19 februarie 2008

La judecata de apoi a înşelăciunii

Înainte să bateţi cu ciocănelul de judecător în masă şi să o condamnaţi sau să o achitaţi, eu aş depune mărturie, cu mîna pe ce vreţi, şi aş spune de ce e incomodă infidelitatea, numita, inculpata şi mult practicata: măcar pentru că firele de păr ale amantelor brunete, o dată căzute din rădăcinile al naibii de slabe, se lipesc numai de aşternuturile albe de acasă, iar firele amantelor blonde - numai de hainele negre. Sursă de stres, iar stresul face să-mi cadă şi mie părul. În plus, scurtează viaţa, deci jos cu infidelitatea! Dar cine are neobrăzarea să conteste că aventura infidelităţii ne dă chef de viaţă, pe care, pusă în practică, ne-o prelungeşte? Martorul din mine nu face decît să spună adevărul, nu contează în folosul cui.
Nevroza de a iubi în nesiguranţă

Şi eu mă iluzionez că femeia care îşi înşală bărbatul cu mine, n-o face şi n-ar putea face aşa ceva decît pentru mine, că infidelitatea ei e o excepţie, motivată unic, profund şi subiectiv, că ea nu e infidelă în esenţă, că n-are infidelitatea în sînge, ci mi-o dăruieşte cu puritate exclusivă. Ajung să cred că infidelitatea îi e de cea mai curată morală. Tentaţia infidelităţii e irepresibilă iar relaţia vinovată devine o nenorocire cînd începi să-ţi iubeşti amanta ca pe-o potenţială soţie. O dată metresa promovată, afişată în lume, luată acasă, o dată transformată din amantă secretă în nevastă oficială, apare şi întrebarea cutremurătoare: cînd îmi vine şi mie rîndul, cît mai e pînă la următoarea ei înşelătorie, cînd voi fi eu însumi păţitul? Cît mai aşteaptă Iago pînă îmi arată batista fără echivoc? Ceea ce nu ştie femeia care îşi înşală soţul cu noi este că, pe măsură ce o face mai cu sîrg, ne sporeşte admiraţia faţă de ea, ca amantă fără frică, dar ne decapitează şi încrederea şi îşi scurtează şansele s-o vrem de nevastă. Dacă suntem lucizi, nu orbim şi nu uităm din cînd în cînd de talentul amantei noastre, campioană a minciunii bine dosite şi a infidelităţii fără urme. Sigur, e posibil (greu!) ca înşelarea chiar să-i fi fost ei, iubitei, cauzată de o dragoste adevărată şi să fie reală scuza, pe care vreau din toată inima s-o cred, că “eu nu înşel, dar am făcut-o doar cu tine şi pentru tine!” Plăcerea pactului comun întru înşelăciune se răzbună, însă, repede şi se metamorfozează dureros în nevroza de a iubi în nesiguranţă. Toate astea sunt valabile pentru relaţii în care există, cît de cît, măcar impresia şi intenţia iubirii, nu numai pornirea sexuală.

Curvie cu remuşări

Altminteri, în desfrîul trupesc ocazional, nu e nici o nevoie de explicaţii şi de căutarea aparenţelor de ingenuitate din partea celor doi acuplaţi. Jalnice sunt pornirile jegului de a se pretinde nufăr. Oricât ar încerca o tîrfă de ocazie, prin al cărei pat treci, să-ţi demonstreze că viaţa ei a fost o dramă, ea tot tîrfă rămîne. Orice motive îţi povesteşte că au împins-o să se curvească, ea nu poate fi decît, maximum, o curvă cu remuşări. Cine poate nega faptul că şi curvăsăria are dramatismul ei? Oricît am accepta că, da, sexul pe bani sau din viciul trupului e chiar o dramă (fiindcă are acţiune, suspans, întristări, extaz şi durere), tot nu putem vedea curvia ca pe o meditaţie sau ca pe o adîncă filosofie. Dacă tîrfirea e uneori o dramă, nu orice dramă e, însă, tîrfire. De aici rezultă diferenţa şi neputinţa spălării morale ulterioare. Foaie verde, glas de arme, / Curva-i curvă şi cînd doarme!

În română nu există curv, tîrf, borf şi paraşut

Sunt bărbat, am înotat în infidelitate şi nu mi-e clar, încă, dacă am lipăit într-o baltă sau într-un rîu de munte, dacă am ieşit de acolo mizerabil sau mai curat. Dar mi-e clar că e nedrept ca limba română să nu aibă termeni masculini, pe deplini echivalenţi, pentru tîrfă, boarfă, curvă, paraşută, praştie. N-a auzit nimeni de tîrf, borf, curv, paraşut, praşt, iar cine spune că avem, totuşi, termenul “curvar” nu înţelege că, şi aici, limba noastră (care e “o comoară, în adîncuri înfundată”), face o discriminare crasă: curvarul nu e un bărbat cu comportament de curvă, ci un beneficiar al preacurviei, eventual un căutător de tîrfe preexistente, un consumator de vicii care - săracul! - îl ademenesc, un fel de victimă căzută în plasele întinse de femei, care tot ele ies vinovate şi din asta. E corect? Nu e corect şi propun completarea “şiragului de piatră rară, pe moşie revărsată”, cu termeni egali în drepturi şi însemnătate, sau, dacă nu, eliminarea cuvintelor ce arată, bogat şi cu plăcere, numai ceea ce femeile fac imoral.

Justificări pro

Circulă libere tot felul de maxime şi cugetări care vor să justifice infidelitatea: că bărbatul e, prin natura lui, poligam; că infidelitatea e un remediu contra plictiselii; că doar partenera nepasională sau nepotrivită e de vină cînd uităm cu lunile că e cu noi în pat, dar ne ducem glonţ la alta, erectili de la uşă; că nu se poate evita prăpastia care se cască, după un timp, între cei doi dintr-un cuplu oficializat; că înşelarea e fructul amar, dar plin de vitamine, al blazării; că provocarea pe care o simte bărbatul cînd îi miroase a carne nouă îi dă chef de viaţă. Luate parţial, toate acestea par adevărate. Dar ce autor masculin de asemenea cugetări nu enunţă inspirat pilde cînd e cazul să îşi justifice infidelitatea prin cuvinte bine aşezate?

Argumente contra

Cînd încerc să spun de ce nu e de practicat infidelitatea, mă simt ca un profesor stingher, fără credibilitate, care încearcă să predea o materie de care nu mai e nevoie, pe care pînă şi copiii o ştiu depăşită, falsă, în care nici el nu are încredere. E ca şi cum m-aş apuca să predau la fizică, în 2005, noua tehnologie a obţinerii focului prin izbirea de cremene, cînd copiii au brichete în mîini şi mă dispreţuiesc sincer. Sigur că aşa ar trebui să fie, să nu ne vedem decît partenera, dar mereu argumentele moralizatoare pălesc, rigide, în faţa realităţii şi a motivaţiilor palpitante care duc la înşelătorie. Tot sigur e că, dacă ai nevoie de altcineva, nu ai parte de o iubire perfectă acasă şi e mai bine să vezi dacă nu e timp pierdut să încerci să vulcanizezi o căsnicie-anvelopă ferfeniţă. În cele mai multe situaţii, infidelitatea merge în tandem cu minciuna şi atunci e impardonabilă. Dacă faci o măgărie pe care o recunoşti iar doamna de acasă acceptă sau iartă, mai merge, e treaba ei, tu ai fost porc, dar sincer. Dacă ai fost şi porc, şi mincinos, stresul îţi încurcă minciunile şi te face să crăpi prematur. Eu cred, încă, în şansa cuplului perfect, care se hrăneşte tocmai din timpul trăit anterior, din care îşi împrospătează timpul viitor. Am gustat, rar, eşantioane din drogul ăsta şi mi-e dor de el. E mai comod, mai cald, mai sigur, mai stabil şi mai sănătos, bineînţeles, doar dacă ai norocul să dai peste cine trebuie. Iată infidelitatea ca o căutare a marii iubiri! Nu e adevărat că, totdeauna, chiar dacă e bun partenerul, chiar dacă e rău, infidelitatea tot apare. Ne putem folosi de infidelitate ca să avem sub pernă o armă contra lipsei de dragoste şi de prospeţime, o pastilă de apărare contra surprizei neplăcute de la cea pe mîna căreia ne-am dat. Pentru că e riscant să avem toate ouăle într-un coş, pe care să ni le spargă iubirea vieţii, dintr-o lovitură, ducîndu-se cu altul.

Ipocriţii la putere

Întrebat cum stă la maturitate cu infidelitatea, după ce singur se lăudase că schimba, în tinereţe, balerinele ca pe ciorapi (sau mai des), un cunoscut om public a spus, în văzul naţiunii, la tv: “Eu să mă duc cu alta? Ce femeie merită să mă vadă dezbrăcat?” L-aş fi crezut, atît de bine se prefăcea lupul moralist, dacă n-aş fi aflat tot pe-atunci de la o cunoştiinţă a lui, care îi mai punea din cînd în cînd garsoniera la dispoziţie pentru cîte o escapadă cu vreo discipolă, că lupul devenise nu numai moralist, ci şi impotent. Ori, după ce rămâi impotent (sau urîtă, dacă eşti femeie), îţi dă mâna să fii şi să te declari fidel în căsnicie. Şi familist, şi om moral, şi principial, om care nu calcă strîmb, ba chiar să ai năzuinţe spre îngeri! Nu e nici un merit că nu faci păcate (deşi amorul nu e un păcat) pentru că nu mai poţi. Tare eşti cînd poţi, cînd ai cu cine, cînd ai cu ce, cînd ai şi unde, dar nu vrei. Tare prost, desigur!

Cu cît mai tare, cu atît mai bine

La începutul textului, mă declaram martor şi al acuzării, şi al apărării. Acum mă simt ca un rabin, care dă dreptate şi lui Iţic, şi lui Ştrul, şi celor ce îi observă duplicitatea.
Infidelitatea îmi aduce aminte de durerea de gingii de cînd eram mic: cu cît mă durea mai tare, cu atît mă spălam pe dinţi mai vîrtos, pînă la sîngerare. E o durere pe care ţi-o provoci singur, de care simţi că ai nevoie, la fel ca femeia sexualizată, care, cu cît zice mai mult “Au!”, cu atît vrea s-o doară mai tare.

11 comentarii:

Diana spunea...

Foarte interesanta abordarea infidelitatii pe care o expui aici, pe blog. In ultimul timp, cea mai vie imagine pe care o asociez cu infidelitatea este aceea a unui slalom de la o portita la alta. Premiul cel mare, care ar consta in achitarea indiscutabila de acest viciu si incununarea cu "laurii" virtutii fiind acordat acelui care atinge linia de sosire pastrand cat mai intacta amagirea devotiunii ideale.

Liv spunea...

Intotdeauna m-am intrebat care e elixirul tineretii, cum pot gasi unii tineretea fara batrinete, exact ca-n basmele pe care mi le citea la gura sobei mama, care-ntre timp a devenit batrina. Ca-n Faust, care a esuat si el intr-un personaj decrepit si tot mai necitit, si ca-n multe, mult prea multe scrieri pe tema asta. Unii si-au pus in versuri cautarea, altii au facut pe seama ei romane, mai bune sau mai proaste. Dumneavoastra, domnule Paunescu, pot sa spun ca v-a iesit mai bine decit multora dintre ei. Traiti o adolescenta pemanenta si, sufleteste, moraliceste si intelectualiceste, aveti jumatate din virsta pe care v-o arata buletinul. Citesc pe blogul asta si printre rinduri descopar tremurul, fiorul primului sarut sau mirajul prezervativului. Citesc poeziile dumneavoastra si observ cum rimelor scoase cu forcepsul dintr-o minte care se incapatineaza sa creada ca are vreo legatura cu poezia le-au aparut acnee juvenile (cosuri - am tradus pentru studentele care va citesc). Temele pe care le abordati (despre inselatorie, infidelitate etc.) imi arata un tinar Paunescu preocupat de imaginea pe care o lasa in studenta venita din oraselul ei mic si moldovenesc, un tinar absorbit de gravele probleme ale trecutului iubitei sau de alchimia orgasmului. Va banuiesc ca v-o masurati si ca sinteti curios dac-o aveti mai mare decit a colegilor din trupa. Poate, in ceas de seara, priviti din dosul ferestrei cum isi faca baie mama prietenului. Aveti oracol, domnule Paunescu? Pentru ca mare parte din temele expuse (era sa zic exhibate aici) imi amintesc de oracolele pe care le completam in copilarie si a caror tinta nu era cunoasterea celui de linga tine, ci inceputul unei sexualitati mai puternice decit celelalte instincte de la virsta aia, dar mai slabe decit jena de a nu deveni penibil. Nu pot sa nu recunosc ca dumneavoastra acum, dupa patru decenii de existenta, sinteti clar mai puternic decit mine la 14 ani. Sexualitatea dumneavoastra a invins teama de penibil. Vad ca faceti uz (era sa zic abuz) de poezie. Cind atit citit ultima data un vers, cu exceptia, fireste, ale celor pe care se incapatineaza sa le mai scrie inca tatal dumneavoastra (care, pina prin '80, a fost un mare poet, dupa care tot ce a scris a devenit maculatura). Imi puteti spune, fara sa faceti apel la Google, numele a 10 mari poeti care traiesc inca in oricare tara din lumea asta, cu exceptia Romaniei? Eu cred ca nu, pentru ca am sentimentul ca pentru adolescentul Paunescu, poezia este doar calea catre vaginurile provinciale ale unor studente care intra in Bucuresti si in viata cu handicapul ca intre cultura si copulatie e doar o chestiune de timp. In definitiv, nu e rau ce faceti. Si clar ca e mult mai ieftin sa incerci sa seduci cu o poezie, decit sa arunci banii pe cadouri. Nu v-as fi scris, dar urmaresc de ceva vreme blogul asta si ma amuza temele pe care vi le alegeti. Va propun si altele la fel de adinci si grave: "conteaza sau nu marimea?", "toti barbatii sint niste porci?", "urit si bogat, sau frumos si sarac?", "definitia sarutului", "e mai bine o data si sa dureze mult, sau de multe ori, dar in reprize scurte" sau "cum iti dai seama ca o femeie mimeaza orgasmul".
Sint sigur ca veti avea succes, pentru ca asta e calea de mijloc pe care, inconstient, ati pornit. Daca atit incerca sa scrieti altfel, ati fi prea profund pentru niste biete fete care abia au descoperit drumul dintre Piata Romana si Universitate, si prea infantil pentru cei care citesc cu adevarat ce mai scriu prin lume cei care nu fac asta pentru pustioaice. Nu va fac reprosuri, pentru ca sint convins ca nu puteti mai mult. Intre dumneavoastra si Poponet, nu e mare diferenta. Scopul e acelasi - agatatul. Mijloacele sint diferite. Asa cum exista baieti de bani gata (care se folosesc de resursele materiale produse de tatii lor), uite ca exista (si totusi, exista) si un baietel de poezie gata.

Andrei Păunescu spunea...

Liv,
Initial, ti-am raspuns aici, dar cred ca e mai onest sa o fac pe pagina principala, asa ca ai raspunsul acolo.

Anonim spunea...

M-a amuzat teribil comentul lui LIV.sunt intradevar studenta ,din pacate nu moldoveanca si stiu tot bucurestiul,deci,nu coincid profilului facut de LIV.Ca sa intaresc cele mai sus spuse am si o relatie de 5 ani,sunt inteligenta(din intamplare am dex-ul acasa si stiu ce insemna acnee),si imi plac d-nii Paunescu(Adrian si Andrei-poate nu stie LIV la cine ma refer)Imi plac ca profesori,ca poeti,ca oameni...imi pare rau LIV ca te dezamagesc dar dansii nu sunt pe lista mea in materie de sex!Cat despre comentarile tale accide mi se par ca apartin unei persoane cam nesatisfacute din mai multe puncte de vedere...sper sa mai postezi si alta dat ca blogul asta are nevoie si de..."LIV"

Andrei Păunescu spunea...

Studento anonima,
1. Si mie mi-a placut mai ales cum a scris Liv, nu cea a scris. Are talent, dar cam multa rautate. La al doilea mesaj, s-a muiat. Din pacate. Se mai intampla sa incepi tare si sa se indoaie pe parcurs. Dar se mai poate incerca o data.
2. Cat priveste ce ai raspuns tu, mi-a mers la inima. Scurt, lamuritor si taios.
3. La multi ani cu partenerul si la cat mai grabnica absolvire!
4. Si eu am exprimat parerea ca rautatea s-ar putea sa tasneasca pe tastatura, cu prea multa presiune, din motive dubioase. Dar sa nu ne antepronuntam. Exista prezumtia de nevinovatie, chiar si in masturbare, ca tot este unul dintre subiectele preferate ale lui Liv.

lovefolk spunea...

Daca tot am revenit pe blog am decis sa imi fac timp si sa scriu cate un comentariu acolo unde simt nevoia.Si sigur ca acest text nu putea face exceptie.Imi pare rau de comentariile pe care le gasesc aici.Ma enerveaza exprimarea unor puncte de vedere intr-un mod rautacios.
Revenind la text:eu nu prea inteleg cum se pot asocia in orice fel cuvintele iubire si infidelitate.Parerea mea este ca atunci cand iubesti cu adevarat pe cineva nu mai ai nevoie de nimeni altcineva,te simti implinit, total,drept pentru care infidelitatea nu-si are rostul.Cred ca o persoana care nu poate spune ca nu a inselat macar pe unul din partenerii de viata nu a iubit niciodata cu adevarat.Cred ca acea "dragoste" care iti "permite" sa inseli este o dragoste cat se poate de egoista si omul acela este un om egoist pentru ca nu poti spune ca iubesti pe cineva si sa urmaresti binele tau, cu atat mai mult cu cat binele tau este, in unele cazuri, raul celui pe care pretinzi ca il iubesti.Eu zic ca suntem oameni si putem discerne cand ceva este rau sau este bine si ne putem da seama cat rau facem daca inselam persoana "iubita".In plus de asta, vorba aceea "mie nu mi se poate intampla sa afle si daca nu afla e ok" nu se aplica, mai ales pentru barbati pentru ca femeile chiar au un al VI lea simt si isi dau seama imediat ca sunt inselate, chiar daca uneori prefera sa nu-si dea seama pentru ca durerea este prea mare.
"Dragostea este indelung rabdatoare;dragostea este binevoitoare,dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste.Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul.Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar.Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda"(1 Corinteni 13:4-7.
Cred ca asta este adevarata dragoste pe care am fost creati sa o traim, sa o simtim.Sigur ca omul nu poate atinge perfectiunea, dar cred ca dragostea adevarata pe care un om o poate simti fata de altul se poate apropia mult de acest standrd.Asa incat, daca cineva a iubit asa, se poate lauda ca a iubit cu adevarat.Daca a fost iubit asa, se poate lauda ca a fost iubit cu adevarat.Iar daca a si iubit si a si fost iubit asa poate spune ca este un om fericit.
Poate ar fi frumos sa gasim si niste texte despre dragostea adevarata, curata, sincera,capabila sa te faca sa uiti de binele tau pentru a implinii binele persoanei iubite.Poate asa ne mai intoarcem catre dragostea adevarata si nu catre ceea ce se intelege de cele mai multe ori prin dragoste si unde infidelitatea are loc.

Andrei Păunescu spunea...

Lovefolk,
1. Problema dramatica este ca nu ne dam seama cand gresim ultima oara, inainte de a dezamagi si de a nu mai putea fi iertati.
2. La maturizare ajungem dupa multe daune colaterale care ne-au facut sa risipim iubiri.
3. Nu gasesc raspuns la intrebarea daca m-as fi putut maturiza fara sa gresesc si sa distrug.
4. Mult timp gresim din frica de a investi totul pe o carte. Sunt atatea exemple de oameni dedicati cuplului lor, care sunt luati de prosti chiar de partener, care sunt inselati fara vina, incat, ca sa nu suferim mari deziluzii, gresim si noi si, poate, aruncam copilul odata cu apa din lighean.
5. Joc mereu la loteria retroactiva, de a ma intreba care ar fi putut fi iubirea vietii mele, irosita in etapa de imaturitate in care am risipit si sentimentele mele, si pe ale femeii mele.

lovefolk spunea...

Andrei,
1.Eu cred ca problema dramatica este ca nu vrem sa ne dam seama ca dezamagim si nu putem fi iertati cu adevarat si pe deplin inca de prima data cand gresim( si ma refer la infidelitate).Oare te-ai gandit vreodata ce cosmar trebuie sa traiasca o femeie care a fost inselata o data si care a decis sa mai acorde o sansa?Traieste un cosmar pentru ca nu mai poti avea liniste ca nu te mai inseala si a II a si a X a oara.Si sunt extrem de rare cazurile cand nu mai exista o a II a oara.Asa ca gandeste-te,de fapt sa se gandeasca fiecare, cum e sa te intrebi mereu unde ti-e partenerul, cu cine e, ce face, oare iubirea pe care spune ca ti-o poarta il va face sa se opreasca la timp sau va gresi din nou uitand lacrimile tale de cand ai aflat sau ai banuit prima oara ca esti inselat(a).Trebuie sa fie infiorator.
2.Cred ca o persoana s-ar putea maturiza fara sa greseasca si fara sa distruga(si iarasi ma refer la indifelitate, pentru ca despre asta vorbim aici)si sunt multe exemple de oameni care au stiut sa procedeze cu maturitate in relatiile lor.Si cred ca aici e mult mai cinstit sa fie intrerupta relatia daca nu mai merge, decat sa ne inselam partenerii.Asa producem mult mai putina suferinta si suntem cinstiti fata de partener si fata de noi insine.
3.Eu una prefer sa sufar din cauza faptului ca m-am daruit cu totul persoanei iubite decat sa nu aflu ce inseamna sa iubesti cu adevarat din cauza ca mi-e teama de suferinta.Cred ca din teama oamenii pierd cele mai frumoase lucruri din viata.O prietena imi spunea asa de frumos ca daca cineva (amic, iubit etc) nu stie sa-ti aprecieze dragostea sincera, este pierderea lui si trebuie sa-ti para rau pentru el nu pentru tine.In ziua de astazi cand sentimentul de iubire sincera mai este atat de rar intalnit, prefer sa-mi asum riscul si sa caut aceasta iubire adevarata.De multe ori pierdem oameni care ne iubesc cu adevarat din teama de a ne pune sufletul pe tava si de a ne bucura sincer de acea iubire.Insa, prin a ne bucura sa nu intelegem ca trebuie sa profitam de acea dragoste si acea persoana la modul"Oricum stiu ca ma iubeste si m-ar ierta daca gresesc pentru ca tine prea mult la mine, asa ca eu fac ce vreau".Asta e egoism, bataie de joc.
4.Sper sa nu fi trecut pe langa marea iubire pentru ca trebuie sa fie cumplit sa stii ca ai intalnit marea iubire si nu ai stiut sa o pastrezi, pierzand-o astfel pentru totdeauna.Sau poate ca, aratand ca te-ai schimbat cu adevarat si esti dispus sa joci totul pe o carte, ti se va mai da o sansa.Dar sansa asta cred ca trebuie ceruta doar in cazul in care esti sigur ca poti profita de ea in primul rand pentru fericirea persoanei iubite si apoi a ta, asa cum cere adevarata dragoste.
Scuze, iarasi am scris o gramada, dar cred ca as putea vorbi al infinit despre acest subiect, de fapt despre dragoste si ce e legat de ea.Pentru ca omul, fara dragoste adevarata, este mort pe dinauntru chiar daca se amageste si nu vrea sa creada asta.Fara dragoste adevarata, este intr-o continua cautare si oricate relatii are, tot pustiu e.Asa am fost creati, sa iubim cu adevarat.De aceea, cred ca trebuie sa ne asumam riscul si sa jucam totul pe o carte.
O zi buna

Andrei Păunescu spunea...

Lovefolk,
In cea mai mare masura, e corect ce spui. In privinta jucatului pe o singura carte, eu mi-am asumat riscul si m-am inselat. De aceea, sunt mult mai zgarcit sa risc si am invatat sa imi mai pun si mantaua contra dezamagirilor.

lovefolk spunea...

Stiu ca atunci cand suferi pentru ca ai pariat totul pe o carte parca nu-ti mai vine sa mai dai totul si data viitoare si parca ai chef mai mult sa primesti totul si sa dai mai putin.Este explicabil, dar frumusetea dragostei unde va mai fi?Cred ca dragostea e mai frumoasa cand o simti tu la intensitate maxima si dai totul decat atunci cand ti se da totul.Sigur ca ideal ar fi sa dai si sa primesti totul, dar daca nu se poate...Cred ca omul e mai fericit cand daruieste decat cand primeste.E ca si cu un prieten:te simti mult mai bine si mai implinit cand il ajuti tu pe el sau ii daruiesti ceva si ii vezi bucuria decat data primesti tu ceva de la el.Eu asa cred.Poate ma insel, dar sper ca oricat as "fura-o" cum se spune sa nu-mi pierd niciodata speranta de a gasi dragoste adevarata.
O seara faina!

Andrei Păunescu spunea...

Lovefolk,
Teoria ca esti mai fericit sa dai decat sa primesti pare, lungi perioade, o tampenie, o ipocrizie, pana ajungi sa simti sentimentul si intelegi ca asa este.
Mantaua este inevitabila, dar nu insemana ca nu o dau jos la prima ocazie.