„Nu mă gândeam că o să plec vreodată de la poalele Pietrosului. Până a venit Cenaclul Flacăra şi m-a luat. Niciodată nu m-am gândit că se va întâmpla asta, nici măcar în vis. Normal că eram fan al Cenaclului Flacăra, că ascultam cu sfinţenie emisiunile de radiocenaclu de joi seara şi, în reluare, vineri, cum tot românul asculta - sau, hai să spunem, cel puţin 70 la sută dintre oameni sunt sigur că le ascultau. Îmi doream măcar să apuc să văd un spectacol cu Cenaclul, dar nicidecum nu mă gândeam că o să cânt acolo”.
„În 1979, am cântat la doi metri distanţă de Adrian Păunescu. Ce s-a-ntâmplat atunci? Eu tocmai trebuia să intru în concurs, în a doua zi a Festivalului de folk şi poezie „Dulce Românie”, unde A.P. era preşedintele juriului, pe stadionul din Curtea de Argeş, dar s-a întâmplat să vină o furtună. Şi atunci mi-am spus că s-a terminat. Dar nu. Păunescu a spus: „Toţi concurenţii să vină aici, în tribună şi să cânte dintre oameni!”. Aşa era obişnuit, să ia măsuri neaşteptate, în clipe dificile. La asta nu mă aşteptam, ca tocmai la mine să se întâmple şi furtuna, şi ideea domnului Păunescu de-a salva situaţia, aducându-ne pe noi, concurenţii, de pe scena în ploaie, între spectatorii din tribună... Am cântat chiar de lângă dânsul, după ce i-am venit în lateral şi a spus: „Să-l ascultăm!”. Mi-a pus un microfon, imediat s-a pus o boxă şi am cântat „Raza cerului senin”, „Am venit aici la voi” şi „Florile dalbe”.
„În septembrie 1981, am fost sunat să vin într-un turneu al Cenaclului, dar am spus că nu sunt pregătit, pentru că tocmai luam o clasă întâi. Trebuia să iau o hotărâre: merg acolo, spre Bucureşti, spre necunoscut? Mi-era frică de tren, era frica de Bucureşti... Cum să ajung eu singur în Bucureşti? Mi se părea ceva de neatins, de domeniul fantasticului, pentru mine, învăţător din Borşa, unde erau drumul principal şi numai uliţe... N-am putut să vin atunci, turneul începea parcă chiar pe 15 septembrie. Se putea să fie trenul pierdut pentru toată viaţa. Norocul, în schimb, a fost că turneul a trecut prin Borşa, după Baia Mare şi Sighet, în drum spre Vatra Dornei. Era 22 octombrie 1981, n-am să uit niciodată. Cenaclul s-a cazat sus, la Complex, zona turistică faină a borşenilor, cu pârtii de schi. Era o toamnă lungită, încă nu ninsese, decât pe vârful Pietrosului. Eu veneam de la şcoală, ştiam că o să fie Cenaclul, nu aveam bilet, pentru că se ţinea concertul la Baia Borşa, la un club mare. Mi se transmisese din partea primarului că aş fi căutat de Păunescu, care ar fi întrebat: Aveţi aici un învăţător, pe care eu mi-aduc aminte că l-am văzut la Curtea de Argeş... Adrian Păunescu m-a pus să cânt trei cântece. După cele două colinde, mi-a spus: „Ai un cântec pe versuri de Bădescu, te rog să-l cânţi pe ăla”. Şi l-am cântat. Poetul a fost chemat, probabil, la un telefon, a ieşit din scenă şi, când a venit, a zis: „Măi, eu am pierdut cântecul, mai cântă-l o dată!”. N-am să uit niciodată. În sală erau mulţi colegi de-ai mei, care mă ştiau şi le plăcea ce făceam, dar s-a creat o emoţie mare când am reluat „Raza cerului senin”, mai ales că, de la a doua strofă, fără să ştiu, am început să plutesc: din stânga mea, intrase cu clapele Nicu Enache şi mi-am dat seama că se întâmplă ceva divin, o scurgere, o alunecare dinspre mine spre sală. Asta a făcut Adrian Păunescu şi a pus piciorul în prag: „Din seara asta, vreau să-i rugăm pe cei care răspund de obştea asta să-i dea voie lui Ştefan Hruşcă să meargă cu noi, să fie membru permanent al Cenaclului Flacăra”.
„Era februarie 1982. Mă întorsesem la Borşa, unde eram învăţător. Am rămas foarte surprins când m-a căutat cineva din partea domnului Păunescu, să mă duc la Bucureşti. Nu ştiam că se lucrează aşa. Alexandru Medar m-a sunat: „Bossul a spus că te vrea aici. O să afli amănunte după ce ajungi în Bucureşti”. Am ajuns la redacţia „Flacăra”, cu chitara în mână, pusă într-o husă cusută de soră-mea. De acolo, m-am urcat în maşină cu dânsul, Tică Balacciu conducea, şi am ajuns la Casa de Creaţie a Scriitorilor de la Sinaia, unde am stat trei seri, după care am plecat înapoi în Maramureş, dar cu patru cântece noi. Nu mai ţii minte, Andrei, că dimineaţa jucam fotbal pe frig şi pe gheaţă, tu, tatăl tău şi eu, de mi s-a rupt şi talpa de la o cizmă şi-mi intra zăpada între degete, seara cădeam lat, iar noaptea scriam cântece? Pe la 1 noaptea, domnul Balacciu venea şi-mi bătea la uşă şi-mi şoptea: „Domnul Hruşcă, domnul Hruşcă...”. Parcă visam. Tresăream: „Da!”. Spunea: „Domnul Păunescu are nevoie de dumneavoastră. Să vă luaţi şi chitara.” Şi buimac de somn, şi cu emoţie, coboram să scriem... La Sinaia, în noaptea aceea de februarie 1982, când eu, buimac şi emoţionat, coborâsem direct din somn, Adrian Păunescu, care radia poezie în fiecare clipă şi ştia ce să scoată din fiecare moleculă a noastră, de artişti tineri care nici nu visaserăm că o să ajungem la Cenaclul „Flacăra”, mi-a spus: „Vreau ceva în genul colindelor ăstora pe care le ai, uite, cum sunt „Raza cerului senin” sau cântecele alea de ţară pe care le-ai avut, să-mi îngâni ceva, să-ţi scriu o capodoperă. Am început să cânt. Nu ştiu ce mi-a venit atunci, Andrei, cum mi-a venit linia melodică, pe loc. I-am murmurat-o şi a început să scrie. Noroc că a avut un casetofon şi a zis: „Oricum o s-o înregistrăm, că e târziu şi o s-o uiţi”. Şi am înregistrat-o. Era a doua dintre cele trei nopţi de la Casa de Creaţie a Scriitorilor din Sinaia. A dictat, pur şi simplu, poezia. Era într-o stare! A curs, efectiv. Norocul a fost că s-a înregistrat „Ruga pentru părinţi” pe casetofonul ăla, că, a doua zi, când m-am trezit, eram aşa de buimac, că, de emoţie, nu mai ştiam muzica.”
„Când am împlinit 25 de ani, eram la Sala sporturilor din Cluj, domnul Păunescu a anunţat lucrul ăsta şi sala mi-a cântat „La mulţi ani”. Prima dată când mi s-a cântat „La mulţi ani” de către o aşa mulţime, de 3000 de oameni. Sunt momente care te marchează, căci este începutul carierei şi te vezi, dintr-odată, aplaudat de o mare de oameni. Apoi s-a trecut la stadioane, Cenaclul făcea stadioane, cred că numai în străinătate se făceau concerte cu stadioane pline, la marile trupe.”
„25-26 martie 1984. Eu şi Vasile Şeicaru am urcat în aceeaşi maşină cu Bossul - domnul Păunescu - şi ne-a dus la familia Haşigan din Sălişte. Era 4 dimineaţa, după spectacolul de la Mediaş. Ne-a zis: „Haideţi să scriem ceva! Trebuie să scriem ceva!”. Eram foarte obosiţi, dar asta ne stârnea şi ne deschidea uneori supapa creaţiei, cred. Era ceva care scotea din noi tot ce am fost, ceva care emana ceea ce suntem... A.P. a scris întâi poezia şi a mai scris vreo două. Una dintre ele, de vreo douăzecişiceva de strofe, despre Avram Iancu parcă. După ce a scris „Bieţi lampagii”, ne-a zis: „Asta o faceţi până mâine!”. Am luat-o şi, până la Cisnădie, la primul spectacol, eu deja încropisem piesa, ştiam cam cum merge, o cântam în gând, o repetam în maşină. 28 martie 1984. Am ajuns acolo, spectacolul trebuia să înceapă la ora 5, ca de obicei... Am intrat în sală. Sala goală! Ne-a sărit muştarul la toţi: cum adică!? Nu se întâmplase nicăieri treaba asta! Dimpotrivă, mereu se băteau toţi să ajungă la Cenaclu, iar aici? Din câte am înţeles, primarul din Cisnădie nu a lăsat oamenii să plece de la fabricile de covoare din Cisnădie, cică le-ar fi spus muncitorilor că au comenzi la export şi trebuie să stea peste program. Plus elevii, pe care i-ar fi închis în şcoală. Şi mai sunt unii care spun şi azi prostii, am auzit variante, că „Domne, ne obliga Păunescu să venim la spectacol!”. Măi, fraţilor, păi lumea dădea 100 sau 200 de lei, când era biletul 25, se zbătea ca să intre cu un bilet în plus, că rămâneau mereu pe afară, erau sălile pline şi oameni afară cât pentru alte săli! Aşa se mergea la Cenaclu. Cum să oblige Păunescu pe cineva?... Spectacolul s-a ţinut, totuşi, la Cisnădie, de pe la 8 seara, că domnul Păunescu a revenit. Dar, până atunci, cât lumea încă nu venise, ne-a zis aşa: „Nu au lăsat lumea să vină? OK! Închideţi uşile! Treceţi în sală, o să ne cântăm nouă!”. Era singur pe scenă, iar noi, cenacliştii - în sală. Şi zice: „Astăzi, o să lansăm un cântec nou, e soarta noastră, vedeţi ce ni se-ntâmplă! Ştefane, vino pe scenă! Astăzi, 28 martie 1984, lansăm Bieţi lampagii!”. Aveam textul în faţă, că nu ştiam cuvintele, încă. Şi am cântat cântecul. L-am mai cântat o dată. Bineînţeles, ăştia, colegii, îmi făceau galerie, au început să cânte cu mine refrenul. Şi aşa s-a făcut lansarea unui cântec, „Bieţi lampagii”, într-un mod unicat,: „Într-un veac cu noapte mare, / Noi aprindem felinare, / Ca să nu fiţi trişti, / Voi le stingeţi către ziuă / Şi noi ne luăm adio, / Sărmani artişti. // Vine noaptea următoare, / Noi aprindem felinare / Spre a fi frumos. / Voi le stingeţi duşmăneşte, / Vouă noaptea vă prieşte, / Vai, ce folos. // Bieţi lampagii, în veacul greu, / Noi, orice-ar fi, lucrăm mereu, / Dăm foc, dăm foc felinarelor! / Dăm foc, dăm foc felinarelor!”... Incredibil! Imediat, am ajuns la Bucureşti, l-am şi înregistrat, s-a dat de vreo două ori la Radiocenaclu, pe urmă a fost oprit, pentru că punea probleme prea multe celor de la secţia de „tăiere”, de la cenzură. Au zis că-i prea colorat, să-l mai lăsăm. Era un cântec, de fapt, un strigăt şi nu convenea acelor vremuri. A fost cerut, în schimb, ştiu că s-a cerut şi s-a cântat mereu, până în 1985.”
„Eu, Ştefan Hruşcă: dascăl de formaţie, născut în Maramureş, Ieud, cu buletin de Cenaclul Flacăra. Pentru că de-acolo s-a născut totul şi de-acolo am ajuns unde am ajuns. E puţin probabil să fi răzbit şi altfel, pentru că atunci era cu totul şi cu totul altă orientare faţă de muzică, de artist, de felul în care trebuie să fie un artist, cum să se comporte şi, fără Cenaclul domnului Păunescu, nu cred că erau mulţi dintre noi."
„Cenaclul Flacăra: fenomenul, mişcarea care a stat la baza învigorării generaţiei care a ieşit în stradă în 1989. Sunt bucuros să fi făcut parte din Cenaclul „Flacăra”, în care am intrat destul de târziu, în 1981, şi în care am stat numai trei ani, care mi-au ajuns pentru o viaţă. Au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea.”
(interviu realizat în 13 noiembrie 2007, după emisiunea Noi între noi, de la Radio Bucureşti)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu