Decalog după o amărăciune de mi-au sărit plombele. La propriu.

„Buna variantă rea”

Ieri a fost o zi atât de plină, încât am simţit că revin la viaţă, din toată carapacea ultimei perioade, în care nici măcar eu mi-am vrut binele, având un sentiment ciudat că, dacă mi-aş micşora durerea, mi-aş pângări doliul autoimpus, suferinţa şi respectul pentru trecut.
Dar s-au întâmplat mai multe:

1) Dimineaţa, m-am uitat pe Net, la paginile altora şi la a mea şi am înţeles câte sunt de făcut, câte sunt de iubit (nu mă refer la femei neapărat!), câte sunt de construit în jurul meu. Mai demult, îi scrisesem femeii de care mă despărţisem, că proastele de sălcii au înverzit, deşi ochii ei nu mai erau să le vadă. Şi am avut revelaţia personală că sălciile sunt frumoase în sine, nu neapărat dacă sunt privite de cineva pe care l-am iubit sau a cărui himeră am prelungit-o dureros.
2) La prânz m-am întâlnit cu un grup de oameni interesanţi şi s-ar putea să vă facem o surpriză, să construim o instituţie media nouă. Vă ţin la curent.
3) M-am plimbat puţin pe jos să iau nu aer curat (dimpotrivă, am inspirat numai jeg în zona Olteniţei-City Mall), ci suflet nou. Am bârfit cu amicul meu, bineînţeles despre cel mai important lucru de pe pământ: femeile. Apoi, 10%, am vorbit şi despre alte fleacuri: supravieţuire, muncă, proiecte profesionale, filosofie, bani, psihologie, credinţă, viaţă, moarte şi alte bazaconii periferice ale iubirii.
4) Am trecut câteva clipe pe la Tatiana Stepa, care tocmai se lupta, împreună cu Diana, o prietenă a ei, să scape de pe covoare şi de peste tot din casă de părul atotputernic al castratei sale pisici Lucky, care, fireşte, imediat ce curăţenia a fost gata, a început să lase o nouă recoltă, cu cinism. Tatiana mi-a făcut cadou un obiect extraordinar, de fapt, mai mult decât un obiect, un simbol: ultima vestă de miner a tatălui ei, Vasile Stepa, zis Doctorul Stepa, miner de subteran la Lupeni, care a murit la sfârşit de ianuarie 2008, chemând-o, la numai o lună distanţă, lângă el, şi pe Maria Stepa, mama Tatianei, care s-a eliberat de povara de a trăi ca să-i fie alături soţului suferind, şi, suferindă şi ea, a murit. Cu atât mai mult iau cadoul Tatianei ca pe un semn de mare prietenie, dincolo de kilogramul textil al vestei. Mulţumesc, Tatiana!
5) Am ajuns acasă să iau maşina, să o mângâi pe boxeriţa mea Bora (care e în călduri şi în câteva zile s-ar putea să treacă prin a doua încercare erotică a vieţii ei şi să devină foarte gravidă) şi să plec repede spre Poştă (recomandate cu veşti proaste, bineînţeles) şi spre dentist. M-am întâlnit şi cu Andreea, pe fugă, în stradă, să o văd şi pe ea, să-l văd şi să-i fac un cadou şi băieţelului ei, pe care l-a privat de un tuns, necesar, ca să nu întârzie.
6) Pe la 19.15, am ajuns la dentist, tocmai în Pajura, adică în Nordul oraşului. Doctorul este un tip formidabil: Constantin Găucan. Nu numai că îţi transformă chinul de pe scaun în ceva relaxant, dar este o enciclopedie de istorie, de literatură, de tonus. I-am spus că nu e o legendă că uneori păţeşti chestii care îţi fac plombele să sară. Eu sunt un exemplu: am suferit în ultimele luni de mi-am pierdut la propriu două plombe. Dar a venit vremea pentru restaurări. Una a şi făcut-o medicul, care este şi un mare inovator (autor al gaudentului din gurile atâtora). M-a liniştit că, după ce se va plictisi şi va ieşi la pensie, mă va prelua fiul său, un dentist deja matur, dar prevăd că, deşi dl Găucan a trecut de 60 de ani, eu voi fi gârbovit cândva, iar domnia sa va dansa în jurul pacienţilor, cum o face de decenii, fără să îşi schimbe atitudinea şi puterea. Sunt sigur că şi propensiunea către dragoste l-a conservat astfel! Felicitări, doctore! Şi mulţumiri! M-aţi ajutat şi dvs, şi cei atât de mulţi care au fost şi sunt cu mine pe blog, să îmi fie mai bine.
7) Cu falca ameţită, am ajuns pe la tata acasă, unde, stând de vorbă, am adormit pe canapea. I-am spus că deja câţiva oameni mi-au vorbit despre discursul lui incendiar din Senat, de azi. Toată lumea se poartă frumos cu mine şi încearcă să mă scoată din doliu: Ana (sora mea), Carmen (soţia tatălui meu), Violina (asistenta tatălui meu), până şi Cris (prăpăditul caniş bătrân al casei, aproape orb) şi ceilalţi căţei.
8) Am fugit pe la ora 22 către clubul Expirat, unde prietenul meu Emeric Imre mă invitase să-i ascult recitalul şi să cânt, ca invitat. Spectacolul a fost excelent, ca şi publicul care a făcut ca nici chelnerii să nu mai aibă loc decât greu să ajungă la mese. Imi a cântat cu frenezie, talent şi inocenţă, cum face de decenii. A cântat şi amica noastră Cristina Şoloc. Imre mi-a oferit microfonul de câteva ori (cum şi noi i l-am oferit de sute de ori, la Cenaclu). Am cântat Amor cubist, Artist neînţeles (Să faci pe prostul), Cosaş în fân şi două piese din folclorul maramureşean. Sala m-a primit exact cum aş fi dorit, ca să îmi revină pofta de viaţă şi de muzică, să reconsider chitara şi un obiect viu, de renaştere, nu doar unul de lacrimi, acasă. Au fost acolo studenţi de-ai mei, veniţi fără să-i anunţ, prieteni sau cunoscuţi: frumoasa Mirela Ghioc, supervideoclipmanul Bogdan Toader, minunata Sorina, talentatul Eugen Avram, Cătălin Şoloc şi atâţia alţii, care mă vor ierta că le-am pierdut numele. Am văzut şi că, în sală, erau atâtea fete şi femei frumoase, pentru care merită să-mi recondiţionez inclusiv dragostea, ca să îmi recondiţionez, eventual, la un moment dat, şi decepţiile. Nu doresc să scot din ceea ce s-a cântat până noaptea târziu decât câteva versuri din repertoriul lui Emeric (se întâmplă să fie scrise toate de Adrian Păunescu), care m-au rănit o dată în plus, dar mi-au dat şi puterea să văd că răul despărţirilor este, uneori, “Buna variantă rea”: “Cu scârbă vă jur: Dumnezeu a fost ea”. “Şi te iubesc cu milă şi cu groază, / Tot ce-i al tău mi se cuvine mie, / Ca un nebun de alb ce capturează / Regina neagră pentru veşnicie.”. “Te-aş cere-napoi, însă n-am cui te cere / Şi restul e numai Chopin şi tăcere.”
9) Încep să văd nu numai negru, ci şi griuri şi chiar culori. E 17 martie 2008 şi nu e totul un dezastru. Ştiam că ştiţi, dar fiecare se convinge pe pielea lui, pe inima sa şi pe ochii proprii.
10) Vă iubesc pentru că sunteţi aici.

Foto Andrei: Ctin Găucan şi Emeric Imre