La judecata de apoi a înşelăciunii

Înainte să bateţi cu ciocănelul de judecător în masă şi să o condamnaţi sau să o achitaţi, eu aş depune mărturie, cu mîna pe ce vreţi, şi aş spune de ce e incomodă infidelitatea, numita, inculpata şi mult practicata: măcar pentru că firele de păr ale amantelor brunete, o dată căzute din rădăcinile al naibii de slabe, se lipesc numai de aşternuturile albe de acasă, iar firele amantelor blonde - numai de hainele negre. Sursă de stres, iar stresul face să-mi cadă şi mie părul. În plus, scurtează viaţa, deci jos cu infidelitatea! Dar cine are neobrăzarea să conteste că aventura infidelităţii ne dă chef de viaţă, pe care, pusă în practică, ne-o prelungeşte? Martorul din mine nu face decît să spună adevărul, nu contează în folosul cui.

Nevroza de a iubi în nesiguranţă

Şi eu mă iluzionez că femeia care îşi înşală bărbatul cu mine, n-o face şi n-ar putea face aşa ceva decît pentru mine, că infidelitatea ei e o excepţie, motivată unic, profund şi subiectiv, că ea nu e infidelă în esenţă, că n-are infidelitatea în sînge, ci mi-o dăruieşte cu puritate exclusivă. Ajung să cred că infidelitatea îi e de cea mai curată morală. Tentaţia infidelităţii e irepresibilă iar relaţia vinovată devine o nenorocire cînd începi să-ţi iubeşti amanta ca pe-o potenţială soţie. O dată metresa promovată, afişată în lume, luată acasă, o dată transformată din amantă secretă în nevastă oficială, apare şi întrebarea cutremurătoare: cînd îmi vine şi mie rîndul, cît mai e pînă la următoarea ei înşelătorie, cînd voi fi eu însumi păţitul? Cît mai aşteaptă Iago pînă îmi arată batista fără echivoc? Ceea ce nu ştie femeia care îşi înşală soţul cu noi este că, pe măsură ce o face mai cu sîrg, ne sporeşte admiraţia faţă de ea, ca amantă fără frică, dar ne decapitează şi încrederea şi îşi scurtează şansele s-o vrem de nevastă. Dacă suntem lucizi, nu orbim şi nu uităm din cînd în cînd de talentul amantei noastre, campioană a minciunii bine dosite şi a infidelităţii fără urme. Sigur, e posibil (greu!) ca înşelarea chiar să-i fi fost ei, iubitei, cauzată de o dragoste adevărată şi să fie reală scuza, pe care vreau din toată inima s-o cred, că “eu nu înşel, dar am făcut-o doar cu tine şi pentru tine!” Plăcerea pactului comun întru înşelăciune se răzbună, însă, repede şi se metamorfozează dureros în nevroza de a iubi în nesiguranţă. Toate astea sunt valabile pentru relaţii în care există, cît de cît, măcar impresia şi intenţia iubirii, nu numai pornirea sexuală.

Curvie cu remuşări

Altminteri, în desfrîul trupesc ocazional, nu e nici o nevoie de explicaţii şi de căutarea aparenţelor de ingenuitate din partea celor doi acuplaţi. Jalnice sunt pornirile jegului de a se pretinde nufăr. Oricât ar încerca o tîrfă de ocazie, prin al cărei pat treci, să-ţi demonstreze că viaţa ei a fost o dramă, ea tot tîrfă rămîne. Orice motive îţi povesteşte că au împins-o să se curvească, ea nu poate fi decît, maximum, o curvă cu remuşări. Cine poate nega faptul că şi curvăsăria are dramatismul ei? Oricît am accepta că, da, sexul pe bani sau din viciul trupului e chiar o dramă (fiindcă are acţiune, suspans, întristări, extaz şi durere), tot nu putem vedea curvia ca pe o meditaţie sau ca pe o adîncă filosofie. Dacă tîrfirea e uneori o dramă, nu orice dramă e, însă, tîrfire. De aici rezultă diferenţa şi neputinţa spălării morale ulterioare. Foaie verde, glas de arme, / Curva-i curvă şi cînd doarme!

În română nu există curv, tîrf, borf şi paraşut

Sunt bărbat, am înotat în infidelitate şi nu mi-e clar, încă, dacă am lipăit într-o baltă sau într-un rîu de munte, dacă am ieşit de acolo mizerabil sau mai curat. Dar mi-e clar că e nedrept ca limba română să nu aibă termeni masculini, pe deplini echivalenţi, pentru tîrfă, boarfă, curvă, paraşută, praştie. N-a auzit nimeni de tîrf, borf, curv, paraşut, praşt, iar cine spune că avem, totuşi, termenul “curvar” nu înţelege că, şi aici, limba noastră (care e “o comoară, în adîncuri înfundată”), face o discriminare crasă: curvarul nu e un bărbat cu comportament de curvă, ci un beneficiar al preacurviei, eventual un căutător de tîrfe preexistente, un consumator de vicii care - săracul! - îl ademenesc, un fel de victimă căzută în plasele întinse de femei, care tot ele ies vinovate şi din asta. E corect? Nu e corect şi propun completarea “şiragului de piatră rară, pe moşie revărsată”, cu termeni egali în drepturi şi însemnătate, sau, dacă nu, eliminarea cuvintelor ce arată, bogat şi cu plăcere, numai ceea ce femeile fac imoral.

Justificări pro

Circulă libere tot felul de maxime şi cugetări care vor să justifice infidelitatea: că bărbatul e, prin natura lui, poligam; că infidelitatea e un remediu contra plictiselii; că doar partenera nepasională sau nepotrivită e de vină cînd uităm cu lunile că e cu noi în pat, dar ne ducem glonţ la alta, erectili de la uşă; că nu se poate evita prăpastia care se cască, după un timp, între cei doi dintr-un cuplu oficializat; că înşelarea e fructul amar, dar plin de vitamine, al blazării; că provocarea pe care o simte bărbatul cînd îi miroase a carne nouă îi dă chef de viaţă. Luate parţial, toate acestea par adevărate. Dar ce autor masculin de asemenea cugetări nu enunţă inspirat pilde cînd e cazul să îşi justifice infidelitatea prin cuvinte bine aşezate?

Argumente contra

Cînd încerc să spun de ce nu e de practicat infidelitatea, mă simt ca un profesor stingher, fără credibilitate, care încearcă să predea o materie de care nu mai e nevoie, pe care pînă şi copiii o ştiu depăşită, falsă, în care nici el nu are încredere. E ca şi cum m-aş apuca să predau la fizică, în 2005, noua tehnologie a obţinerii focului prin izbirea de cremene, cînd copiii au brichete în mîini şi mă dispreţuiesc sincer. Sigur că aşa ar trebui să fie, să nu ne vedem decît partenera, dar mereu argumentele moralizatoare pălesc, rigide, în faţa realităţii şi a motivaţiilor palpitante care duc la înşelătorie. Tot sigur e că, dacă ai nevoie de altcineva, nu ai parte de o iubire perfectă acasă şi e mai bine să vezi dacă nu e timp pierdut să încerci să vulcanizezi o căsnicie-anvelopă ferfeniţă. În cele mai multe situaţii, infidelitatea merge în tandem cu minciuna şi atunci e impardonabilă. Dacă faci o măgărie pe care o recunoşti iar doamna de acasă acceptă sau iartă, mai merge, e treaba ei, tu ai fost porc, dar sincer. Dacă ai fost şi porc, şi mincinos, stresul îţi încurcă minciunile şi te face să crăpi prematur. Eu cred, încă, în şansa cuplului perfect, care se hrăneşte tocmai din timpul trăit anterior, din care îşi împrospătează timpul viitor. Am gustat, rar, eşantioane din drogul ăsta şi mi-e dor de el. E mai comod, mai cald, mai sigur, mai stabil şi mai sănătos, bineînţeles, doar dacă ai norocul să dai peste cine trebuie. Iată infidelitatea ca o căutare a marii iubiri! Nu e adevărat că, totdeauna, chiar dacă e bun partenerul, chiar dacă e rău, infidelitatea tot apare. Ne putem folosi de infidelitate ca să avem sub pernă o armă contra lipsei de dragoste şi de prospeţime, o pastilă de apărare contra surprizei neplăcute de la cea pe mîna căreia ne-am dat. Pentru că e riscant să avem toate ouăle într-un coş, pe care să ni le spargă iubirea vieţii, dintr-o lovitură, ducîndu-se cu altul.

Ipocriţii la putere

Întrebat cum stă la maturitate cu infidelitatea, după ce singur se lăudase că schimba, în tinereţe, balerinele ca pe ciorapi (sau mai des), un cunoscut om public a spus, în văzul naţiunii, la tv: “Eu să mă duc cu alta? Ce femeie merită să mă vadă dezbrăcat?” L-aş fi crezut, atît de bine se prefăcea lupul moralist, dacă n-aş fi aflat tot pe-atunci de la o cunoştiinţă a lui, care îi mai punea din cînd în cînd garsoniera la dispoziţie pentru cîte o escapadă cu vreo discipolă, că lupul devenise nu numai moralist, ci şi impotent. Ori, după ce rămâi impotent (sau urîtă, dacă eşti femeie), îţi dă mâna să fii şi să te declari fidel în căsnicie. Şi familist, şi om moral, şi principial, om care nu calcă strîmb, ba chiar să ai năzuinţe spre îngeri! Nu e nici un merit că nu faci păcate (deşi amorul nu e un păcat) pentru că nu mai poţi. Tare eşti cînd poţi, cînd ai cu cine, cînd ai cu ce, cînd ai şi unde, dar nu vrei. Tare prost, desigur!

Cu cît mai tare, cu atît mai bine

La începutul textului, mă declaram martor şi al acuzării, şi al apărării. Acum mă simt ca un rabin, care dă dreptate şi lui Iţic, şi lui Ştrul, şi celor ce îi observă duplicitatea.
Infidelitatea îmi aduce aminte de durerea de gingii de cînd eram mic: cu cît mă durea mai tare, cu atît mă spălam pe dinţi mai vîrtos, pînă la sîngerare. E o durere pe care ţi-o provoci singur, de care simţi că ai nevoie, la fel ca femeia sexualizată, care, cu cît zice mai mult “Au!”, cu atît vrea s-o doară mai tare.