La moartea lui Grigore Vieru, cel mai firav şi cel mai puternic dintre români

• Eram adolescent când Grigore Vieru a intrat pentru prima oară în casa noastră, prin 1987. Mai întâlnisem, de atâtea ori – oaspeţi ai tatălui meu – de mic, sute de personalităţi, oameni plini de har, unii dintre ei mari scriitori, unii dintre ei slujitori ai altor arte. Români şi străini. Din ţară şi de dincolo de graniţă. Ceea ce m-a făcut să trăiesc, însă, evenimentul acelei întâlniri, adică al sosirii celui mai cunoscut poet român de dincolo de Prut, mai înfiorat decât în alte prilejuri în care se adunau personalităţi, a fost faptul că Grigore Vieru era, pe de o parte, cel mai român dintre noi toţi, dar, pe de altă parte, avea cel mai străin şi mai antiromânesc act de identitate, paşaportul sovietic. Mă simţeam ruşinat, mă simţeam răspunzător şi eu de acest paradox pe care mai mult îl simţeam decât îl înţelegeam, deşi, bineînţeles, nu aveam nicio vină. Pe lângă toate acestea, nu ştiam dacă îmi va mai fi dat să îl văd a doua oară pe acel om de o puritate şi de o blândeţe fără egal. Nu ştiam dacă nu se vor închide, dintr-odată, din nou, şi aşa prea puţin şi prea târziu deschisele porţi de sârmă ghimpată dintre românii de aici şi cei de sub litera mutilată şi graniţa strâmbă, impuse de Moscova.
• Nu ştiu cum reuşea, dar nea Grigore, nea Gogoe, cum îi spuneam noi, cei mai mici, făcea ce făcea şi iarăşi ajungea la Bucureşti, odată la câteva zile, odată la câteva săptămâni sau, în cel mai rău caz, odată la câteva luni, până la revoluţia din 1989 şi, mai ales, după acel decembrie. Tata îl lua în maşină şi îi arăta ţara, din Oltenia până în Ardeal, din Bărăgan până în Bucovina, iar nenea Grigore nu se mai sătura să acumuleze privelişti, strângeri de mână, lecturi în limba română transcrisă cu litere latine şi, poate mai presus de orice, dialoguri oarecare dintre românii aflaţi în propria lor ţară, pe care le considera sacre. Nenea Grigore ne atrăgea atenţia asupra faptului că numai cei ce vorbesc româneşte pe ascuns de teama opresiunii străine, de exemplu basarabenii, ştiu să preţuiască acest drept, acest privilegiu, la meritata sa valoare. Ne spunea că îl înfiora până şi emisiunea „Cotele apelor Dunării”, pe care o asculta la Chişinău şi dădea dimensiuni mitologice formulei „Giurgiu – gheaţă la mal...”, pentru că nu avea dreptul să îşi vadă ţara, să atingă Dunărea.
• În 7 martie 1989, reuşisem să organizez la Liceul de Informatică din Bucureşti un concert al trupei mele de rock, „Totuşi”, cu implicarea a doi adolescenţi de curaj, mari iubitori de muzică şi poezie, Răzvan Ionaşcu şi Răzvan Nicolescu. Trupa avea destule probleme, fiind sub observaţie strictă, pentru că făcuse parte din Cenaclul Flacăra, al cărui lider, Adrian Păunescu, era interzis şi urmărit, cu şi mai multă râvnă, de securişti, după 1985. Tocmai atunci, se afla, pentru câteva zile, în Bucureşti Grigore Vieru, care, în acte, era cetăţean străin. Cu inconştienţa vârstei mele de 19-20 de ani, i-am invitat pe amândoi la spectacol, ba chiar i-am poftit şi pe scenă, unde Grigore Vieru a vorbit şi a recitat. Sutele de puştani au aclamat, au strigat numele poeţilor şi le-au dat fiori politrucilor şi securiştilor, risipiţi printre spectatori. Au urmat serii întregi de anchete şi de noi interdicţii, îndreptate împotriva trupei şi a tot ce însemna numele Păunescu: „Nu ajunge cât ne-a mâncat zilele Păunescu Adrian, acum începe şi Păunescu Andrei?!... Cum ţi-ai permis să contactezi şi să aduci pe scenă, fără aprobare, un cetăţean străin?”. Am fost acuzaţi de fascism, de complot împotriva stabilităţii statului, pentru că am fi adus, fără permisiune, la spectacol, un „cetăţean străin”, pe inamicul public nr.2, Grigore Vieru, pentru că nr. 1 era deja alocat lui Adrian Păunescu. Dar toate cele rele întâmplate nouă ulterior au meritat, numai şi pentru că sala plină de adolescenţi de la Liceul de Informatică l-a aclamat, minute în şir, pe poetul român, obligat să poarte în haină un paşaport străin. Poet care plătea, la rândul său, cu anchete şi cu prigoană împotrivă-i, fiecare trecere a Prutului, fiecare cuvânt pro-românesc, spus sau scris.
• În anii aceia şi în cei care au urmat, am făcut împreună mii şi mii de kilometri, mai ales după 1994, când Cenaclul Flacăra şi-a reînceput turneele, iar Grigore Vieru a fost, adesea, invitat să vorbească, să recite şi să cânte, de fapt, a avut o invitaţie permanentă la Cenaclu, pe care a fructificat-o de câte ori a putut sau de câte ori sănătatea l-a lăsat s-o facă.
• Grigore Vieru a fost gazda noastră la Chişinău, în august 1990, când am trecut pentru prima oară Prutul, împreună cu Adrian şi Carmen Păunescu (gravidă cu Ana Maria), Sorina Haşigan, Călin Jicărean, Alexandru Olaru şi părintele Doru Gheaja, ocazie cu care tata a putut să-şi viziteze întâia dată satul natal, Copăceni, în judeţul Bălţi, aflat la câteva zeci de kilometri nord de Chişinău. Apoi ne-am revăzut cu Grigore Vieru de nenumărate ori, fie la Bucureşti, fie la Chişinău, fie la Herculane, fie la Alba Iulia.
• Tot împreună am fost şi pe frontul din Transnistria, la final de mai 1992, pe linia întâi, la Coşniţa, unde am cântat şi am recitat (împreună cu Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Grigore Vieru, Carmen şi Adrian Păunescu) soldaţilor români-moldoveni, care îşi făcuseră o tribună improvizată din transportoarele blindate, stând cu spatele la cazacii mult mai înarmaţi, susţinuţi de Armata a 14-a, aflaţi la doar 300 de metri. Nenea Grigore îi spunea, atunci, tatălui meu, cu dramatismul şi cu umorul pe care nu le-a abandonat niciodată: „Frate Adrian, mi-e teamă mult mai mult pentru viaţa ta, decât pentru a mea. De ce? Cazacii, care sunt la numai 300 de metri de aici, pe tine te-ar nimeri atât de uşor, fiindcă eşti un munte de om, pe când pe mine m-ar ochi mai greu, că sunt mai firav...”.
• Prietenia şi admiraţia nedisimulată dintre Grigore Vieru şi Adrian Păunescu a fost o stare de fapt, un fenomen natural, ivit şi întreţinut necondiţionat. Tatăl meu îl proclama, în aproape toate ocaziile, publice şi particulare, drept „marele poet al limbii române de azi, martir al cauzei naţionale”, dedicându-i, în 9 martie 1989, poezia „Al neamului”:

“Credinţa-n Mioriţa şi în grai,
pe un pământ întrepătruns cu cerul,
acesta-i simţământul ce îl ai
intrând în poezia lui Vieru.

Nu a murit nimic din ce-a fost viu,
ci au murit întruna cele moarte,
pădurile şi râurile-l ştiu,
că el pe toate le-a cuprins în carte.

Nepot al Eminescului întreg,
el nu resimte nici un fel de rană,
decât atunci când toţi o înţeleg,
recunoscând-o eminesciană.

Aleargă mistuit, din sat în sat,
cu poezii şi cu abecedare,
şi moldovenii lui l-au consacrat,
ca pe poetul lor cinstit şi mare.

Şi-atunci când e bolnav, din când în când,
se scoală firul ierbii să-l implore,
la uşa lui de purpură bătând:
fii sănătos, ridică-te, Grigore!

Părerile de bine şi de rău,
la ora de amiază îl frământă,
dar el, la locul lui, la Chişinău
şi astăzi cântă despre mama sfântă.

Poeţi destui în lumea asta sunt,
să cânte-n vers,pământul, focul, fierul,
dar noul mit al mamei pe pământ
l-a-ntemeiat, în cartea lui, Vieru.

Îl văd atât de tandru şi plăpând,
o floare de cenuşă şi de sânge,
încât, de nu m-aş teme că-i doar gând,
definitiv la pieptul meu l-aş strânge.

Mi-a spus, într-un amurg, la Bucureşti,
c-atât de grabnic se-mpliniră toate,
încât în pragul vârstei omeneşti
el, liniştit, s-ar stinge, de se poate.

Dar nu, e prea devreme, dragul meu,
şi moartea la nimic nu ne e bună,
va trebui, luptându-ne din greu,
să terminăm mileniul împreună.

Mai sunt atâtea încă de transcris,
din cele care dor şi ne frământă,
cât încă pentru mulţi e interzis
accesul liber către mama sfântă.

Poetul are încă-n magazii,
luată din obârşii de aiurea,
ca semn al primăverii timpurii,
muniţie de înflorit pădurea.

Strivit de cărţi din care scoate sens,
pentru o carte-a cărţilor, acasă,
Grigore trece iar, tăcând imens,
prin Bucureşti şi câte-un semn ne lasă.

El are de-mplinit un testament,
Mateevici i l-a lăsat odată,
spre-a nu fi din istorie absent,
să-şi ţină limba nefalsificată.

El s-a născut pe margine de Prut
şi a trăit pe margine de soartă
şi viscolele care l-au bătut
de neam n-au fost în stare să-l despartă.

Nu ştiu de ce, mereu mai apăsat,
în simţurile mele cade cerul
şi focul minţii mi s-a-nseninat
şi-s bun,
ca-n poezia lui Vieru.”

Grigore Vieru nu ezita, nici el, să arate ce a însemnat A.P. pentru Basarabia. Cu dragoste şi frăţie, nenea Grigore a scris sau a spus, printre altele, despre tatăl meu: „Totuşi, totuşi, totuşi iubirea! Sunt fericit că în Totuşi iubirea, dorul înlăcrimat pentru Basarabia stă în capul mesei. Am citit cu sufletul jilăvit eseul lui Adrian Păunescu „Cum să nu fim sentimentali cu Basarabia, domnule preşedinte?”. Îndrăznesc să declar că, după război (şi chiar de la Eminescu încoace), nu am citit ceva mai tulburător despre acest pământ martir.” (12 februarie 1991); “Nu credeţi că elogiile pe care le aduceţi lui Adrian Păunescu sunt exagerate?, m-a întrebat într-o zi, cam supărat, un coleg de breaslă din Bucureşti. De ce să cred astfel?, l-am întrebat. Pentru că (mi-a răspuns colegul de breaslă) Adrian Păunescu a slăvit curtea. Şi dumneata n-ai slăvit-o?, l-am întrebat la rândul meu. Nu! (mi-a răspuns categoric colegul de breaslă), eu am tăcut, eu nu m-am întinat!... Ei bine, află, am adăugat, că tinerii din ţară, dar şi cei din Basarabia cea curată şi înrobită s-au încălzit nu la tăcerea dumitale, ci la „Flacăra” Cenaclului condus de Adrian Păunescu! (iulie 1992); “Trăim printre poeziile acestui mare poet care este Adrian Păunescu, aşa cum trăim printre cuvintele româneşti, obişnuiţi cu ele, fără să ne dăm seama că, pândiţi de atâtea primejdii, le-am putea pierde într-o zi. Ceea ce n-a reuşit să strige prin suferinţă Mateevici, a strigat către noi Păunescu. Unde n-a izbutit să se ia de piept cu minciuna şi agresivitatea Goga, s-a încăierat cu ele Păunescu. Partea lacrimei de plumb pe care n-a ajuns a o plânge Bacovia, a plâns-o în felul său Păunescu. Ceea ce n-am îndrăznit să rostim noi în anii totalitarismului, a îndrăznit Păunescu. Credem că aici trebuie căutată pricina meritatei sale popularităţi.” (text publicat ca prefaţă la cartea lui A.P. „Deromânizarea României“, din 1998).
• Ultimele întâlniri cu Grigore Vieru au fost ca o înlănţuire disperată de strigăte către popor, pentru conştientizarea nevoii de unitate, de dragoste, de împăcare, de luciditate. Cinci zile la rând, Grigore Vieru a fost parte din spectacolele Cenaclului Flacăra, începând cu 24 noiembrie 2008 şi terminând cu 28 noiembrie, în sălile de la Bucureşti, Geoagiu, Orăştie, Brad şi Simeria. Niciodată, Grigore Vieru nu a vrut, parcă, să spună, laolaltă, din toate ale sale câte ceva, aşa cum a făcut-o seară de seară în turneul hunedorean: istorisiri, versuri şi cântec. Noi, membrii Cenaclului, care abia trecuserăm, în noiembrie 2008, prin şocul veştii că Emilian Onciu, colegul nostru de numai 51 de ani, murise, şi care ştiam de câte ori fusese aproape de moarte Grigore Vieru, ne spuneam că, probabil, cel mai firav dintre noi, poetul, care împlinise deja 73 de ani, părea sortit să ne supravieţuiască tuturor. Nu numai prin opera sa, ci ca fiinţă. Şi poate că aşa ar fi fost, dacă nu s-ar fi pus, de-a curmezişul vieţii sale, accidentul de maşină de la jumătatea lui ianuarie 2009, aşa cum tot zdrobirea pe drum le fusese fatală Doinei şi lui Ion Aldea Teodorovici. Dumnezeu să-l odihnească şi pe Grigore Vieru, iar cultura română să-l păstreze la locul meritat, cel mai de sus.

Draga fost coleg tobosar neidentificat

Bateristii cu care am cantat, de-a lungul timpului, sunt urmatorii:
Radu Popescu (1983),
Romeo Beianu (1983 si 1985),
Nicolae Dinescu (1984-1986, 1992, 1995, 1996),
Ionel Tanase Tase (1987-1989, 1990, 1994, 1995, 1996 si din 2005 incoace),
Petre Traian Rosu (1989),
Costin Olaru (1989-1990),
Vali Neamtu Galagie (1994, 1996-2000),
Alexandru Neagu (1995, 2000),
Dan Ivanciu (1995, 2001)
si cateva spectacole cu Cristian Prihotca (1996), Gh. Moldoveanu (1995), Dan Alexandru (2008).

In functie de programul fiecaruia dintre ei, mai ales dupa 1990 incoace, am colaborat cu cine a dorit sau a putut sa vina in turnee sau la spectacolele ocazionale.

Si hai sa vad care dintre ei ai putea fi... Intrucat Radu, Galagie, Tase nu poti fi (tin legatura cu ei), Niki Dinescu nu mai e printre noi, iar Romica, Petrica, Moldoveanu, Prihotca, Dan Alexandru nu cred ca esti pentru ca am cantat prea putin impreuna, ar mai ramane Alex Neagu, Dan Ivanciu si Costin Olaru sa semene prezentarii tale, pentru ca am facut impreuna destule spectacole. Parca suntem la un joc de ghicit si de identificat. Mai bine imi spui cine esti si e mai simplu.

andrei_paunescu@yahoo.com

Ciocănitoarea Woodrea, între Taifunul Băs şi Cocoş Anel

A fost odată ca întotdeauna o ciocănitoare, Woodrea, pe numele ei de păsărică. La măritiş, păsăruica a declarat în faţa papagalului credul de la primărie că se va da pe corpul ei rubensian numai cu Cocoş Anel, până ce moartea licenţelor îi va despărţi. Dar codobatura neastâmpărată a sărit din cuib şi s-a depărtat atât de mult de parcarea conjugală, până şi-a pierdut busola şi a luat-o, când pe sus, când pe jos, Taifunul Băs, s-o scape din vrie. Acesta e riscul în sporturile extreme, practicate fără licenţă şi fără echipamentul obligatoriu din prospect (chiloţei cu ţepi, sutien cu şmirglu, strugurel antiderapant, jartele cu piton etc): dacă eşti fată cuminte, eşti luată drept o cârnăcioară blondină fraieră de Pleşcoa, pe când, dacă eşti fată rea, eşti luată de copan şi dată de-a dura pe scările guvernului, boc-boc!, până îţi apare în prag ministerul turizdelor platinate, ecumenice din cap până-n picioare cu drept-credincioşii şi mai ales cu ateii, fie ei marineri sau ba.
Dar Ciocănitoarea Woodrea nu a îmbrăţişat această carieră (impregnată pe veci de inconfundabilul Taifun Băs) numai din talent, numai cu ce a primit de la natură. Zburătoarea a ciocănit mult până şi-a desăvârşit studiile, dormind sub pernă cu maxima care spune că reuşita înseamnă 10 % inspiraţie şi 90 % transpiraţie. Şi dă-i şi transpiră, şi pune-te pe tocit! Dreptul a învăţat-o că nu e bine să te pui rău cu piratul din poveste, că durul odată te trimite pe şoseaua de centură, ca pe Lavinia Tandru, de nu mai pupi demnitate publică. Stângul a învăţat-o că, dacă eşti o Miss cuminte şi stai cu Roburta pe carte, ajungi la ce cameră vor sfincterele matale fermecate. Ba chiar poţi ajunge pe podiumul marilor funcţii endocrine din stat. Păsăroaia noastră a mai studiat cazuistica ministerială şi, precaută, dând foarte rar cu stângul în dreptul, a băgat la cap că, şi dacă eşti cam boangiu, dar ştii să nu faci mutre de mică la arătat chiloţeii lui nenea căpitanul, prinzi de nu te vezi executivul gros, din ce parte îţi place mai mult. Sau mai tare.
Aşa i-a venit Ciocănitoarei Woodrea ideea că, din moment ce există precedentul cu Ancuţa Boagiuţa, care s-a aşezat pe jilţul încă fierbinte, abia eliberat de Băs la Transporturi, dânsa de ce nu ar putea fi prima fomeie româncă şefă de stat, în orice poziţie, numai cotroceană să fie? Istoria României are dreptul la mai mult decât la succesurile limitate ale celor câteva Elene, care nu au cutezat mai sus decât umilitorul cabinet 2. Tradiţia misogină, care nici sub Cuza, nici sub Ceauşescu, nu a fost pusă cu botul pe labe, trebuie oprită! Argumentul suprem abia acum ni se relevă, din informaţia şic, venită pe surse, cum că niciuna dintre fostele Lenuţe nu a ştiut cu ce să-şi îngrijească fizicul. Ciocănitoarea Woodrea, însă, a descoperit gama fabuloasă, unde raportul preţ-calitate este fără concurenţă: „Oral B”. Cine n-a citit prospectul, să afle de la noi – prin bunăvoinţa păsăruicii politicii noastre de azi - că etimologia acestui brand minune este simplă şi eficace: „B” vine direct de la Taifunul Băs! Aplauze!

Profesionalism marca „Evenimentul zilei”: EMILIAN ONCIU A CÂNTAT LA CENACLUL FLACĂRA DIN 24 NOIEMBRIE, DEŞI MURISE DE 9 ZILE!

Nu tonul, oarecum răutăcios, ne deranjează în textul despre concertul Cenaclului Flacăra din 24 noiembrie 2008, apărut în „Evenimentul zilei” de marţi, 6 ianuarie 2009, ci erorile greu explicabile, care ne arată un jurnalism aproximativ, construit după ureche. Nu trebuie, bineînţeles, ca autorii – Doinel Tronaru şi Florentina Ciuverca - să iubească Cenaclul, dar s-ar cuveni măcar puţin profesionalism şi puţin respect, atât faţă de ziar şi cititori, cât şi pentru morţi şi adevăr. Supărarea nu ar fi atât de mare dacă una dintre gafe nu ar fi de-a dreptul lugubră, în textul intitulat „Cenaclul lui Păunescu renaşte la TVR”.
Doinel Tronaru bate un record greu de egalat, în doar câteva rânduri, în care spune: «Printre cei care au urcat pe scenă alături de Adrian Păunescu, pentru acest spectacol „remember”, se numără atât artişti consacraţi, precum Tudor Gheorghe, Victor Socaciu, Vasile Şeicaru, Mircea Vintilă, DUMITRU FĂRCAŞ, Doru Stănculescu, George Nicolescu, Tatiana Stepa, cât şi nume mai „proaspete” şi necunoscute, ca Emilian Onciu, Emeric Imre, Valentin Moldovan, Mădălina Amon.» Să analizăm, punct cu punct, această contraperformanţă gazetărească, în care nu se poate spune pardon, pentru că inexactităţile sunt multe, grave şi neforţate:
• Emilian Onciu murise de 9 zile la ora desfăşurării concertului la care îşi anunţase, e adevărat, intenţia să participe, motiv pentru care îşi şi cumpărase bilete de avion. Dar folkistul, ştiind că e bolnav grav, avusese grijă să îmi spună chiar mie la telefon, cu câteva zile înaintea morţii: "Mi-am cumpărat biletele. Acum, e clar: dacă nu mor până atunci, vin la Bucureşti, la Cenaclu!". Dispariţia sa tragică a fost anunţată şi la conferinţa de presă de dinaintea săptămânii de tenis şi cultură de la Polivalentă, şi pe internet, şi în presa scrisă. De altfel, la acel spectacol, în memoria lui Emilian Onciu, s-a şi ţinut un moment de reculegere, iar colegi din cenaclu au cântat piese ale artistului sătmărean dispărut, în semn de omagiu. Toată lumea ştia de asta încă de la finalul lui noiembrie 2008, numai cronicarul de la “Evenimentul zilei” şi colegii săi de redacţie nu, ocupaţi fiind, probabil, să încropească o cronică a afişului iniţial, iar nu a spectacolului propriu-zis, şi să lanseze o stare de suspiciune asupra TVR2 pentru “vina” de a fi preluat şi difuzat un concert în care au evoluat atâtea nume de referinţă ale scenei noastre.
• Emilian Onciu, mai ales după moarte, nu poate fi considerat nume “proaspăt”, “necunoscut”, după o carieră de 25 de ani în folkul românesc, timp în care a realizat mai multe discuri şi a avut apariţii pe toate marile posturi de radio şi televiziune din ţară. Născut în 1957, el a fost considerat una dintre cele mai bune voci ale genului şi unul dintre compozitorii cei mai profunzi pe care i-a dat folkul românesc. Nu şi pentru specialiştii paginii de “showbiz / cultură” de la Evenimentul, care îl trec la debutanţi, chiar şi după moarte!
• Nici Dumitru Fărcaşu nu a fost prezent la manifestarea din noiembrie 2008, deşi, iniţial, îşi anunţase participarea. Dar faptul nu i-a împiedicat pe cei de la “Evenimentul zilei” să îl treacă “printre cei care au urcat pe scenă alături de Adrian Păunescu“, în cronica de spectacol şi de preluare TV, apărută după 43 de zile de la spectacol şi după 2 zile de la rezumatul televizat, în care fireşte că Dumitru Fărcaşu nu a apărut nicio secundă. Nu, Dumitru Fărcaşu nu a urcat deloc pe scena Polivalentei, în acea seară, din simplul motiv că se afla pe o altă scenă, la sute de kilometri de Bucureşti.
• Pe marele rapsod şi taragotist nu îl cheamă Fărcaş, ci Fărcaşu.
• Fotografia care ilustrează textul este întoarsă în oglindă, dar responsabilii cu tehnoredactarea ai ziarului nu ştiu (lacună gravă!) că procedeul (“flip”) nu se poate face atunci când inversarea denaturează realitatea. În cazul de faţă, eu, Andrei Păunescu, apar în imagine cu chitara în mână de parcă aş fi stângaci, ceea ce nu este confrom cu adevărul. Pentru viitor, computeriştii de la “Evenimentul” ar trebui să reţină, deci, că poza nu se poate da “în oglindă” într-o asemenea situaţie şi în alte câteva ce nu suportă simetria perfectă stânga-dreapta (când ceasul pare că este purtat la dreapta, când verigheta pare pusă pe mâna unde nu îi e locul, când subiectul dreptaci are pixul în mână şi reiese, fals, că scrie cu stânga, când volanul pare că e al unei maşini englezeşti etc).
• Primele spectacole ale Cenaclului Flacăra din 1973 au avut loc la Casa de Cultură a Sectorului 1 din strada Ion Slătineanu, şi nu la Teatrul Creangă din Bucureşti, cum greşit scrie Florentina Ciuverca, în acelaşi grupaj din „Evenimentul” („Primele spectacole de muzică folk şi poezie sub această titulatură au avut loc la Sala Teatrului Ion Creangă, din Capitală...”)
În rest, numai de bine şi urări de însănătoşire a profesionalismului jurnaliştilor de la „Evenimentul zilei” pentru noul an 2009. Recesiunea mondială poate explica multe, nu şi aberaţia de presă!

Cristi Minculescu, un idol la 50 de ani

Încă din prima seară în care trupa Iris a venit la Cenaclul Flacăra, în sala sporturilor din Medgidia, pe 20 iulie 1982, am simţit că viaţa mea s-a schimbat. Nu spun vorbe fără acoperire, nu arunc cuvinte de recunoştinţă acolo unde ele nu sunt justificate, nu caut cu tot dinadinsul oameni cărora să le recunosc importanţa în existenţa mea. Aveam 13 ani, iubeam muzica, învăţasem câteva acorduri la chitară, ascultam folk şi rock, dar nu văzusem, încă, pe viu, până în acea seară fabuloasă de început de nou turneu, în care tatăl meu împlinea 39 de ani, o trupă care să cânte şi să arate pe scenă conform inimii şi visurilor mele de aspirant la scenă, de consumator de muzică. Şi trupa a venit, într-o componenţă pe care nicio formulă Iris de după 1982 nu a mai egalat-o: Cristian Minculescu – solist vocal, Ion Nuţu Olteanu – chitară şi cofondator al trupei, Ioan Nelu Dumitrescu – tobe, cofondator al trupei, Adrian Ilie – chitară şi compozitor al majorităţii pieselor de succes, Mihai Marti Popescu – bass. Cei 7000 de oameni, prezenţi la manifestarea cu numărul 579 din istoria Cenaclului, au rămas marcaţi, pe durata celor cinci ore de spectacol, de multe momente de muzică, poezie şi dialog, dar, între ele, fără îndoială, au rămas uluiţi de evoluţia electrizantă a unei trupe româneşti de hard rock unicat, care putea concura cu orice mare trupă a lumii, întâi şi întâi pentru că solistul arăta calităţi vocale extraordinare. Acea trupă venise la Cenaclu, ca la limanul scăpării de dezastru, pentru că Adrian Păunescu îi oferise protecţie şi scenă, prezenţe în emisiunea Radiocenaclu şi în revista Flacăra, în condiţiile în care oficialităţile dogmatice interziseseră grupul, ce deranja prin atitudinea sa nonconformistă, prin succesul în rândul tinerilor şi prin repertoriul în care erau incluse şi piese din rockul mondial, atât de puţin suportabile pentru politrucii epocii. Din acea seară, am început să-l iubesc pe Cristian Minculescu, în acea seară am auzit pentru prima oară de trupa AC/DC (Iris a cântat în încheierea recitalului un cover după hitul „Highway to hell” al australienilor), din acea seară am început să visez să cânt rock, hard rock şi să cred că nu e imposibil să existe în realitatea vie o muzică pe cât de viguroasă, pe atât de melodioasă, cum numai în minte îmi imaginam până atunci, amestecând aşchii sonore din Beatles, Rolling Stones, Elvis, Phoenix, Victor Socaciu, Vali Sterian şi alţi artişti a căror muzică o ascultam cu râvnă).
Într-un interviu pe care mi l-a acordat în toamna lui 2007, Cristian Minculescu mărturisea: „Andrei, acolo, la Cenaclul „Flacăra”, Iris a renăscut! Nu-ţi spun asta pentru că eşti băiatul lui Adrian, dar ăsta e adevărul: noi am renăscut la Cenaclu, mai ales prin prezentările pe care ni le făcea dânsul pe scenă şi la radio şi prin ce se întâmpla sub cupola aia, pentru că toţi care eram atunci am cântat de la cămin cultural cu 500 de locuri la stadion cu 50.000 de oameni, la Craiova sau Timişoara. Pentru noi, asta a fost ca prezenţa la televiziunea naţională, noi fiind deja urmăriţi, fiind o trupă cu probleme, avusesem deja prima suspendare... Ce a fost Cenaclul Flacăra pentru noi? Părinţii Irisului şi nu numai...”
Cristi Miculescu ne-a devenit idol, mie şi prietenilor mei, şi prin felul în care cânta, şi prin felul în care se dezlănţuia în jocul de scenă, şi prin felul unic în care spunea bancuri, şi prin felul în care juca fotbal (a devenit imediat vârf de atac titular în echipa Cenaclului), şi prin felul în care ţinea cu Universitatea Craiova, pe care o iubea ca pe propria sa voce, şi prin felul în care ne arăta că nu este numai un artist instinctual pasionant, ci şi un individ speculativ, inteligent, care părăsise de bună voie studenţia, nu din lipsă de resurse intelectuale, ci doar ca să se dedice muzicii.
Am stat lângă scenă şi pe scenă tot restul verii 1982, urmărindu-l, am plâns când trupa Iris s-a scindat în septembrie 1982 (cu toată încercarea lui Adrian Păunescu din revista Flacăra de a păstra închegată marea trupă Iris), am urmărit nou-înfiinţata trupă Voltaj, unde Cristi Minculescu şi Adi Ilie plecaseră spre o nouă întemeiere, cu care au venit imediat la Cenaclu, m-am bucurat în vara lui 1983, când Cristi s-a întors la Iris, tot pe scena Cenaclului, la Arenele Romane din Bucureşti, lângă vechii colegi, cărora li se alăturase şi marele chitarist Florin Ochescu, autor al hitului „Cei ce vor fi”. Până la finalul lui 1983, am urmărit profesionalismul din concertele trupei şi iarăşi am avut un nod în gât când am auzit că Iris nu va mai veni la Cenaclu, din motive familiale ale unor membri, după 3 decembrie 1983.
La revelionul 1984, organizat de Cenaclul Flacăra la Breaza, s-a întâmplat ceea ce nu speram să trăiesc vreodată eu, fanul declarat al lui Cristi Minculescu: artistul a dorit să vină în continuare şi să rămână, chiar şi fără Iris, la „Flacăra”, iar noi, adolescenţii componenţi ai trupei „Totuşi”, tocmai rămaşi fără vocalist, i-am devenit colegi, pentru un an şi o lună. Multe dintre fotografiile acestui grupaj sunt din acea perioadă, când Cristian Minculescu ni se alăturase, pentru sute de întâlniri cu publicul, mie - chitarist şi întemeietor al trupei, Ioanei Păunescu - bassistă, şi lui Niki Dinescu - baterist, fost coleg cu Cristi la Voltaj, cu un an mai devreme. Prima aniversare a lui Cristi alături de noi, cei din trupa Totuşi, a fost în 9 ianuarie 1984, la Casa de cultură din Breaza, la concertul Cenaclului Flacăra. Atunci, Cristi împlinea 25 de ani şi era, deja, consacrat drept cel mai bun solist român de rock. Până în 3 februarie 1985, ne-a rămas coleg, în trupa Totuşi şi în Cenaclu, după care s-a întors la iubirea vieţii lui, la destinul lui, care trebuia să se reînnoade la Iris. În cronica manifestării cu numărul 1530 a Cenaclului Flacăra, desfăşurată la Brăila, în 3 februarie 1985 (text publicat în revista Flacăra, sub semnătura lui Constantin Dragomir), se precizează, la capitolul “Evenimente”, că, în Sala Sporturilor, în faţa a multe mii de spectatori, după concert, la meciul de fotbal disputat în sală, Cristian Minculescu (solistul trupei "Totuşi") a executat un penalty atât de tare, încât portarul, Dinu Bodocan (un talentat folkist ardelean) a trebuit să îşi pună mâna în gips.
În acea lună februarie 1985, după încheierea turneului, începuserăm să lucrăm la un album al trupei Totuşi, pe care să îl înregistrăm la Electrecord, dar revenirea lui Minculescu la Iris a anulat proiectul. Mi-a părut rău, desigur, dar am înţeles că trebuie să mă bucur, întâi şi întâi, de anul petrecut alături de marele artist, care a fost o şansă excepţională, revenirea sa la trupa de suflet căreia îi aparţinea fiind un proces firesc. De atunci, Cristian Minculescu s-a confundat cu viaţa trupei Iris şi a ţinut, cu puterile lui, în picioare, reduta rockului românesc.
Acum, în 9 ianuarie 2009, Cristian Minculescu împlineşte 50 de ani. Idolul a ajuns la semicentenar, iar noi, foştii puştani, deja cu multe fire albe în păr, vibrăm încă la ceea ce a însemnat acest mare artist pentru noi. Să îi audă Dumnezeu ruga, rostită în 2007, când Iris a împlinit 30 de ani: „Iris e o floare care se îndreaptă spre centenar, cu ajutorul publicului”.

• Imaginile sunt, în cea mai mare parte, din 1983-1984, din timpul turneelor Cenaclului, când marele Cristi era colegul nostru, în trupa Totuşi.