O zi lipsă în calendar: drumul spre Noua Zeelandă

29-30 ianuarie 2010

De ce nu am spus aproape nimănui, nici pe blog, nici direct, dinainte, că plec în Noua Zeelandă şi Australia? Pentru că m-am temut să nu mi se năruie planul, în ultima clipă sau cu un kilometru înainte de destinaţie. E mai bine să se adeverească un vis şi să-l povesteşti apoi, decât să povesteşti ce ai visat, dar visul să nu se mai transforme în realitate.
Am plecat către capătul lumii doar cu un rucsac, în care am pus la loc sigur paşaportul şi biletele la concertul trupei ACDC, programat pe 4 februarie la Auckland, pe care nu am reuşit să le cumpăr din România, pentru că nicio bancă din România nu a fost acceptată la plată de organizatorii turneului Black Ice. L-am rugat, deci, acum câteva luni, pe prietenul meu Radu Popescu, cetăţean danez, să facă operaţia şi, în câteva minute, mi-a trimis confirmarea că am biletele. Rămânea să mai şi ajung la destinaţie. Potcoava calului o aveam, trebuia să construiesc calul.
Asta se întâmpla prin septembrie 2009. După ceva vreme, s-a confirmat că ACDC va veni şi la Bucureşti, în 16 mai 2010. "De ce te mai duci?", m-au întrebat toţi, inclusiv tata, consternat că vreau să fac nebunia de a merge la Antipozi hodoronc tronc. Ce nu a înţeles nimeni este că eu am visat dintotdeauna să ajung, în orice condiţii, în acea parte de lume şi am ales să fac drumul în perioada în care trupa mea favorită e în turneu acolo, ca să încerc două vise simultan. Aş fi încercat să mă duc oricum, dar cu atât mai mult dacă un asemenea concert mărea miza călătoriei.
De aceea, nu mi s-a părut o piedică nici faptul că singurul mod de a ajunge în Noua Zeelandă a fost o călătorie din patru zboruri însăilate (Bucureşti, Atena, Dubai, Syndey, Auckland), cu un total de vreo 35 de ore estimate de zbor şi aşteptare în aeroporturi.
Ăsta a fost planul. Să vedem ce iese din el.

Poze:
- La plecarea din Bucureşti, cu puţin bagaj, dar cu un bilet la ACDC pe care îl visez de mic
- Ţărmul Atenei, la aterizare
- Portocale coapte în pomi din Atena, la final de ianuarie
- Contrabandişti de mărunţişuri lângă o biserică din Atena
- Dubai: Andrei, un cărucior şi nerăbdarea de a ajunge în Australia şi Noua Zeelandă

Crima din poveşti

Nimic a fost,

Nimic va fi,

Nimic în tot

Nimicul gri.

Cei de pe scenă nu-s artişti,

Nimic nu s-a jucat, cu jind,

Iar spectatorii pleacă trişti,

Pe nimeni n-au văzut murind.

Mai sunteţi teferi? Ce păcat!

Vă bucuraţi de viaţă? Vai!

Dar teatrul ăsta s-a stricat,

Să mergem, doamnă, ce mai stai?

Pistolul a rămas în ham?

Poliţia nu e pe drum?

Nu e scenariul cum credeam,

Ne plictisim, plecăm acum.

Dar unde-i crima din poveşti?

De ce măcelul s-a oprit?

Cruzime dragă, unde eşti?

Aduc benzină şi chibrit

Să terminăm cu teatrul prost,

Cu filmul fără sânge-n brici,

Că arta nu mai e ce-a fost,

S-o-ntindem grabnic de aici!

Nebunii

Când am împlinit 40 de ani, am scris câte ceva despre ce am făcut şi, mai ales, despre ce nu am făcut până la vârsta asta. Simt că subiectul nu e întreg şi că trebuie să mărturisesc mai departe.
Cu cât trece timpul, pricep că aproape niciun sacrificiu personal, făcut pentru altcineva, nu merită în totalitate efortul. La momentul decisiv, când aştepţi să ţi se întoarcă, întrucâtva, gestul, sau să îţi fie recunoscută generozitatea, fiecare datornic al tău se uită înainte şi îşi vede de ale lui. Ai parte de decepţii şi simţi pe sufletul propriu că ai acordat încă un credit neperformant. Nu vorbesc de excepţii, ci de situaţiile frecvente.
Constatarea m-a făcut să devin şi mai egoist decât eram, dar egoist numai în sensul de a nu mă mai împărţi altora, nu de a lua din ce aparţine altora. Sunt şi rude sau prieteni care mă consideră egoist doar pentru că nu le dau timpul meu, dar nu le trece prin minte că egoismul e coroana ruginită de pe fruntea lor pretinzându-mi exact ceea ce nu pot recupera niciodată nici de la ei, nici de la mine.
Şi uite cum am ajuns să am aspiraţii legate mai mult de noţiunea de "mine", decât de noţiunea de "noi" şi "voi". Nu ştiu dacă să mă bucur sau să mă ruşinez.

Ce aş mai vrea

- La capitolul "Ce aş mai vrea", subliniez că dau prioritate gândurilor la acel drum al drumurilor, la capătul celălalt al pământului, în Australia şi în Noua Zeelandă, unde, la început de februarie 2010 vor fi în turneu chiar cei dela ACDC, pe care îmi doresc să-i văd în concert de la 13 ani.
- Visez la un sunet sublim de chitară, pe care, găsindu-l, să mă apuc de înregistrările pe care le tot amân de atâţia ani. Până acum, din ce am încercat, cred că sound-ul acesta se poate obţine din alăturarea a trei amplificatoare, Marshall, Mesa şi Soldano (100 w fiecare, pe lămpi, fireşte), cu boxe de câte 4 difuzoare a 12 ţoli. Pe sculele astea, ar suna fără egal un Gibson Les Paul şi un Fender Stratocaster, chitările cele mai iubite şi celebre ale pământului. Ca să folosesc un clişeu din filme, pentru un Soldano, "aş ucide".
- M-aş mai duce de oricâte ori în America;
- Aş vrea să se facă odată autostrăzile din România, pentru că, de la ele, totul ar putea începe să se dezvolte;
- Nu am vrut să par ipocrit, să fiu formalist, să încep capitolul ăsta cu "vhreau sănăthathe, iuhubire, phace, phrietenie, drepthathe etc" pentru că e subînţeles că astea sunt primele dorinţe fireşti, măcar pentru că, bolnav sau cu cei dragi bolnavi, singur sau trimis pe front, nu m-aş putea bucura nici de călătoria călătoriilor, nici de sunetul sunetelor de pe staţia staţiilor, orice chitară a chitărilor (sau chitarelor, cum vreţi să spuneţi) aş avea în mâini.
- Mai vorbim, mai completăm, ne mai auzim, ne mai scriem, dacă suntem sănătoşi, dacă scăpăm vii din încercările acestor zile grele de geruri şi de idei nebuneşti.

"Dusă-i tinereţea! "

La emisiunea de marţi, 19 ianuarie 2010 dela Radio Bucureşti, am discutat şi am ascultat muzică multă cu chitaristul, compozitorul şi omul de orchestră Alexandru Jimmy Zărnescu. Am transformat emisiunea într-un interviu scris, pe care vi-l ofer:

Amintiri dela Cenaclul Flacăra şi nu numai, cu Alexandru Jimmy Zărnescu

* Primele trupe: “Amiral” şi “Polifonic” şi primele modele: “Deep Purple”, Alvin Lee, Santana, Dan Aldea, în anii când chitariştii români nu găseau nici corzi * Intrarea “la profesionişti”, în “Sincron” * În anii ’70, iugoslavii ascultau muzică în club cu pistolul pe masă * Într-un an, a învăţat bulgara * Fuga din Berlinul de Est în cel de Vest, pentru o chitară cu două grifuri * ARIA ştia doar atât: „Cotele! Alo! Cotele!” * Nicu Enache, un mare muzician * La Cenaclul Flacăra, folkist şi şef de trupă de acompaniament * Amintiri cu Vieru * Fender-ul Telecaster sună cum vrea el, nu cum vrei tu. * Alcoolul, fructul oprit la Cenaclul Flacăra * La aproape 60 de ani, Jimmy Zărnescu încă aşteaptă albumul de autor * M-am înţeles foarte bine cu Boss-ul

Andrei Păunescu: Ne-au legat, dragă Alexandru Zărnescu, chiar dacă eu eram un copil, atâtea întâmplări, foarte multe fericite, unele grele, în anii petrecuţi pe scena Cenaclului Flacăra, după ce ai devenit membru, în noiembrie 1981.

Alexandru Zărnescu: Nu era 1980?

- Nu, sigur era 1981, în aceeaşi toamnă în care au devenit membri deplini Ştefan Hruşcă şi grupul folk “Ecoul”.

- Da, ştiu că Hruşcă venise cu câteva spectacole înaintea mea.

- La începutul lui 1982 a fost scris “Dor de Eminescu”, asta e sigur. Şi nu erai de prea mult timp în echipă.

- Da!

- Aş vrea să ne spui cine erai, Alexandre Zărnescu, înainte de a intra în Cenaclul Flacăra, mai ales că avuseseşi contracte şi în străinătate şi aveai şi o chitară unicat la noi, cu două grifuri, un Ibanez care reproducea Gibson-ul dublu al marelui Jimmy Page dela Led Zeppelin?

- Acest “înainte de” a avut nişte etape. În timpul liceului, înainte de armată, am cântat prin nişte cluburi, destul de anonim, din moment ce trupa nu s-a remarcat, deşi ne-am forţat. Nu eram nici eu foarte lămurit ce vreau, ce ştiu, ce nu ştiu. După care a fost armata, când tot am cântat, la Casa Armatei dela Sibiu. Apoi m-am apucat de cântat în cluburi, diverse chestii, mai mult compoziţii, pe la Joia Tineretului, la Sâmbăta Buzduganelor… Copiam tot felul de muzici şi am fost foarte fericiţi când am scos solo-ul ăla imposibil de chitară al lui Alvin Lee, de la Ten Years After, aoleu! Nu stătea nimeni pe atunci să asculte solo-ul de chitară, dar pentru mine a fost ceva. Colegii mei din formaţie nu erau convinşi că facem cel mai grozav lucru şi, la un moment dat, m-a căutat cineva, persoană importantă, care m-a întrebat dacă nu vreau să cânt în străinătate. Cum să nu?! În 1970, era visul oricărui român. Să pleci în străinătate era treapta cea mai înaltă a omenirii.

- Unde ai ajuns?

- În Iugoslavia, chitarist într-o formaţie, unde am cântat muzică de dans, la o grădină de dans. Ăsta a fost primul meu contact cu lumea din afară, cu nişte oameni care stăteau cu pistoalele la vedere, puse în tocuri fără capac: doar să-l scoată şi să tragă. Nu am fost încântat, dar am văzut nişte chestii de care învăţasem la istorie, Poarta Otomană, lucruri care mi se păreau ireale. Le învăţasem la istorie, dar niciodată nu-mi imaginasem că mă voi întâlni cu ele. Am făcut şi poze la Poarta Otomană şi în alte locuri frumoase şi interesante. Cu aceeaşi formaţie, “Polifonic”, am mai colaborat şi am mai plecat, în Bulgaria, un an de turneu, în care am învăţat şi limba bulgară.

- Asta e chiar o performanţă mai mare decât să cânţi bine la chitară…

- Nu! Bulgara este efectiv ca limba română, numai că se folosesc alte cuvinte.

- Aşa e orice limbă: e la fel cu celelalte, dar are alte cuvinte…

- Nu, nu!

- Poate doar în sensul că are aceeaşi structură gramaticală, aceleaşi construcţii.

- Germana nu e aşa, este o limbă imposibilă.

- Din acei ani, ’60 şi ’70, ai extras seva celor mai multe lucruri pe care le-ai învăţat.

- Aşa este, am învăţat multe dela Deep Purple (ce frumuseţe de piesă este „Soldier of fortune”!), Santana, Alvin Lee. Mare chitarist - Blackmore, mare vocalist - Coverdale! Totul la superlativ.

- La noi ce se întâmpla cu cei care voiau să facă performanţă instrumentală? Ce condiţie aveau chitariştii români?

- Era să spun un cuvânt care nu intră în vederile noastre... Nimic! Condiţia noastră era că nu se găseau nici măcar corzi de chitară.

- E mai greu să cânţi la chitară fără corzi...

- La prima formaţie de care ţi-am vorbit, care se numea „Amiral”, ne-am făcut singuri chitări, adică ne-am dus la un tâmplar, l-am rugat: taie-le uite-aşa, am luat un grif dela o chitară veche, l-am lipit pe cea nouă şi, când am pus corzile, s-a îndoit.

- S-a făcut bărcuţă.

- Am întărit-o, am băgat un metal în grif, chestii aventuroase, care acum nu mai există. Tot farmecul ăsta s-a dus, treci direct la profesionism.

- S-o fi dus farmecul, dar nu mai pierzi ani, ca să ajungi la un minim confort tehnic.

- Sigur că da, e un avantaj, eu glumesc cu farmecul, deşi e o parte frumoasă în căutările acelea, ne-am făcut şi tobe, din placaj, cu funduri din celofan, pus în mai multe foi, pentru că, dacă ne agitam puţin, pac!, se spărgea celofanul. Aceste aventuri ne-au făcut să ne simţim bine atunci. Poate că, dacă am fi avut totul la nas, am fi fost mai preocupaţi de tehnica noastră de instrumentişti, de expresie. Dar aşa, noi nu aveam corzi la chitară, nu stătea octava... Cam asta era preocuparea chitaristului prin 1970.

- Deci cu asta se ocupa şi tânărul Jimmy Zărnescu.

- Până la a ajunge la Cenaclul Flacăra, s-au întâmplat două lucruri importante în viaţa mea: 1) am descoperit pe Dan Andrei Aldea, care a fost şi la vremea respectivă şi este şi acum un model; 2) am trecut la profesionişti, după ce s-a terminat colaborarea şi cu „Amiral” la cluburile de dans, şi cu „Polifonic” cu plecatul pe afară şi am intrat la formaţia „Sincron”, la Cornel Fugaru, la prima formaţie a noastră de rock, ceea ce se numeşte că am intrat în Liga întâi.

- Şi a început să apună pentru Jimmy Zărnescu epoca în care se gândea la cei din Occident că au scenele pline de munţi de Marshall-uri, de Fender-uri, iar românii cântă pe boxe tip cutii de porumbei, cu difuzoare de radio adaptate...

- Doamne, doamne! L-am lăsat pe tata fără difuzoarele dela aparatul de radio. A venit, săracul, dela serviciu, a vrut să pornească aparatul şi a zis: „Nu merge!” Zic: dar te-ai uitat, o avea difuzoare? Eu am fost bine intenţionat.

- I-ai scurtat suferinţa, căutarea.

- Zice: „Păi n-are difuzoare”, la care eu spun: nu ştiu ce s-a întâmplat, iar difuzoarele erau printr-o cutie, care cum putea să sune, cu doi waţi jumate?

- Într-un interviu pe care mi la-u dat acum 3 ani cei dela Iris, Nelu Dumitrescu povestea cum repetau la el sau la Adi Ilie acasă şi puneau un difuzor pur şi simplu într-o oală de ciorbă, ca să ţină loc de boxă.

- Erau pe atunci, tu nu cred că ştii, nişte difuzoare formidabile cu excitaţie, care nu aveau magnet permanent, ci un transformator, o lampă şi trebuia să vii cu un sfert de oră înainte, să dai drumul la difuzor

şi să se încălzească lampa şi abia după aia puteai să cânţi. Erau difuzoare mari, pentru bass, mai ales. Cam asta s-a întâmplat important cu mine între 1970 şi 1980: trecerea la „Sincron” şi apoi la formaţia „Continental” a lui Nicu Enache, care a fost unul dintre cei mai grozavi muzicieni pe care i-am întâlnit. A murit în 1989. Am fost de curând pe la el, l-am salutat şi am făcut tot ce se face. După „Continental”, totul e istorie...

- Adică istoria ştiută de după intrarea ta în Cenaclul Flacăra. Cum au fost celelalte plecări în străinătate, de până în 1981? Celebra chitară cu două grifuri ţi-ai luat-o din Berlin...

- Am ajuns, prin 1977, într-un club din Berlinul de Est, unde câştigam destul de bine. Plecam cu contract la ARIA (Agenţia Română de Impresariat Artistic). Problema nu era numai că ARIA îţi lua o parte din bani, dar această ARIA niciodată nu m-a întrebat dacă a fost bună cazarea, dacă am avut ce mânca, dacă ne-au aruncat străinii pe drumuri? Nu! Ei ştiau doar atât: „Cotele! Alo! Cotele!”, adică să le dăm banii. Aveau numai parfumuri, aduse de băieţii de afară, erau nişte boieraşi de ţară, toată lumea pompa în ei, ca să capete viitoare contracte.

- Cum ai ajuns din Berlinul de Est în Berlinul de Vest?

- Iaca-aşa, ta-ra-ra-ra-ra-ra-ra!

- Nu era o problemă să ieşi din lagărul socialist?

- Ba da. Am strâns nişte bani, am luat avionul dela Berlin până la Praga, acolo am băut o cafea şi m-am urcat în avion înapoi spre Berlin. De Vest. „Bună ziua, de unde veniţi?” Dela Bucureşti, zic. „Păi?...” Am stat puţin la Praga, le-am spus, şi acum mă duc la Berlin, acolo stau, da? „Da! Poftiţi în autobuz.” Mi-au pus o ştampilă, pentru că autobuzul trecea prin RDG înainte să intre în Berlinul Occidental, unde mi-au pus o altă ştampilă, cu care am putut să trec mereu. De acolo am luat chitara aceea, un Ibanez extraordinar.

- Cât ai dat pe ea?

- Foarte mult! Pe la vreo 1000 de mărci.

- Dar şi-a făcut treaba chitara cu două grifuri.

- O, Doamne, da! Îmi pare rău că am vândut-o, nu trebuia s-o dau, trebuia s-o păstrez la muzeul personal.

- Chitara s-a dus. Ce amintiri păstrezi în muzeul personal?

- De exemplu, între atâtea altele, am fost onorat de două ori de către poetul româno-basarabean, român, ce mai!, Grigore Vieru, care m-a invitat o dată la el acasă, la Chişinău, şi a venit la mine acasă, la Bucureşti. Făcându-mi această onoare, a ieşit cântecul „Îmi iubesc tristeţea” sau, mai bine spus, „Dusă-i tinereţea”, pe care, ca o glumă, îl dedic tuturor colegilor mei de generaţie. Îmbătrânesc, îmbătrânim cu toţii, dar viaţa ta care mai este, Andrei? Mai eşti profesor, mai cânţi?

- Da, predau discipline de jurnalism, la Universitatea Spiru Haret, mai cânt, din când în când, singur sau cu colegii din trupa „Totuşi”, Tase şi Mihai Napu, mai facem, mai rar, e drept, câte un Cenaclu Flacăra, mai compun, mai înregistrez, din 2007 am emisiunea dela Radio Bucureşti...

- E mare lucru că ţii în timp. Aşa se demonstrează lucrurile, în timp. Pe ce chitară cânţi?

- Gibson, Fender...

- Am avut şi eu din toate astea, şi Stratocaster, şi Telecaster. Fender-ului Telecaster n-ai ce să-i faci, cânţi cum vrea el, sună cum vrea el, nu cum vrei tu.

- Cum privea muzica folk un instrumentist de trupă?

- Mi-au plăcut mai mulţi folkişti din Cenaclu, de exemplu, Dinu Olăraşu, spiriduşul.

- De ce?

- E greu de spus.

- Hai, că nu-i ca dragostea, să nu poată fi explicată.

- Mi-a plăcut din prima, şi cum cânta, şi ca om, nu avea purtări maliţioase, adverse, cânta interesant, scria versuri interesante, cu o bună expresie.

- Olăraşu spune într-un vers ceva simplu şi adevărat: „N-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit.”

- Aşa este. Atunci nu cânta cu trupă şi aş spune că e o surpriză plăcută ce face astăzi.

- Îmi aduc aminte când am auzit prima dată de Carlos Santana: la un Cenaclu dela sala sporturilor din Craiova, la începutul anului 1982, Adrian Păunescu a primit un bilet în urma căruia ţi-a cerut să cânţi ceva ce nu era deloc în program, o piesă instrumentală la chitară. Şi Jimmy Zărnescu a cântat „Europa” de Santana, împreună cu colegii săi.

- Îmi place şi acum Santana, pentru că şi-a păstrat stilul, de-a lungul timpului. Lucrurile s-au mai schimbat în cântatul la chitară, în expresie, dar el a rămas la fel şi ăsta e un mare merit. Ce frumuseţe de piesă şi „Samba pa ti”! Şi nu aş vrea să trecem mai departe fără să le mulţumesc celorlaţi colegi ai mei de trupă din anii Cenaclului, în afară de regretatul Nicu Enache (clape): Romeo Beianu, la percuţie, Teodor Nucu Mazilu şi apoi Jerry Schwartz, la bass. Le mulţumesc pentru răbdarea şi profesionalismul lor. Sunt oameni de care îmi voi aduce aminte mereu cu plăcere.

- Erau oameni pe ordinea de zi a fiecărui concert al Cenaclului. Şi nu mă refer la „Ordinea de zi”, piesa lui George Nicolescu...

- Piesă pe care eu am cântat-o mai mult decât George, compozitorul!

- Da, fiindcă el a stat la Cenaclu din 1981 până prin 1982, iar din 1982, până la final, în iunie 1985, piesa a fost cântată de tine.

- Începeam noi spectacolul, pe la ora 18, să zicem, câteodată. Dar ştii cum este vara, la ora aia, soare, lumina zilei. Cine să intre primul? Toţi se ascundeau pe la bufet, pe la baie. Boss-ul, Adrian Păunescu, urma să vină puţin mai târziu. Zic: hai, mă, că încep eu. E ceva îngrozitor să cânţi primul. Copiii fugeau pe acolo, după bomboane, nu era nimic în ordine, era ca o serbare câmpenească...

- Cheagul nu fusese aruncat în iaurt...

- Iar eu veneam şi puneam probleme grave, „Ordinea de zi”: „Viaţa noastră unde e, viaţa noastră ce-aţi făcut cu ea?” Bineînţeles că lucrurile se urneau, uşor-uşor, piesa fiind bună. Şi de aia am rămas cu imaginea asta caraghioasă, cu mine spunând ca la o ceremonie: „Şi acum, grupul Flapo are onoarea de a deschide acest spectacol cu piesa Ordinea de zi”.

- Mulţi dintre cântăreţii şi actorii Cenaclului au murit, Vali Sterian, Florian Pittiş, Anda Călugăreanu, Gil Ioniţă, Gil Dobrică, Tatiana Stepa, Valeriu Penişoară, Dorin Liviu Zaharia, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Emilian Onciu, Nicu Vladimir, Nicolae Florei, Constantin Dragomir, Ion Hagiu, Nicolae Enache, Mihai „Marti” Popescu (Iris), Liviu Tudan (Roşu şi Negru), Niki Dinescu şi Dana Guţu (Totuşi), Andrei Almaşi, Vasile Mârcă „Bucovină”, Lorin Stănescu, Constantin Gherghina, Costas Caracostas, Ovidiu Haidu, Iulia Iosipescu, Nicolae Cenan şi organizatorii Alexandru „Tata” Medar, Gheorghe Amuza şi cine ştie pe cine am uitat... Ultimul, despre care mi-a spus tata chiar azi, Augustin Frăţilă, poetul şi cântăreţul, prietenul mai mic al lui Nichita Stănescu...

- ... „Eu mi-s ficior făcut în cânt / Şi dintr-o ţâţă-am supt pământ / Şi din cealaltă vale-deal / Şi-un piept de spart pentru Ardeal.”

- Ai citat din piesa lui Augustin Frăţilă, „Baladă pentru Transilvania”. Ai compus tu însuţi multe balade. Care este povestea cântecului „Barierele”?

- E un cântec la care ţin mult, îmi place în mod deosebit, chiar faţă de celelalte piese ale mele, mai ales uniunea dintre text şi melodie e formidabilă, cel puţin după părerea mea. Cântecul s-a scris tot în maşină, prin 1984 cred, ca şi „Dor de Eminescu” în 1982. O Dacie, precis! În care erau cel puţin doi grei, eu şi Adrian Păunescu, plus şoferul, plus nu mai ştiu cine. Anterior, eu eram cu autocarul şi ne-a oprit un acar, care nu ne mai dădea drumul: hai, domne, dă-ne drumul, nu vezi că nu vine niciun tren?

- În autocar mergeau cenacliştii, dar cum ai ajuns în maşina lui Adrian Păunescu?

- Sigur că mergeam cu autocarul, pentru că acolo fumam, vorbeam tot felul, aveam diverse lucruri pe care le făceam, jocul cu stafiile, tot felul de nenorociri. Şi Boss-ul mă cheamă: „Hai, Jimmy, să facem o piesă, cu bariera, cum ne-a oprit!” Eu aveam un schelet de piesă deja făcut şi mi-a fost uşor. Adrian Păunescu a scris imediat textul şi gata: „Încă n-am vorbit, / Nu ne-am sfătuit / Cum să-nvingem piedicile, cum, / Încă nu e clar, / Chiar pentru acar, / Rostul barierelor pe drum.” (una dintre barierele din judeţul Mureş, după cum îşi aminteşte Carmen Păunescu).

- Cu „Dor de Eminescu” a fost la fel?

- Nu chiar. Aveam piesa, cu alt text evident, dar Boss-ul, după ce a ascultat-o, a spus să ne mai gândim. Şi apoi a scris poezia.

- Cum erau versurile iniţiale ale acestui cîntec, devenit clasic în folkul nostru, care începe cu „Într-o lume relativă, / Ce-a făcut şi-a desfăcut, / Eminescu-i remuşcarea / Dorului de absolut...”?

- Nu mai ştiu exact, dar cam aşa: „Porumbelul ce se-nalţă / În înaltul cerului...” Am mai scris cu Boss-ul piesa „Ultima zi”, care a luat premiul pentru compoziţie, în 1984 cred, şi „Castelul”...

- Se întâmplau multe în turneele Cenaclului Flacăra. Inclusiv se juca fotbal, iar Alexandru Zărnescu era portarul echipei Cenaclului...

- Titular!

- Mai jucaseşi fotbal înainte?

- Ei, jucasem! Pe mine tata nu mă lăsa să joc fotbal, să fac niciun fel de sport, nici patine nu mi-a luat, ca să nu mă lovesc la mâini, pentru că studiam vioara.

- Ai început bine, cu vioara, cu muzica clasică, apoi ai rupt lanţurile şi te-ai apucat de chitară electrică.

- Am început cu clasică, pentru că aşa era şcoala. Taică-meu ar fi vrut să cânt populară.

- Dar ai cântat şi populară.

- Da, dacă te referi la faptul că am acompaniat oameni care cântau populară, pe... Ana lui Manole sau pe nu mai ştiu cine.

- Se cântau destule piese folclorice şi la Cenaclu, iar trupa voastră de acompaniament, Flapo („Flacăra Pop”), cânta orice, dela rock la folclor, din toate zonele ţării şi în mai multe limbi.

- Am cântat şi ungureşte.

- Unii debutanţi urcau pe scena Cenaclulu, dar, în afară de linia melodică, nu ştiau nimic. În câteva secunde, voi prindeaţi din mers ritmul şi tonalitatea şi cântecul începea să sune mai bogat.

- Jerry Schwartz era cel mai mare meşter la bombăneli. Eu şi Jerry eram precum cei doi moşi din Muppets Show: ia uite, au venit şi ăştia, pe ăştia cine-i acompaniază? Şi tot el, Jerry, răspundea: cum cine? Formaţia de acompaniament a României, Flapo! Acum trebuie să recunosc că rezultatele nu erau întotdeauna cele mai bune. Unele erau foarte bune, altele mulţumitoare, au fost şi unele rele.

- Dar spectacolul mergea mai departe şi asta era cel mai important. De fapt, cenaclu înseamnă cerc, laborator.

- Ţin minte că venise pe scenă o fetişoară, mai închisă la culoare, la piele...

- O fi fost rudă cu Obama?

- Cred că era mai degrabă rudă cu Mădălin Voicu. Ea a început să cânte, am început şi eu şi le-am spus: hai, Jerry, hai, Romică, râca-tâca-râca-tâca, iar ea ţipa la microfon: nu aşa, că e manea, e manea! De unde să fi ştiut şi să fi făcut eu manea, că nu cântasem aşa ceva până atunci?

- Dacă s-ar fi făcut prea multe preparative, se pierdea esenţa Cenaclului, prospeţimea, spontaneitatea, şi poate că spectacolul nu mai era atât de viu, iar stadioanele nu mai vibrau la fel.

- Sigur! Majoritatea orchestraţiilor dela Cenaclul Flacăra le-am făcut din mers. Spectacolele ţineau mult, după cum ştii, ajungeam, cântam, mâncam pe la unu noaptea, dacă mai beai o vodcă sau un pahar cu vin, era gata ziua...

- Dar alcoolul era interzis la Cenaclu.

- Bineînţeles. Dar lucrurile interzise sunt cu atît mai interesante.

- Cum vă strecuraţi? Fiindcă era lege de fier: fără băutură în turneu!

- Am cel mai tare răspuns la chestia asta. De fapt, nu eu, ci Enache. Nicolae Enache venea cu o ladă de vodcă. Când coboară cu liftul, cine venea, să urce cu liftul? Boss-ul! „Enache, ce faci cu sticlele alea?” „Ce să fac, boss, le duc înapoi.” Totul a fost de parcă de asta le-a luat, ca să le ducă înapoi. Ăsta a fost ţelul lui.

- Fără această rigoare, nu cred că putea A.P. ţine în frâu echipa, în anii în care erau mai multe spectacole decât zile, cu manifestări de 6-7-10 sau chiar 12 ore, cum s-a întâmplat la Galaţi, la Gala 1000, din iulie 1983.

- Măi, Andrei, erau oameni de diverse condiţii, de diverse educaţii, după cum ştim amândoi. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar, dacă le spunea: „Aveţi şi voi grijă, beţi, dar să fie onorabil”, în secunda următoare, majoritatea celor care sunt de calitatea respectivă s-ar fi îmbătat. Am şi exemplul dela Reghin (iarna lui 1984). Era un frig crâncen, eram cu mănuşi, minus foarte multe grade pe stadion. Jerry – şi el cu mănuşi. Puneai mâna pe coardă, frigea! Şi a venit Boss-ul şi a zis: „E frig, hai, beţi şi voi una mică!” Jur că n-a durat o jumătate de oră şi toţi erau strâmbi.

- Ţin minte. Romică Beianu, după trei zile, când l-a întrebat tata de ce miroase a alcool, i-a răspuns: „Păi nu ne-aţi dat dumneavoastră voie să bem alaltăieri? De atunci e mirosul.”

- Asta e cu interdicţia la băutură. Eu am înţeles foarte bine despre ce era vorba. Mai pe ascuns, se bea, normal, mai puţin.

- Dacă lăsa liber consumul, după două zile se termina turneul...

- Sau făcea Adrian Păunescu singur turneul, că nu mai avea cu cine să lucreze. În mod normal, nici nu ar fi trebuit să le spună să nu bea, pentru că un artist, înainte de spectacol, nu trebuie să bea deloc.

- Ce aştepţi dela 2010, Alexandru Zărnescu?

- Să ne revedem, să ne reauzim, să fim mai des împreună şi să iasă albumul meu.

- Cum se va numi?

- Nu m-am hotărât la un titlu, pentru că, dacă îl numesc „Ultima zi”, nu sună bine. Dacă îl numesc altfel, poate nu are legătură cu conţinutul. Încă nu ştiu, o să mă sfătuiesc cu mai multă lume, am încă multe nedumeriri în privinţa asta. Transmite-i Boss-ului, domnului Adrian Păunescu, când vei vorbi cu el, nici nu ştiu în ce ordine, în ordinea pe care o vrea el, dragostea şi respectul meu, aceleaşi ca şi atunci, nealterate. Ştii de câte ori i-am luat apărarea? De câte ori a fost atacat. Când îl înjură câte unul, îi zic: de ce îl jigneşti, mă? Ce, aţi făcut ceva împreună? Ce aţi făcut voi împreună, ca să vorbeşti, să-l faci aşa şi pe dincolo? Zice: „Păi, nu, că mi-a spus mie cineva...”. Stai, măi, puţin! Întreabă pe cineva care a trăit zi de zi lângă Adrian Păunescu. „Păi, nu, că am auzit eu că se îmbăta...” Cine ţi-a spus ţie că se îmbăta? Păunescu nu bea deloc! Îţi spun ţie, Andrei, pentru că tu eşti fiul lui şi cred că şi pe tine te-or fi luat aşa. Eu m-am înţeles foarte bine cu tatăl tău, în cei cinci ani pe care i-am stat la Cenaclu. Te mai cerţi şi cu o femeie, şi cu un prieten, deci te mai cerţi şi cu Boss-ul. Dar nu am avut nicio problemă majoră!

Droguri? Nici vorbă!

Mi-a scris cineva dela o organizatie antidrog si am pus adresa de web, pe coloana din stanga.
Bineinteles ca sunt total impotriva drogurilor:
- nu am luat,
- nu iau,
- nici macar nu am incercat,
- nu ma intereseaza nici cele usoare, nici cele tari, nici cele legale, nici cele ilegale,
- nu fumez,
- nu beau,
- nu iau intaritoare si nici somnifere...

Cat voi fi normal la cap, asa vor sta lucrurile si in continuare cu substantele periculoase, dubioase, care dau dependenta sau despre care se spune ca fac miracole!

Chitara mea dezacordată

Nu pot cânta, cum o făceam odată,

Chitara-mi şade-n mâini, dezacordată.

În toate fibrele cuminţi de brad,

Eşti nodul înspre care focuri cad.

Frumoasă doamnă, ca un banc de peşti,

Speram să-noţi, necum să aţipeşti.

Din valul negru-alb al unor clape,

Iubirea noastră iarăşi să se-adape.

Reacordarea, ştiu, nu-i un poncif,

Nici părul nu se-mparte-n corzi, pe grif.

Din adunarea de năravuri caste,

Rămâne-un zăngănit strident, pe taste.

Iar braţul curs din spatele îngust

Îl pot vedea, dar, vai, nu pot să-l gust.

S-a instalat dezordinea în corzi

Şi numai timpul zero mi-l acorzi.

Când ţi-am adus uleiul pentru lampă,

Ai ars fitilul, cu porniri de vampă.

Şi rezonanţa s-a pornit cu drag

În frunzele obraznice de fag.

Iar sunetul s-a resorbit în brazii-n

(În) care simt şi-acum miros de frasin.

Cu unghia, în lemnul de cireş,

Sculptez o poartă, aşteptând să ieşi.

Cu mână mică, din trecut să iei

În legătură dublă, nişte chei

Ce fac din sentimente prea înalte

Grămezi de praf, precipitat în halde.

În labirintul nostru de arţar,

Întind un cimitir şi-acolo car

Tot ce găsesc, fixat în palisandru,

Tot ce-i steril, din ce fusese tandru.

De ce voiesc să mai trăiesc şi mâine,

Când mi-a rămas alături doar un câine?

De ce mi-e frică de oricare ton,

De camerton sau de diapazon?

De ce sub ochi s-a împietrit un cearcăn

Ce se preface-n coajă de mesteacăn?

De ce pe crucea Sfântului Andrei

Au răsărit şi mugurii de tei?

De ce englezii spun, pe unde medii,

Aceeaşi piesă pentru câte-o lady,

Ce, într-un turn, închisă tot cosea,

Pe inul nepătat de vreo vopsea

Poveşti cavalereşti cu guvernante

Anglo-saxone, neinteresante?

De ce în lumea plină de obezi,

Iubita mea, nu poţi să racordezi

Un aparat, un cablu şi-un buton,

Să mă repare, să devin afon?

Să-mi pună-n gură şi în gând, acuş,

Ca postament de strune, un căluş,

Ce-n cuminţenie din nou să poarte

Străvechiul acordaj al unor coarde

Ce s-au desprins şi-acum îşi fac de cap,

Răzbunătoare, reci. Dar o să scap

Intrând cu totul într-un nod de lemn

În care nu contează ce însemn

Pe banda largă dintre difuzor

Şi un magnet ciobit, devastator,

Ciclop handicapat, cu ochiul scos

De aşchiile strânse-n abanos

Ce s-a zgârcit la pumnul de arginţi

Şi-a dat pe ei acei vulcani fierbinţi,

În care sufletul mi s-a întors

Statuie moartă, putredă, de bronz.

Eu mă retrag în creanga de mahon,

Ca îngerul, alunecând pe horn,

Să iscodesc prin paturi, mese, case,

Neauzit, ca sunetele joase

Ce sapă-ncet, cu obicei de râmă,

Şi simt în faţă cum li se dărâmă

Icoana către care spun un vers,

Văzând cum trece spre un trai invers,

Cu lăutarii trândavi, veşnic criţă,

Intimidaţi de-o tânără actriţă,

Stând pe-un călcâi mediteranean,

Urcând obraznic placa de pian,

Menită preoţilor pentru predici,

Nu ţie, mire strâmb, să te împiedici,

De vălul unei nunţi ce nu există

Nici când mireasa plânge în batistă

Şi face iar din lacrimi heleşteu

În care ne-necăm şi ea, şi eu,

De ziua sfântului bolnav, Andrei,

Când grâul n-a-ncolţit pe masa ei,

Când şi căţeaua a fugit în stradă

Murind subit, stăpâna să îşi vadă,

Mergând prin iarbă, căutând un cuplu,

Părinţi de împrumut, cu glasul suplu.

Nu pot să cânt, cu o făceam odată,

Chitara-mi şade-n mâini dezacordată

Şi spun târziu, când nu te pot avea:

Iubita mea, tu eşti chitara mea.

P.S.: E o altă variantă, aici, a textului publicat nu demult sub titlul "Iubita şi chitara"

Gânduri bune şi muzică bună

Mi-am dat seama că blogul a căpătat, de ceva vreme, mai mult chip de ziar, decât de jurnal personal deschis. Nu m-am prefăcut deloc, desigur, publicând aici versuri proprii sau aberaţii culese din operele involuntare ale altora, dar simt nevoia să rup puţin obişnuinţa recentă şi să vă spun, pur şi simplu, ce fac, chiar lucrurile comune, dincolo de textele celelalte, care sper să fie mai mult decât postări cotidiene pe un blog.
- Sentimentul de jale, pe care îl am, din când în când, ascultând cântece sau poezii pentru părinţi sau pentru cei mai în vârstă (Rugă pentru părinţi-Hruşcă/A.P., Repetabila povară-A.P., Tata-Timpuri Noi, Învăţătoarea-Raul Cârstea/Carianopol, Mama-Tudor Gheorghe/Carianopol şi altele) mi s-a convertit în dorinţa de a face sărbătorile alături de părinţii mei. Am fost pe la mama, am fost la ziua surorii mele celei mici care e născută chiar pe 25 decembrie (s-a ambiţionat şi a slăbit mult, aproape să nu mai fie de recunoscut, şi încă mai vrea!), am făcut anul nou acasă la tata şi uite aşa am intrat în 2010 încărcat de o energie care îmi lipsea de ceva vreme.
- La Radio am fost în fiecare marţi seara pentru că nu m-a lăsat inima să fac emisiuni înregistrate dacă tot am rămas în Bucureşti.
- Vacanţa şcolară, oricât de lungă ar fi fost, tot a părut prea scurtă, ca orice vacanţă. Am reînceput cursurile pe 5 ianuarie 2010 (studenţii ne-au venit, culmea, la ore, deşi gustul de sarmale încă nu ne părăsise de tot gurile!), apoi ne-am apucat de colocvii şi de examene.
- Am ieşit cu bine şi din spaima cu pierderea datelor din computer, dar am scris pe subiectul acesta un text special despre specialiştii dela BitConsulting.
- Când tocmai credeam că putem să ne gândim la primăvară, în toate aceste zile de după revelion în care vechea zăpadă s-a dus şi am avut temperaturi pozitive, a dat iarăşi peste noi ninsoarea de azi-noapte şi de azi, 17 şi 18 ianuarie, de mi-am rupt spatele, şi aşa zdrelit, dând la zăpadă, ca să pot ieşi din casă şi să pot urni maşina.
- M-am împăcat cu un bun prieten cu care mă certasem de Sfântul Andrei, pornind atunci dela teme politice şi ajungând la decepţii personale.
- Mi s-a reconfirmat, în toate aceste zile, că familia prietenului meu Cristi D. (din care mai fac parte soţia sa, Florenţa, şi fiica, rockeriţă, Andreea) este alcătuită din oameni extraordinari, al căror nume de familie nu îl transcriu, doar din motive de securitate.
- Am vreo două fire albe în plus, căpătate după ultimele două facturi de încălzire sosite şi achitate cu dinţii scrâşnind, care m-au făcut să îmi doresc să emigrez la tropice, unde, însă, aş avea de plătit electricitatea pe aerul condiţionat, căci nu suport căldura prea mare. Tot aia ar fi, deci, oriunde m-aş aşeza.
- Aş pleca pe loc în Australia, în Noua Zeelandă, în America, în Anglia şi chiar până în Germania, dar mă uit în calendar şi în buzunar şi pricep că trebuie fie să mai aştept, fie să renunţ.
- Am evitat să comentez rezultatele alegerilor prezidenţiale, dar nu pot să vă ascund sila şi deznădejdea care mă cuprind, gândindu-mă că mai pierdem alţi ani mulţi în izolare externă şi în grobianism intern, în neruşinare şi în tupeu, în slugărnicie a mai micilor care vor să roadă câte un os şi în alegerea de ţinte false, născocite de ăl din vârful ierarhiei, ca să ni se tulbure ochii şi să nu mai vedem cât este de mincinos şi incapabil.
- Cânt la chitară zilnic, cu o frenezie mai mare decât la 20 de ani, ascult mai multă muzică decât în toţi anii din urmă şi sper să mă aşez în studio ca să duc la capăt discurile pe care le am de înregistrat, singur sau cu Totuşi.

Muzici extraordinare

- Am descoperit sau am redescoperit muzicieni pe care vi-i recomand cu căldură, mai ales pe Joe Bonamassa (un chitarist şi un compozitor demn de predecesori ca Jimi Hendrix, Stevie Ray Vaughan şi Steve Vai), Ozzy Osbourne sau Black Sabbath (nemuritoare sunt hiturile Paranoid, War Pigs, Iron Man), Delirious, Chuck Berry (cu Johnny B Goode în special), Rolling Stones (Start me up, Jumpin Jack Flash, Satisfaction, Street fighting man), ZZ Top (Gimme all your loving), Rainbow (Death Alley Driver), Thin Lizzy (Don t belive a thing), Deep Purple (Soldier of fortune) şi nelipsiţii dela ACDC. Căutaţi pe youtube sau la alte surse măcar piesele astea şi o să îmi daţi dreptate!
Mai vorbim, ne mai scriem!

Emisiunile trece, perlele rămâne

Din puţul fără fund, cu telecomandă (8)

• „Să revenim, dracu’, într-o normă normală de dialog!” (Andrei Bădin, Antena 3, 7 decembrie 2009)

Bine spus! Nu se mai poate aşa! Vorbiţi, naibii, frumos!

• „Presa, publicul, ei crede că e normal să câştigăm mâine.” (Dan Petrescu, TVR 1, 3 noiembrie 2009)

Toţi a crezut, iar Unirea Urziceni au câştigat!

• „Era cam în jur de 35-37% răspunsul.” (Dan Pavel, Antena 3, 15 noiembrie 2009)

Întrebaţi dacă au fost tentaţi cu mită electorală, aşa ar fi răspuns circa aproximativ vreo mulţi cetăţeni, iar analistul a fost prompt pe fază, să comenteze rezultatele sondajului.

• „În noaptea din ajunul de dinaintea alegerilor parţiale din Slatina.” (Sergiu Andon, Antena , 29 octombrie 2009)

Molipsit de Dan Pavel, căruia i-a urmat la cuvânt, juristul parlamentar a adus contribuţii importante pentru un cod civil de pleonasme, în pregătire)

• „Până am intrat în relaţie cu această domnişoară, Crina Matei, eu nu am ştiut de presa mondenă, de lumea mondenă.” (Marius Mihalache, Conferinţa de presă, Antena 2, 15 decembrie 2009)

Nici de pleonasmul tautologiei suntem siguri că nu a auzit virtuozul ţambalului.

• „Doamna Aurora Antonescu a avut un copil care a decedat, a născut apoi un copil, copilul dlui Crin Antonescu, pe care-l creşte acum.” (Mihai Gâdea, Antena 3, 14 noiembrie 2009)

Situaţia prezentată de dl Gâdea e încurcată pentru că rezultă următoarele: 1) primul copil nu era al lui Crin Antonescu; 2) pe al doilea copil, Aurora Antonescu, decedată, îl creşte după moarte.

• „În vecinătăţile proxime.” (Bogdan Niculescu Duvăz, Realitatea TV, 24 noiembrie 2009)

Felicitări pentru acest clişeu banal stereotip!

• „Aseară, domnul Crin Antonescu era uşor frustrat, n-am înţeles de ce.” (Dana Grecu, Antena 3, 24 noiembrie 2009).

Dezvăluim noi cauza misterioasă: pentru că domnul Crin tocmai pierduse alegerile. Măcar la o uşoară frustrare, remarcată dealtfel de Dana Grecu, dar neînţeleasă în complexitatea ei, are dreptul un candidat la preşedinţie, după un insucces important.

• „Fasolea şi cârnaţii va deveni o mâncare tradiţională.” (Vasile Marcu, Antena 3, 1 Decembrie 2009)

Întâi şi-ntâi că alimentele amintite va deveni tradiţionale doar dacă va fi servite împreună, omogenizate în acelaşi blid, ca să se justifice singularul. Apoi, noi credeam că deja au devenit.

• „Bărbatul şi-a scos şi certificat dela Oficiul de Stat pentru Investiţii şi Mărci pentru cocardele tricolore.” (Antena 3, 1 Decembrie 2009).

Fiind vorba de o posibilă afacere de succes, OSIM o fi deschis şi un birou de Investiţii, pe lângă mai vechiul departament de Invenţii.

• „Românii să aibă luciditatea să votează pe cine trebuie.” (un alegător lucid, Realitatea TV, 29 octombrie 2009)

• „Traian Băsescu a câştigat. Mă bucur că ăsta este deznodământul final.” (Gheorghe Flutur, Antena 3, 7 decembrie 2009).

Diferenţă de nuanţă între deznodăminte: la fel s-a bucurat şi Mircea Geoană, în urma deznodământului iniţial de după exit-polluri. Dar proverbul despre „cine râde la urmă hăhăie mai bine” s-a confirmat încă o dată.

• „În România este prea multă democraţie... birocraţie, hă, hă!” (Traian Băsescu la Cluj, citat de Gândul, 15 noiembrie 2009)

S-a şi văzut, încă din 2005, că preşedintele a acţionat în consecinţă, încercând să reteze rapid din capetele balaurului care îl deranja.

• „Savanţi români recunoscuţi în lumea mondială medicală.” (Antena 3, 15 decembrie 2009)

Păcat că nu sunt recunoscuţi şi pe luna selenară.

• „N-au simţit nici durere, nici spaimă decât abia la spital.” (Realitatea TV, 15 noiembrie 2009, documentar despre Florin Iordache şi alţi mineri, răniţi grav la Petrila în 15 noiembrie 2008)

Autorul comentariului trebuie scos, eliminat şi expulzat afară din limba română!

• „La referendum, mita este cu totul alta... miza este cu totul alta.” (Ediţie Specială, Antena 3, 15 noiembrie 2009).

E firesc ca mita să fie dozată în funcţie de importanţa mizei.

• „Pentru mine, orice femeie este mai importantă decât dumneavoastră, domnule Antonescu!” (Traian Băsescu, în confruntare electorală cu Crin Antonescu, Cluj, 13 noiembrie 2009)

Precizarea e inutilă, întrucât nimeni nu se îndoia de opţiunea heterosexuală a preşedintelui în exerciţiu. Elena Udrea, Maria Băsescu şi bibliotecarele din porturile lumii puteau confirma.

• „Ultima săptămână de campanie electorală! Ochii mari! Vor fi multe adevăruri spuse.” (Mihai Gâdea, Antena 3, 15 noiembrie 2009)

Ori deschidem urechile mari pentru adevărurile spuse, ori căscăm ochii mari pentru adevărurile arătate. Altfel, sfatul lui Mihai Gâdea nu se poate urma decât dacă publicul deprinde rapid citirea pe buze.

• „Vă aştept la Stele sub pu...lupă, cu Ilinca Vandici, la Antena 2!” (Antena 2, 15 noiembrie 2009)

La care invitatele din platou, Silvia Dumitrescu şi Lucia Bubulac Crişan, au zâmbit şăgalnic. Desigur, pentru că or fi dezlegat şi dânsele, vreodată, anagrame.

• „Nu s-a ieşit din logica campaniei electorale.” (Bogdan Chirieac, Realitatea TV, 12 ianuarie 2010)

O fi politica o hazna, dar un profesionist al exprimării nu face o cacofonie fără un avertisment prealabil, domnule Chirieac!

• „Tragica dramă a celor din Togo.” (oficial al Cupei Africii, tradus la Eurosport 2, 12 ianuarie 2010). Dacă nu era tragica dramă, participarea togolezilor la Cupa Africii ar fi putut fi o sărbătoare festivă, o bucurie fericită sau chiar o glumă cu caracter hazliu.

• „Maria Cornescu a preferat să se izoleze şi de către cei mai buni prieteni.” (Antena 1, Acces direct, 29 octombrie 2009)

Pierderea pe scară largă a prepoziţiei „pe” înainte de acuzativul „care” e supărătoare. Dar şi excesul de zel pe sens contrar face ravagii. Sunt erori pe care se întâmplă frecvent!

• „Hai, să v-aud pe toţi! Şi voi, din fund, cam’on, toate mânuţele-n picioare! E ochei! Ce dacă plouă! Puneţi-vă fesele pe cap!” (concert în campania electorală, octombrie 2009)

• „Un reportaj de Andra Mădularu... Mămularu.” (Antena 3, 2009)

• „A fost un gest foarte urât al acelui public care a fluierat-o pe Madonna când s-a îmbrăcat în ţigancă... Asta dovedeşte că poporul român e antisemit.” (Adriana Bahmuţeanu, Realitatea TV, 3 ianuarie 2010)

De unde rezultă că, dacă te integrezi într-o şatră oarecare, poţi purta liber steaua lui David, iar dacă îţi plac motanii albi, nu cei negri, eşti pasibil de sancţiuni pentru rasism. Onorabila doamnă Bahmu nu ne-a spus, însă, ce dovedeşte prostia pe care a spus-o în direct despre antisemitismul îndreptat împotriva ţiganilor.

Gigi Becali - maxime originale sau apocrife

• Am promis că pe trădătorul ăsta de Dan Voiculescu o să-l distrug până când o să-l nenorocesc.
• Am vorbit cu văru-meu Giovanni şi cu Victor să facem un partid care să fim mai tari ca fraţii Kennedy. Am fi condus România. Dar n-au vrut, fraierii.

• Nici nu stiţi ce sensibilitate am eu în suflet, dar nu ştiu să mă exprim. Dacă aş şti, aş vorbi mai frumos decât Liiceanu şi Pleşu.

• Ştiţi cât de mult scuip eu televizorul la mine acasă? Cum văd un nenorocit care vorbeşte de binele public, cum îi trag un scuipat!

• Mă sperie atracţia acestui partid care o are la populaţie! Partidul Noua Generaţie are o orientare de centru: când la stânga, când la dreapta, de la caz la caz. Partidul Noua Generaţie va fi Biserica politicii româneşti, iar eu voi fi Sfântul Petru.

• Eu sunt preşedintele preşedinţilor preşedinţilor.
• Tăriceanu, VIP? Vă spun eu ce VIP e: Very Important Papagal. Auzi la el, ce tupeu obraznic!
• Eu am ajuns aici pe labele mele de urs şi pe sabia mea. Eu, cu viaţa mea, în fiecare dimineaţă, de când mă dau jos din pat, fac istorie.

• M-am lăsat de fumat fiindcă, dacă fumam, însemna că ţigara era mai puternică decât mine, şi-atunci cum mai puteam eu să conduc ţara?

• La botezul copilului lui Dică, am băut şampanie şi după aia am spart paharul fiindcă aşa sunt eu: sunt un om care am sentimente, care trăiesc.

• Steaua va purta zimbrul lui RAFO pe piept pentru un milion de euro. Asta înseamnă că Steaua nu-şi murdăreşte tricourile decât pentru suma care merită.

• Dacă marcam un gol la început, pe urmă puteam să jucăm şi la 0-0.
• N-are cum să mă bată Copos pe mine în postul Paştelui. El e UTC-ist, eu sunt creştin. Păi credeţi că Dumnezeu nu vede?

• Meritul pentru titlul câştigat de Steaua e 50% al lui Olăroiu şi 50% al lui Protasov, dar cel mai mare merit e al meu.

• M-am certat şi cu Mitică Dragomir, dar fără jigniri. El m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanţă, dar nu ne-am insultat. În schimb, Marian Iancu e obraznic şi umblă cu tot felul de jargoane, care nu e bine să le dai la presă.