ar permite decât o culoare, aş spune că talentul este galben, pentru că e vizibil, intrigă şi conţine lumina geloziei, fără de care cele spirituale nu ar avea forţa să iasă la iveală. Nu o gelozie bolnavă, ci una care transformă invidia faţă de talentaţii din jur în poftă de viaţă şi de afirmare proprie. Dacă aş mai avea dreptul la alte culori sau nonculori, aş spune negru (toţi avem, până la urmă, parte de "Back in black", chiar dacă venirea AC/DC în România, în acest mai 2009, a fost una dintre ţepele cu care ne-am obişnuit pe-aici). Aş mai spune roşu, pentru că trebuie să ai sânge, ca să reuşeşti. Aş mai spune albastru, pentru că nu m-aş simţi întreg, dacă nu aş ţine cu Craiova, dacă nu aş fi cu capul în nori şi cu inima la apă.

V-aţi dori să aveţi acum o altă vârstă, să vă întoarceţi în timp, să mergeţi mai repede înainte sau să opriţi timpul în loc?
Nu m-am simţit niciodată mai bine decât acum, trăiesc prezentul fără regrete şi fără nostalgii mari, dar sunt sigur că va veni un moment în care o să mă gândesc "ce bine era la..." 40, la 35. Nu şi la 30, 25 şi 20 de ani, borne la care nu m-aş întoarce. Poate pentru că sunt un iresponsabil al vârstei şi confirm cu tărie constatarea altora, că bărbatul rămâne pe viaţă la dezvoltarea emoţională de la 12 - hai 18! - ani, când dă de femei, de muzică, de fotbal (în ce ordine vreţi).

Dacă v-aţi întâlni acum cu adolescentul Andrei Păunescu, cum l-aţi privi şi ce sfaturi i-aţi da?

Nu trebuie să-mi închipui cum ar fi, pentru că abia v-am spus că sunt un iresponsabil al vârstei, iar mintea mea nu e totuna cu buletinul de identitate, din care nu a învăţat aproape nimic. Totuşi, l-aş privi rece şi i-aş spune să fie mai cald. Deşi nu îmi permit să-mi dau nici mie sfaturi, i-aş spune să pună muzica şi artele plastice pe un loc mai important şi să nu aştepte până la 40 de ani ca să scoată albumul său folk şi albumul trupei rock "Totuşi", care ar fi trebuit să iasă de mult, de cel puţin 10 sau chiar 20 de ani. Discuri care abia anul acesta sper să apară. Măcar acum!

Ce schimbări a produs timpul în visările şi în sensibilitatea dumneavoastră?

Iubesc istoria şi cronologia, dar cred mai degrabă că oamenii şi faptele îşi conţin timpul decât că vremea este raftul în care se ordonează oamenii şi faptele. Timpul nu mi-a produs decât un continuu adaos de întâmplări, de întâlniri, la care să mă refer, când mă gândesc cine sunt şi de ce sunt, de ce am mai mult decât aş fi sperat, dar sunt mai puţin decât aş fi vrut.

Ce culoare ar avea poezia, dar muzica?

Poezia e un degrade confuz, de la galben până la negru, cu escale prin roşu. Oricum, poezia nu e albă! Muzica pe care o iubesc şi care mă interesează (rock-ul, folk-ul, blues-ul, folclorul de geniu, bucăţelele suportabile din muzica clasică, naivitatea cinstită din country şi nu numai) mi se pare că trebuie să fie mai drastică în nuanţe decât poezia, şi niciodată monocromă. Măcar din când în când, din loc în loc, negrul trebuie spart de o deschidere albastră, roşie sau galbenă, dar sub nici o formă gri!

Ce urare i-ar face Andrei Păunescu lui Andrei Păunescu de ziua sa?

I-aş ura să nu urască (e o pierdere de timp şi de suflet) şi să mai trăiască nişte ani, dacă încă nu s-a supărat atât de tare, încât să se sinucidă. Şi să-şi adune mai repede ambâţul, ca să lase mai repede după el cele câteva albume de muzică folk şi rock, cele câteva cărţi încă nepublicate sau nescrise şi câteva desene. Cam atât.

Interviu de Roxana Vintilă

Ce am cu Dinamo

Răspuns unui comentator anonim, probabil dinamovist

Cu Dinamo am ce am de când eram mic şi adolescent şi vedeam cu amărăciune cum echipele civile, de pildă Craiova, pe care o iubesc, nu puteau face nimic împotriva abuzurilor echipei Securităţii, care manevra arbitri, transferuri, oficiali, la fel cum făceau şi Steaua (echipa Armatei şi favorita lui Nicolae Ceauşescu), Victoria (echipa Miliţiei bucureştene), Sportul Studenţesc (favorita lui Nicu Ceauşescu), FC Olt Scorniceşti (echipa din localitatea natală a fostului preşedinte), Flacăra Moreni (echipa unui oraş drag anumitor securişti de vârf, printre care Tudor Postelnicu).

Am antipatizat, ani şi ani, aproape la fel de mult şi pe Steaua, dar, de când a devenit o echipă privată, nu mai am sentimentul luptei inegale dintre ministerele militare şi formaţiile civile. Înţelegi acum?

În plus, Dinamo este un brand specific lagărului comunist, totalitar, care nu are corespondent în restul lumii civilizate. Au existat şi exista numai Dinamo Moscova, Berlin, Tbilisi, Kiev, Zagreb, Minsk, Bucureşti, Bacău, Piteşti. Nici urmă de Dinamo la Munchen, Londra, Paris, Roma, locuri unde eventualele echipe ale poliţiştilor joacă la amatori, în diviyiile inferioare. Aşa că diferenţa între Dinamo şi Adrian Păunescu este că unii sunt obligatorii, ca orice minister de interne, iar poetul este facultativ, unii sunt o anomalie a sportului în democraţie, pe când A.P. poate fi iubit sau urât la liber. Asta e.

M-ai auzit spunând ceva de Timişoara, Iaşi, Piteşti, Braşov, Arad, “U” Cluj, Constanţa, Galaţi sau alte echipe nedepartamentale? ? M-ai auzit urând ghinion dinamoviştilor în meciurile internaţionale? Nu, nu, nu!

Sper că m-ai înţeles şi mai sper că va veni ziua când vor dispărea cluburile structurilor pe care nu le poate controla nimeni, pentru că ele sunt controlorii societăţii.

P.S. Elegant ar fi să semnezi, odată ce intri şi scrii liber în casa unui om cu identitate la vedere.

Notă: imagine preluată de pe Google

Decalogul profeţiilor ratate

Mi s-au ratat toate profeţiile sportive de după 1989:

1. Universitatea Craiova nu a mai ajuns campioană decât în 1991. Şi eu, care calculam, în 1990, cu nerăbdare şi necaz, că e nevoie de vreo două decenii pentru ca echipele civile să ajungă din urmă palmaresul fără ruşine al câinilor-miliţieni din Ştefan cel Mare şi al generalilor din Ghencea, adunat în jumătate de secol de abuzuri!
2. Dinamo nu numai că a supravieţuit trecerii la democraţie, dar a făcut-o cu tupeu, continuând să dea iama printre civili, ca un miliţian care intră în teren şi joacă, fluierând tot el, ca un paznic care fură, păzit de el însuşi - ce mai! - ca un controlor suprem, care ştie că pe el nu îl mai poate cenzura nimeni şi îşi bate joc de restul competitorilor, concurând cu ceilalţi, care au, cu toţii, firme vinovate, datorii neplătite, evaziuni de ascuns şi alte spaime, din 1989 încoace. Ministerul de Interne e menit, în mod normal, să stea de veghe la ordinea şi legalitatea din ţară, nu să intre cu bocancii pe teren şi să joace.
3. CFR Cluj a luat campionatul în 2008, deşi nu credeam că se poate aşa ceva, din partea unei trupe de străini, patronate de un cetăţean arogant, Arpad Paszkany, care face aproape direct apologia Imperiului Austro-Ungar (acel “1907” l-a pus în titulatura echipei, ca să arate că, pe atunci, Clujul nu era Napoca de azi, ci era Kolozsvar-ul, ocupat de Budapesta). Tot respectul, însă, pentru faptul că, intraţi direct în Liga Campionilor, clujenii au devenit marea revelaţie a super-competiţiei europene în 2008/2009.
4. Craiova nu numai că nu a mai luat titlul de 17 ani, dar a mai şi dat cu fruntea de nisipul diviziei secunde, în sezonul de acum trei ani, fapt imposibil de anticipat nu demult, mai ales că destui jucători crescuţi în Oltenia fac figură internaţională pe la atâtea echipe mari.
5. Echipe care stârneau râsul, la primele semne că ar putea promova în prima ligă, au ajuns nu doar să dea bună seara sub nocturnele primului eşalon, ci s-au cocoţat până pe podium şi până în cupele europene: CFR Cluj, Unirea Urziceni, FC Vaslui.
6. Rapidul a ajuns, din cea mai iubită echipă a amărâţilor, una dintre formaţiile cele mai arătate cu degetul pentru adoptarea stilului ciocoiesc, cu patroni şi năravuri de care feroviarii nu credeau că vor avea parte în anii de surghiun prin liga a doua, când îi fugăreau râzgâiaţii epocii de la Victoria, Scorniceşti şi Moreni.
7. Sportul Studenţesc şi Progresul Bucureşti (care şi-a zis şi FC Naţional, o vreme) au retrogradat, finalmente, deşi păreau lipite de prima divizie, ca Mircea Sandu de FRF şi ca Mugur Isărescu BNR.
8. Lăcustele mici, de-o vară-două, invadează periodic lanul Diviziei A, pentru că mereu apar grăunţe de consumat, recoltate din gazele de la Mediaş, din culbutorii de la Mioveni, din taxele locale de la Otopeni, din asfaltul de la Urziceni, din praful de lignit sindical de la Târgu Jiu şi din asigurările haotice de la Astra Ploieşti. Iar lăcusta cea mai mare e, desigur, cea care a aterizat pe dealul Gruia din Cluj şi, după ce a luat titlul în 2008, îşi închipuie că patronul rozaliu va fi veşnic pompat de la Budapesta şi Bucureşti. Staţi să vedem până la ce divizie de la mijlocul alfabetului se va scufunda peste numai câţiva ani, lăsând locul tradiţional celor de la “U”.
9. Giganţi sau figuri respectabile din istoria sportului nostru nu reuşesc să se ţină pe picioare nici măcar cât să rămână la masa greilor, astfel încât în Clujul adevărat, în Arad, în Reşiţa, în Tg. Mureş, în Baia Mare, în Oradea, în Bacău, în Sibiu, în Vâlcea, în Hunedoara, în Petroşani, puştanii străzilor de azi nici nu mai ştiu că pe la ei prin oraş a vuit cândva performanţa.
10. Libertatea, democraţia, capitalismul, drepturile omului şi toate celelalte obţinute după 1989 nu au făcut decât să consemneze decesul marii performanţe în fotbalul nostru, odată cu ieşirea din scenă, treptat, dar inevitabil, a copiilor crescuţi în anii îngrădirilor, ai partidului unic, ai socialismului obligatoriu şi ai nonlibertăţilor, care, însă, prin generaţia de aur, ne-au adus Cupa Campionilor din 1986, locul 5 în lume din 1994 şi revenirea, pentru un deceniu, în cărţile internaţionale. Să ne ierte Dumnezeu, că n-am ştiut ce facem!