Nimic nu se uită, totul se contabilizează

(Foto: Andrei cu mare-femeie, la Balcic)

● Undeva, cândva, am cunoscut o femeie. Nici prima şi, Doamne ajută, nici ultima. Oricum şi oricând ni s-ar întâmpla poveştile noi de dragoste, cădem, vrând-nevrând, în capcana de-a ne povesti trecutul, faţă în faţă cu omul cu care plecăm la drum. La drumul spre dormitor şi spre sentimente. Capcana e perfidă tocmai pentru că e în trepte. Nu te înhaţă dintr-o dată şi gata: mori sau scapi! Te duce pe coridoare false, te păcăleşte că ţi-e bine, te ademeneşte să te destăinui, îţi aruncă provocarea sincerităţii pe care n-o poţi refuza, apoi îţi dai seama că eşti într-un labirint cu pereţi de sticlă, în care vezi ce ar fi fost bine şi ce nu, dar nu poţi ajunge la liman, fiindcă nu mai poţi face nimic. Ai intrat şi, o dată spuse adevărurile sau exagerările despre adevăruri, nimic nu se uită. Totul se contabilizează şi contează.
La început, nu ne doare nici să ne povestim viaţa, nici s-o ascultăm ori s-o contemplăm cinic pe a celuilalt. Ba chiar ne e bine să ne mânjim clipele împreună, scoţând din amintire scene care mai de care mai brutale, mai detaliate, despre cum eram noi în trecut, în pat, la plimbare sau la masă, cu perechea anterioară. Şi credem că e un exerciţiu necesar de sinceritate, pentru ca noua noastră dragoste să ştie cu cine are de-a face şi să nu reacţioneze, mai târziu (la aflarea câte unei năzbâtii rătăcite şi nepovestite din palmaresul nostru): “Dacă ştiam că ai făcut aşa ceva, nu cred că mai puteam fi cu tine!” În plus, şi noi murim de curiozitate să ştim cum a făcut şi cu cine a făcut dragoste noua iubire. În fapt, îndrăznim acest examen al chestionarelor autoimpuse nu din generozitate, ci din egoismul că nu ne pasă nici de noi, când ni se înşiră cu câţi s-a culcat sau pe câţi i-a iubit nebuneşte, nici de celălalt, să-i detaliem agresiv fascinaţia sau mizeria fostelor noastre relaţii.
Începe, însă, imediat, războiul psihologic, care nu provocase victime de la început: “Gata, nu-ţi mai povestesc nimic, că poate te superi.”. “Hai, măi, zi-i mai departe! Ce, sunt tâmpit? Cum o să mă supăr pe trecutul tău?” Deşi chiar asta se petrece.
Pentru că vine, curând, momentul în care îţi dai seama că îţi pasă, nu numai de noua ta iubire, nu numai de prezentul ei, ci chiar de trecutul ei, chiar de tine şi de orgoliul nemăsurat, absurd, dar perfect explicabil, de a îţi dori să-i fi fost prima dragoste sau măcar unica mare dragoste. Dacă nu e aşa, nu e o mare iubire. Dacă e aşa, marea iubire e periclitată.
● Şi atunci, ce-i de făcut? Să nu ne povestim trecutul? Să nu ni-l asumăm? Să nu ne recunoaştem în etapa de trăire care s-a dus? Ar însemna să nu ne cunoaştem între noi, să nu avem nici o şansă de-a exorciza ceea ce ne doare din viaţa trecută a iubirii noastre noi şi să stăm pe o mină de explozibil, care este palmaresul nemărturisit al celuilalt.
Să fim pe de-a-ntregul sinceri, să ne punem viaţa în palma celuilalt, cu toate detaliile de intimitate (tot mai dureroase, pe măsură ce ne adâncim în noua relaţie, deşi ele rămân la fel, numai noi ne pervertim înţelegerea)? Ar însemna să pictăm pereţii exteriori ai noii noastre case de dragoste cu sudoarea fostelor iubiri iar pe cei interiori să-i tapetăm cu lenjeria vechilor parteneri. Oricât de pure au fost picăturile de sudoare din trecut, oricât de purtătoare de virginitate sau fidelitate - lenjeriile foştilor noştri parteneri, în prezent ele devin hidoase şi corozive, până în temelii.
● Nu putem spera să împăcăm de tot capra şi varza, pentru că, dacă erau de împăcat, se împăcau sau le împăcau alţii, înainte să devină proverb. Nu putem fi naivi să credem că putem construi în viitor, fără să ne cunoaştem trecutul esenţial. Din păcate, sinceritatea nu exclude dezastrul, aşa cum nici ascunzişul nu opreşte, decât temporar, durerea.
Prin urmare, ajungem la concluzia ambiguă, confuză, care, de fapt, nu e o concluzie, ci o iluzie, un truism lipsit de responsabilitatea alegerii tranşante, că mărturisirea trecutului este, în acelaşi timp, ucigaşă şi sănătoasă, precum vaccinul care fie omoară maimuţa (dacă e bolnavă de boli tropicale grave), fie n-are nici un efect negativ (dacă biata creatură nu e infectată şi are suficiente resurse de rezistenţă). Trebuie să trăim în compromisul de a ne accepta reciproc trecutul, de a-l suporta şi ca pe o condamnare, şi ca pe o cicatrice, şi ca pe o şansă care ne arată cât de valabilă este iubirea noastră de azi.
● Undeva, cândva, am cunoscut o femeie. Nici prima şi, Doamne ajută, nici ultima. O femeie care nu şi-a ascuns de mine trecutul, la fel de onest cum nu şi-a întârziat şi nu şi-a refuzat prezentul, febril, alături de mine, doar ca să păstreze aparenţele că nu e bine să cedeze din prima seară. Nu i-am putut povesti toată viaţa mea la prima întâlnire şi nici ea nu a făcut-o. Istoria avea, totuşi, rolul secundar, în scenariu, acolo unde prezentul ne aruncase deja pe unul în braţele celuilalt. Şi nici n-ar fi fost o tactică bună să ne bombardăm, deodată, cu toate poveştile noastre vechi, pentru că am fi inhibat nemeritat ceea ce aveam de făcut, mai mult decât un drum printre perne şi printre picăturile de sub duş.
Teorema durerii de după sinceritate s-a confirmat şi în acest caz. La fiecare tresărire a memoriei mele, care îmi aducea pe buze foste accidente de iubire, acea femeie sensibilă şi agresivă îmi dădea replica, amintindu-şi şi ea.
● Dacă mecanismele ar fi atât de simple, încât să meargă totul strună pentru simplul fapt că iubita noastră n-are trecut, sau, mai pe şleau, pentru că a fost fată mare, acest dosar, pe care îl ţinem deschis, n-ar avea sens: fericirea şi liniştea ar fi garantate de virginitate. Dar nu e aşa. Trecutul nepătat nu presupune implicit şi obligatoriu un prezent nepătat, perfect. Am trăit asta, credeţi-mă, nu vorbesc din auzite! Ca orice bărbat, mi-am dorit şi îmi doresc să găsesc femeia frumoasă, neprihănită dar bună la pat din prima, bună bucătăreasă şi suplă pe cât este omeneşte posibil, bună mamă dar fără să aşeze obligaţiile faţă de copii înaintea obligaţiilor faţă de bărbat, deşteaptă când e să vorbesc cu ea, dar naivă când e să o mint şi să nu se prindă, pragmatică în gospodărie dar artistă strălucitoare în societate şi încă alte asemenea năluciri. N-am întâlnit-o, pentru că nu există. Aşa că mă întorc la realitate. Realitatea în care undeva, cândva, am cunoscut o femeie. Care nu s-a născut în timpul primei întâlniri cu mine. Iar eu - perspicace - îndată mi-am dat seama de asta, punând în funcţiune renumitul spirit de observaţie al bărbatului, care îl duce adesea la pierzanie, la balamuc, la faliment sau la pensii alimentare pe care nu le merită.
Ce, sunt absurd, să mă supăr pe trecutul ei?
Ce, sunt inert, să nu mă doară că are trecut?
● Undeva, cândva, am cunoscut o femeie. Nici prima şi, Doamne ajută, nici ultima.