18 martie 2008

Decalog după o amărăciune de mi-au sărit plombele. La propriu.

„Buna variantă rea”

Ieri a fost o zi atât de plină, încât am simţit că revin la viaţă, din toată carapacea ultimei perioade, în care nici măcar eu mi-am vrut binele, având un sentiment ciudat că, dacă mi-aş micşora durerea, mi-aş pângări doliul autoimpus, suferinţa şi respectul pentru trecut.
Dar s-au întâmplat mai multe:


1) Dimineaţa, m-am uitat pe Net, la paginile altora şi la a mea şi am înţeles câte sunt de făcut, câte sunt de iubit (nu mă refer la femei neapărat!), câte sunt de construit în jurul meu. Mai demult, îi scrisesem femeii de care mă despărţisem, că proastele de sălcii au înverzit, deşi ochii ei nu mai erau să le vadă. Şi am avut revelaţia personală că sălciile sunt frumoase în sine, nu neapărat dacă sunt privite de cineva pe care l-am iubit sau a cărui himeră am prelungit-o dureros.
2) La prânz m-am întâlnit cu un grup de oameni interesanţi şi s-ar putea să vă facem o surpriză, să construim o instituţie media nouă. Vă ţin la curent.
3) M-am plimbat puţin pe jos să iau nu aer curat (dimpotrivă, am inspirat numai jeg în zona Olteniţei-City Mall), ci suflet nou. Am bârfit cu amicul meu, bineînţeles despre cel mai important lucru de pe pământ: femeile. Apoi, 10%, am vorbit şi despre alte fleacuri: supravieţuire, muncă, proiecte profesionale, filosofie, bani, psihologie, credinţă, viaţă, moarte şi alte bazaconii periferice ale iubirii.
4) Am trecut câteva clipe pe la Tatiana Stepa, care tocmai se lupta, împreună cu Diana, o prietenă a ei, să scape de pe covoare şi de peste tot din casă de părul atotputernic al castratei sale pisici Lucky, care, fireşte, imediat ce curăţenia a fost gata, a început să lase o nouă recoltă, cu cinism. Tatiana mi-a făcut cadou un obiect extraordinar, de fapt, mai mult decât un obiect, un simbol: ultima vestă de miner a tatălui ei, Vasile Stepa, zis Doctorul Stepa, miner de subteran la Lupeni, care a murit la sfârşit de ianuarie 2008, chemând-o, la numai o lună distanţă, lângă el, şi pe Maria Stepa, mama Tatianei, care s-a eliberat de povara de a trăi ca să-i fie alături soţului suferind, şi, suferindă şi ea, a murit. Cu atât mai mult iau cadoul Tatianei ca pe un semn de mare prietenie, dincolo de kilogramul textil al vestei. Mulţumesc, Tatiana!
5) Am ajuns acasă să iau maşina, să o mângâi pe boxeriţa mea Bora (care e în călduri şi în câteva zile s-ar putea să treacă prin a doua încercare erotică a vieţii ei şi să devină foarte gravidă) şi să plec repede spre Poştă (recomandate cu veşti proaste, bineînţeles) şi spre dentist. M-am întâlnit şi cu Andreea, pe fugă, în stradă, să o văd şi pe ea, să-l văd şi să-i fac un cadou şi băieţelului ei, pe care l-a privat de un tuns, necesar, ca să nu întârzie.
6) Pe la 19.15, am ajuns la dentist, tocmai în Pajura, adică în Nordul oraşului. Doctorul este un tip formidabil: Constantin Găucan. Nu numai că îţi transformă chinul de pe scaun în ceva relaxant, dar este o enciclopedie de istorie, de literatură, de tonus. I-am spus că nu e o legendă că uneori păţeşti chestii care îţi fac plombele să sară. Eu sunt un exemplu: am suferit în ultimele luni de mi-am pierdut la propriu două plombe. Dar a venit vremea pentru restaurări. Una a şi făcut-o medicul, care este şi un mare inovator (autor al gaudentului din gurile atâtora). M-a liniştit că, după ce se va plictisi şi va ieşi la pensie, mă va prelua fiul său, un dentist deja matur, dar prevăd că, deşi dl Găucan a trecut de 60 de ani, eu voi fi gârbovit cândva, iar domnia sa va dansa în jurul pacienţilor, cum o face de decenii, fără să îşi schimbe atitudinea şi puterea. Sunt sigur că şi propensiunea către dragoste l-a conservat astfel! Felicitări, doctore! Şi mulţumiri! M-aţi ajutat şi dvs, şi cei atât de mulţi care au fost şi sunt cu mine pe blog, să îmi fie mai bine.
7) Cu falca ameţită, am ajuns pe la tata acasă, unde, stând de vorbă, am adormit pe canapea. I-am spus că deja câţiva oameni mi-au vorbit despre discursul lui incendiar din Senat, de azi. Toată lumea se poartă frumos cu mine şi încearcă să mă scoată din doliu: Ana (sora mea), Carmen (soţia tatălui meu), Violina (asistenta tatălui meu), până şi Cris (prăpăditul caniş bătrân al casei, aproape orb) şi ceilalţi căţei.
8) Am fugit pe la ora 22 către clubul Expirat, unde prietenul meu Emeric Imre mă invitase să-i ascult recitalul şi să cânt, ca invitat. Spectacolul a fost excelent, ca şi publicul care a făcut ca nici chelnerii să nu mai aibă loc decât greu să ajungă la mese. Imi a cântat cu frenezie, talent şi inocenţă, cum face de decenii. A cântat şi amica noastră Cristina Şoloc. Imre mi-a oferit microfonul de câteva ori (cum şi noi i l-am oferit de sute de ori, la Cenaclu). Am cântat Amor cubist, Artist neînţeles (Să faci pe prostul), Cosaş în fân şi două piese din folclorul maramureşean. Sala m-a primit exact cum aş fi dorit, ca să îmi revină pofta de viaţă şi de muzică, să reconsider chitara şi un obiect viu, de renaştere, nu doar unul de lacrimi, acasă. Au fost acolo studenţi de-ai mei, veniţi fără să-i anunţ, prieteni sau cunoscuţi: frumoasa Mirela Ghioc, supervideoclipmanul Bogdan Toader, minunata Sorina, talentatul Eugen Avram, Cătălin Şoloc şi atâţia alţii, care mă vor ierta că le-am pierdut numele. Am văzut şi că, în sală, erau atâtea fete şi femei frumoase, pentru care merită să-mi recondiţionez inclusiv dragostea, ca să îmi recondiţionez, eventual, la un moment dat, şi decepţiile. Nu doresc să scot din ceea ce s-a cântat până noaptea târziu decât câteva versuri din repertoriul lui Emeric (se întâmplă să fie scrise toate de Adrian Păunescu), care m-au rănit o dată în plus, dar mi-au dat şi puterea să văd că răul despărţirilor este, uneori, “Buna variantă rea”: “Cu scârbă vă jur: Dumnezeu a fost ea”. “Şi te iubesc cu milă şi cu groază, / Tot ce-i al tău mi se cuvine mie, / Ca un nebun de alb ce capturează / Regina neagră pentru veşnicie.”. “Te-aş cere-napoi, însă n-am cui te cere / Şi restul e numai Chopin şi tăcere.”
9) Încep să văd nu numai negru, ci şi griuri şi chiar culori. E 17 martie 2008 şi nu e totul un dezastru. Ştiam că ştiţi, dar fiecare se convinge pe pielea lui, pe inima sa şi pe ochii proprii.
10) Vă iubesc pentru că sunteţi aici.



Foto Andrei: Ctin Găucan şi Emeric Imre

27 de comentarii:

Cristina Balanescu spunea...

Buna, Andrei!

Ma bucur cand vad sau aud ca oamenii constientizeaza ca a venit primavara! In jurul lor si, mai ales, in sufletele lor...
Si multumesc pentru admiratia ta pentru identitatea mea. Sa stii ca e cea reala...Chiar daca nu sunt intotdeauna mandra de ceea ce fac sau scriu, imi place sa imi asum tot ceea ce imi apartine.
Sa ai o zi buna si o emisiune frumoasa in aceasta seara!
Cristina Balanescu

juliana spunea...

Nu e adevarat ca invatam din experientele altora. Oricat de atenti am fi. Realitatea e ca nicio lectie nu e mai buna decat cea "tocita" pe propriile coate.
Si e la fel de adevarat ca in aceste momente ne descoperim cu adevarat. Altfel, habar n-am avea cat suntem de puternici, cat suntem de minunati si cum, intr-adevar, meritam enorm de multe.
Iti urez sa te redescoperi si totodata sa reinveti sa iubesti ce e in jur (si femei, si natura, si idei, si vise, si tot).

Cristina Balanescu spunea...

Stiu de suferinta fara margini a Tatianei... pentru asemenea dureri nu exista mangaiere. Doar Dumnezeu poate sa le aline, odata cu trecerea vremii, chiar daca ele nu se sting. Ma rog necontenit ca El s-o ocroteasca si sa-i daruiasca linistea si impacarea fara de care nu poate merge mai departe. Si sper ca toti aceia care o iubesc sa-i fie aproape prin rugaciune!
Superb gestul ei fata de tine... el ne arata inca o data frumusetea sufletului ei!
Fara oameni ca ea lumea ar fi mult mai saraca!
Cu bine,
Cristina Balanescu

Sora de mai spunea...

Andrei, pacat ca prietenul nostru IMi a uitat de mine!mi-ar fi placut sa il revad!Sa ma scoata poater din pasa proasta in care sint si ma afund mai tare!

Andrei Păunescu spunea...

Juliana,
1.Eu tocmai asta am spus, ca nu intelegem, decat cand ne lovim direct de o problema.
2. Le voi reinvata pe toate sau cel putin asta sper.

Andrei Păunescu spunea...

Sora de mai,
Da, e pacat ca a uitat, dar poate ca e doar aiureala lui simpatica. Iarta-l, suna-l.

Sandrita spunea...

oare de ce toata lumea are probleme?cel putin in ultimul timp aud in jurul meu numai si numai de probleme(pe care le am clasat singura in grele si mai putin grele).am incercat sa gasesc rezolvarea alaturi de prietenii mei la problemele care intr-adevar aveau rezolvare(si imi place sa spun ca am gasit!!!).pentru ca mai sunt si un alt fel de probleme care nu au rezolvare, iar noi trebuie sa le intelegem si sa le luam ca atare.pentru ca nu sta in puterea noastra sa le rezolvam oricat am vrea si am dori din tot sufletul.eu intotdeauna am spus si o sa spun in continuare ca ce nu ne-a daramat ne face mai puternici si ca ce ne e scris, in frunte ne e pus!recunosc ca aceasta este prima oara cand intru pe acest blog...si am descoperit ca este exact ceea ce cautam...

Anonim spunea...

Ma bucur mult sa vantul a inceput sa-si schimbe traiectoria,iar adierile optimismului se simt din ce in ce mai pronuntat!Muzica este cu siguranta o arma cu doua taisuri,raneste,dar si vindeca..folosita cu masura face minuni,supradoza poate provoca retrairea unor tristeti!Regret ca nu am stiut de concertul din Expirat,mi-ar fi facut placere sa asist la concert,dar cu siguranta vor mai exista si altele...Bine ati revenit!!!Queenie

Andrei Păunescu spunea...

Sandrita,
Faptul ca fiecare are probleme face parte din durerea individuale, iar faptul ca ne intalnim aici si tu marturisesti ca e exact ce ai cautat inseamna ca ne poate fi mai bine daca vorbim.Multumesc

Andrei Păunescu spunea...

Queenie,
Bine v-am regasit, desi voi sunteti la fel de buni si de apropiati, doar eu am fost sa vad cum e in valea cu necazuri. Incerc sa urc la loc si iti multumesc.Emisiunea de marti ti se datoreaza in parte insemnata

Anonim spunea...

M-am simtit onorata pentru emisiunea de aseara,pacat cu conexiunea de la internet si cu nervii mei intinsi la maxim in incercarea de a trimite un biet mail!Ma bucur ca emisiunea are tot mai multi ascultatori si iubitori si sper ca numarul lor sa creasca tot mereu.

Anonim spunea...

fain mesajul, mai ales de ultima propozitie. fiecare avem ups and downs, nu fiecare are insa parte de prieteni care sa ne sprijine in momentele de down. am trait experienta unor asemenea momente de down si cu si fara prieteni care sa iti fie aproape. jur ca merita sa traiesti pentru momente de-alea cand ai priteni aproape, sa ii simti cum rezoneaza cu tine. senzatia este de bucurie brusca, de trezire.

Sandrita spunea...

da, asa este!adevarul e ca scriu in fiecare zi...dar in jurnalul meu.si vb cu amicii mei pe mess(e tot un fel de a scrie ceea ce simti), dar imi dau seama ca nu e exact ca a scrie despre o traire, o problema in profunzimea ei(de care sa afle si alti oameni)!stiu din proprie experienta ca atunci cand scriu despre o problema care ma macina, ma simt mult mai bine, iar daca o expun si cu voce tare ii gasesc si rezolvarea, chiar daca de cele mai multe ori nu este cea corecta(imi dau seama apoi ca am actionat din impuls)...dar asa simt eu:)zilele acestea nu am fost prea inspirata, adevarul e ca cineva mi-a taiat pofta de viata(asa cum o face o perioada in fiecare an de 3 ani...!!!).promit ca in curand o sa imi revin si o sa scriu ceva frumos pentru toata lumea:)

Diana spunea...

E greu, groaznic de greu, când simți că lumea pe care o credeai reală, a ta, se prăbușește brusc, însă cu mult mai greu trebuie să fie sa trăiești apoi zi de zi fără ea. Par imposibil de depășit asemenea momente, dar există mereu o speranță salvatoare, de exemplu gesturi minunate ca acela al Tatianei Stepa, iar de aici, cu pași mici, dureroși la început, se poate găsi forța de a trăi fiecare zi în parte.

CATALINA22 spunea...

Sunt atatea lucruri minunate in viata noastra de care ar trebui sa ne bucuram la timp, pt. ca viata este foarte scurta.De multe ori lucrurile simple sunt si cele mai frumoase:zambetul unei mame topite dupa fiul ei, ochii sclipitori ai unui copil, un pom inflorit primavara,un rasarit sau un apus privit chiar si din balconul nostru minuscul.Viata e atat de frumoasa si merita traita din pli. Cat despre iubirile din viata noastra ele vin si trec.EU NU CRED CA IUBESTI DOAR O DATA IN VIATA, EU CRED CA IUBESTI IN FIECARE ZI A VIETII TALE, IUBESTI DIFERIT CU MAI MULTA SAU MAI PUTINA PASIUNE, CU MAI MULTA SAU MAI PUTINA IMPLICARE.TOATE ACESTE IUBIRI NE MATURIZEAZA, TOATE ACESTE IUBIRI LASA CEVA IN URMA LOR, MAI DULCE SAU MAI AMAR. NIMIC NU E MAI FRUMOS DEACT SA IUBESTI SINCER, CURAT SI SA AI PARTE LA RANDUL TAU DE ACEEASI IUBIRE.FIECARE IUBIRE ARE ROSTUL EI, O IUBIRE ASCUNSA, O IUBIRE NEIMPARTASITA, O IUBIRE IMPLINITA.IUBIM CA SA SIMTIM CA TRAIM SI TRAIM PT. A IUBI!
PRIVITI IN JUR DOMNULE PROFESOR, E IMPOSIBIL SA NU GASITI CEVA CARE SA VA LUMINEZE ZIUA ORICAT DE NEAGRA S-AR CONTURA EA ATUNCI CAND IESITI DIN CASA.EU CRED CA PT. FIECARE DIN NOI EXISTA O PARTICICA DE ROZ IN FIECARE ZI, CONTEAZA DE NOI SA O SESIZAM.MA BUCUR CA INCEPETI USOR USOR SA VA REVENITI.SI IN CAZUL DVS CARE TOTUSI SUNTETI OARECUM MAI NOROCOS, DACA SUFERITI DIN IUBIRE PUTETI COMPLETA CU PARTEA PROFESIONALA, AVETI PE CE VA AXA.POATEIN ASTFEL DE MOMENTE TRISTE PUTETI CREA ADEVARATE LUCRARI MARETE(POEZIE, PROZA, MUZICA SAU ORICE ALT TIP DE PROIECTE).NOI ASTEPTAM DE LA DVS. ACEA DOZA DE OPTIMISM PE CARE NU MULTI REUSESC SA NE-O INSPIRE!

Andrei Păunescu spunea...

Diana, Sandrita, Anonim,
Nu comentez decat ca mi-ati trimis cuvinte frumoase, care mi-au mers la suflet. Va astept si va citesc cu placere.

Andrei Păunescu spunea...

Catalina,
1. Si eu stiu, accept, sunt convins, m-am convins ca nu iubesti doar o data in viata, dar, daca la vremea iubirii nu crezi si nu doresti sa fie singura si ultima, te privezi de acea curatenie de care are nevoie si covorul, cand il cureti, il vrei imaculat, desi stii ca l-au mai calcat si altii si o sa il mai calce si altii, ca poate o sa il murdareasca si altcineva.
2. Nu vreau sa treaca 2008 fara sa va ofer un disc cu Trupa Totusi, unul cu Andrei paunescu si o carte noua. Iar tu, impreuna cu altii care ma sustin, ma mobilizezi sa cred ca as face un lucru important scotand aceste parti din mine, cuvinte, sunete.

Sandrita spunea...

E atat de minunat, de frumos cand oamenii isi arata sensibilitatea...este calitatea pe care o pretuiesc cel mai mult la un om. da!asa sa faceti si va doresc din suflet sa se realizeze tot ce va propuneti! ma gandeam la ce spunea catalina mai sus, trebuie sa ne bucuram de viata...e atat de scurta, iar daca lasam pesimismul sa puna stapanire pe noi, atunci chiar ca o scurtam si mai mult...si nu e drept fata de noi insine, pentru ca noi avem de pierdut, nimeni altcineva decat noi!!!Stiti?oricat v-am spune trebiue si trebuie sa fiti optimist, totul vine din interior...de acolo din acel coltisor...v-ati intrebat vreodata de unde vine, unde se afla?!si atunci ne amintim de toate acele lucruri frumoase care mereu ne-au adus zambetul pe buze...oamenii din jurul nostru(tot ei fiind cei care ne fac si sa suferim)...dar ma gandeam...nu un parfum sau o haina de fite ma face sa zambesc(da!ma face sa ma simt mai bine), dar oamenii cei cu care interactionam, cei carora le expunem ideile noastre, cei pe care ii cunoastem aceia sunt stapanii acelui coltior din interiorul nostru, ei sunt amintirile noastre, lumina noastra! si pentru ei si pentru noi trebuie sa mergem inainte, sa ajungem la acel scop pe care il aveam in copilarie.care pe parcurs se mai transforma, dar niciodata nu se uita!!!

Andrei Păunescu spunea...

Sandrita,
E bine daca faci diferenta dintre ceea ce te face sa te simti bine (parfum, haina) si ceea ce te poate face fericita, care vine doar din cele spirituale. Eu imi stiu coltisorul de care vorbesti, stiu si de und eimi vine suferinta si de unde imi va veni bucuria, dar asta nu inseamna ca am puterea sa le conduc dupa cum as vrea, ca sa nu mai sufar uneori. Pana la urma, si suferinta e o incercare prin care, daca nu trecem, nu suntem intregi.

Sandrita spunea...

Suferinta are si o latura frumoasa(uneori...)si pana la urma face parte din viata!nici prin cap nu mi-a trecut sa insinuez ca trebuie sa fim veseli tot timpul(nu se poate!). si apoi nu s-ar mai fi scris toate acele versuri de dor, de durere, de neimplinire(de care aminteati la curs). Viata este frumoasa asa cum e!cu bune si rele, cu impliniri si dezamagiri!

innuenda spunea...

Sper că-ţi e bine, Andrei.
Amarul este doar un contrast necesar pentru dulceaţă. Chiar cred că dulce-amarul ne e matrice emoţională tuturor. Atâta că durează o vreme până să ne obişnuim cu grozăvia unei asemenea dualităţi.

Andrei Păunescu spunea...

Innuenda,
Imi pare bine ca ai revenit. Eu nu ma indoiesc de existenta dulcelui si amarului, dar inca ma zbat sa nu accept ca sunt pereche duala de nedesfacut, ci ca le-as putea desparti si controla. Ceea ce e o utopie, o naivitate, pentru care voi plati cu noi deceptii. Da, sunt ceva mai bine, multumesc.

innuenda spunea...

Faptul că ne obişnuim nu înseamnă, desigur, că acceptăm. :)
Nu acceptăm şi plătim toţi pentru îndrăzneală.

Andrei Păunescu spunea...

Innuenda,
Corect! Lipsa de reactie, de revolta, este doar pentru ca nu avem puterea mereu sa fim luptatori si parem docili. Dar substanta tot iese la suprafata, ca magma.

Simo Copilu' spunea...

a fost un rand in postul asta kre mi-a atras atentia si o sa profit de asta: partea cu noua institutie de presa... astept (nerabdatoare) vesti!!! spre rusinea mea, nu stiu decat o piesa din repertoriul lui emeric imre din care am regasit aici cateva versuri citate. iar melodia asta de care spun - nebun de alb - imi place de mor!
paranteza: imi pare nespus de bine k mi-am facut intr-un final curaj sa postez cate un comentariu pe aici. sper sa fiu primita bine si sa apuc sa intru mai des! :)

Andrei Păunescu spunea...

Simo Copilu,
Posteaza ca e bine! Cand noi avea noutai despre institutie, o sa spun tare

Andrei Păunescu spunea...

Simo Copilu,
Posteaza ca e bine! Cand noi avea noutai despre institutie, o sa spun tare