Pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume: Napu

Ştiţi că detest să fac declaraţii formale, urări prefabricate şi, de aceea, am să scriu, cu drag şi vitriol frăţesc, textul care urmează, rugându-vă să nu-l luaţi chiar în serios.

• Cine mă lasă la greu?
• Cine nu-mi răspunde la telefon, nici ziua, nici noaptea, exact când îmi arde buza?
• Cine nu vine niciodată la ora stabilită?
• Cine mă lasă baltă, fără anunţ prealabil, la concerte anunţate cu săptămâni înainte?
• Cine nu primeşte înapoi niciodată cât împrumută şi nu înapoiază banii împrumutaţi, decât când nu mai ai ce face cu ei, de atâta inflaţie?
• Cine câştigă mult şi pierde şi mai mult?
• Cine are talent cu carul şi îl risipeşte cu basculanta?
• Cine e cel pe care nu te poţi supăra, pentru că nu ai cum, deşi ai toate motivele?
• Cine nu îmi dă mie înapoi o nenorocită de cuplă jack-RCA de 4 euro nici dacă îl ameninţ că nu îi mai restitui un navigator GPS de 400 de euro?
• Cine este vocalist, dar cântă la chitară ca să se acompanieze, însă la restaurant trebuie să tragă cu clapa pentru că în trupa Totuşi e bassist fără bass şi, evident, fără staţie de bass?
• Cine are nenumăraţi fii fără prea mare efort (mă rog!...), când un amic comun a încercat de 4 (patru) ori şi i-au ieşit numai fete?
• Cine are talent de actor şi, tocmai de aceea, a dezmembrat 10 ani maşini în cimitire nemţeşti de fiare vechi până şi-a rupt spinarea, de era să plătească cu viaţa în Golful Anjei?
• Cine a scăpat cu viaţă din atacul ofiţerului gelos Opa, pe care apoi l-a sponsorizat cu sfoară ca să şi-o pună în loc de curea la nădragi (fiindcă o româncă îl secase de bani pe nemţălău)?
• Cine se bagă în afaceri riscante exact când e pe punctul să se redreseze din afaceri trecute care l-au albit şi i-au tras fruntea peste păr, ca să nu se vadă că a mai încărunţit şi el?
• Cine l-a exasperat pe Mălin Cristache, făcându-l să spună că "Este mai mult decât sunt eu gata să admit"?
• Cine vorbeşte elevat cu intelectualii şi dezacordat cu mahalagiii, ca să nu se facă de râs nici într-o împrejurare, nici în alta?
• Cine are un suflet extraordinar de mare şi nu poate refuza pe nimeni, de îşi pune în cap toţi prietenii şi duşmanii fiindcă nu le poate rezolva tuturor solicitările, deşi el ar vrea?
• Cine a intrat cu tot cu o maşină de o tonă în portbagajul maşinii de 500 de kile a lui Chirca, de s-a făcut ca armonica lui Gogu, din cauza unui arici pentru care frânase toată coloana de maşini, de era să fie rezolvat litigiul nu la Haga, ci la Gorun?
• Cine e fratele meu pe care nu mi l-au dăruit părinţii, ci viaţa de scenă (să nu se supere Radu, Nicu, Tase, George, Cristi, Iulian, care şi ei îmi sunt fraţi)?

Şi, vorba lui Marin Sorescu, pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus: Napu! Tocmai voiam să scriu "La mulţi ani...", dar suna rău legătura "Napu la...", aşa că: Să trăieşti, Mihaiule Napule, măcar de două-trei ori cât până acum, 7 iulie 2010, când faci 43 de ani. Zău, nimeni nu-ţi dă 60!

Precizări:
1) Public urările acestea ştiind că Mihai are simţul umorului şi, oricum, după ce l-am avertizat şi a fost de acord.
2) Poza nu e dată pe invers. Nici Mihai nu este pe invers. Bag mâna în foc. Este doar stângaci.

3) La cererea cuiva drag, public si poza originală, între cele două portrete ale lui Mihai Napu: modelul lui în viată, idolul dintotdeauna, greierul Gimini.

Poze, de sus în jos, cu Mihai Napu în ipostaze relevante ale vieţii sale :
- Napu cu bassul în trupa Totuşi
- Napu cu berile în orice combinaţie (mereu a fost nehotărât când a avut două deodată)
- Napu melancolic (atunci când are nevoie de un împrumut)
- Napu generos (atunci când mi-a dăruit GPS-ul lui)
- Napu cu limba scoasă, sub povara vieţii, tras spre sol şi de gravitaţie, şi de pretenţiile numeroşilor săi copii, şi de zaralele necesare bassiştilor
- Napu râzând, mereu temerar în faţa provocărilor (nu e vorba numai de sticlele de alături)
- Napu scrutând orizonturile cunoaşterii "în scunda tavernă mohorâtă"
- Napu luându-ne la întrebări: e vreo problemă, frăţioare? Vrei o bucată în nas? Care-i treaba? Asta-i viaţa mea, fac ce vreau cu ea! Şlus!

Cucuie onorabile, cucuie meschine

Şi eu, şi prietenul meu Mihai am copilărit între părinţi depărţiţi. Şi eu, şi Mihai ne-am apucat de cântat în adolescenţă. Şi eu, şi Mihai am tot schimbat cartiere, şcoli şi prieteni. Şi mie, şi lui Mihai puţin ne-a lipsit să ajungem la doi metri. Şi eu, şi Mihai îmbătrânim, dând amândoi cu capul de aceleaşi praguri. Numai că unul - venind dinspre risc, celălalt - dinspre prudenţă.

După despărţirea părinţilor lui, Mihai, în goană după familia pierdută, s-a însurat repede, apoi încă o dată şi-nc-o dată, căzând în plasa întinsă de câte-o femeie, sătulă de-atâta derivă. După divorţul alor mei, eu mi-am îmbrăcat în platoşe, ani şi ani, inima schilodită de glanda căsniciei. Mihai a divorţat de fiecare dată, după numai câţiva ani, la fel de amărât, pe cât de amărât mi-am decapitat eu concubinajele, intrate în fundături. Dar el a încercat, măcar.

Eu atât am tot lăsat pe altădată gloria rock şi lansarea folk, încât, dintr-o promisiune, cum am fost, în adolescenţă, am sărit exact peste carieră şi-am ajuns, încruntat, direct în clasorul celor care - ehei! - dacă s-ar fi ţinut, departe-ar fi ajuns! Mihai cântă şi sâmbăta asta, numai zâmbet, la o nuntă-n Chiajna, de toate: şi „Blue suede shoes”, şi „Suntem pe mâna unor nebuni”, şi „Haide-hai să-ţi fac damblaua / Să mă cauţi cu salteaua / Sunt bărbat adevărat / Şi sunt cel mai bun la pat”. Ca orice muzicant care trebuie să ştie orice. Din visele noastre de preamărire pe scenă nu s-a prea ales nimic. Dar el a încercat, măcar.

Din nesfârşitele mutări, pe unde ne-am urmat părinţii, eu am naufragiat în braţele singurului prieten necondiţionat pe care mi l-am inventat şi pe care l-am închis în mine însumi: eu. Chiar şi aşa, am suferit decepţia prieteniei făţarnice, când până şi eu m-am păcălit, m-am minţit, m-am dus cu vorba. Mihai şi-a transformat dezrădăcinările în disperarea de a-şi face imediat prieteni, peste tot, pe viaţă şi pe clipă. A dat la toţi şi a cam uitat să ia, candidând - ca obiect viu de studiu - la capitolul „Prost de bun”, aliniatele „Cum să-mprumuţi de la el fără să se supere că nu-i mai dai înapoi” şi „Cum să ajungă el la parchet în locul vinovatului pe care nu se-ndură să-l toarne”. Mulţii lui amici l-au folosit şi l-au trădat, ştiind că o să lase de la el. Pagubă la mine de neîncredere, pagubă la el de prea multă încredere. Dar el a încercat, măcar.

El a riscat mereu, a construit mult şi a pierdut, din când în când, totul, căutând marea lovitură, care nu i-a venit în buzunar, ci după ceafă. Eu am păstrat tot ce-am construit, întotdeauna. La ce folos risipa lui, născătoare de efort proaspăt? La ce bun parcimonia mea inflexibilă, dacă ne trezim, în fiecare zi, la fel de apăsaţi, el - de teama că nu poate păstra, eu - de spaima că degeaba am păstrat? Dar el a încercat, măcar.

Pe braţele noastre se văd cicatrici: la el, de atac nesăbuit, la mine, de apărare supraaglomerată. Pe streşinile noastre stau, pietrificate, la el, murdăriile atâtor cârduri de pupeze călătoare şi prieteni făţarnici, la mine, oxizi şi licheni pe scutul prudenţei închiderii în sine.

Iar, printre firele de păr, tot mai rare, tot mai albe, ni se văd amândurora, din ce în ce mai bine, cucuiele unei vieţi îndoite. Mai contează care sunt onorabile şi care meschine?