Pamflet şi încântare

Vă mărturisesc că, de câteva zile bune, adun, cu febrilitate şi mai mare decât în ultimele luni (de când m-am apucat), cărţi şi reviste pentru capitolul de stilistică a presei contemporane româneşti, la care lucrez pentru un curs dela facultate. Evident, cele mai bune şi mai inspirate pagini sunt de pamflet (indiferent cât de nedrepte sau, pe alocuri, de vulgare sunt).
Am cerut şi am primit foarte repede, prin bunăvoinţa autorilor, texte excepţionale dela Cristian Tudor Popescu, Mircea Dinescu, Corneliu Vadim Tudor. Am pus mâna şi pe cărţi de Fănuş Neagu şi Ion Cristoiu, iar doamna Geta Dimisianu mi-a împrumutat o carte de publicistică a lui Octavian Paler. Clasicii genului, N.D. Cocea şi Tudor Arghezi, sunt demult la locul lor într-o altă epocă, în lucrarea pe care o pregătesc.
O încântare, recunosc, e lectura, cu toate paginile critice, chiar dure, pe care le-am regăsit la adresa tatălui meu şi chiar a mea. Dar nu contează decât că materialele acestea intră, fără dubiu, în orice antologie a presei româneşti de vârf. Cât îl priveşte pe Adrian Păunescu, la opera sa am acces mai de demult şi, din motivul acesta, alături de celelalte motive, cred că mă pot considera un cititor fericit. Şi un autor privilegiat de material didactic.

Păcatul prin bagatelizare

Încep să revin cu picioarele pe pământ şi cu somnul pe ceasul de acasă. Sunt încă marcat de ceea ce am văzut, sunt încă bulversat de ceea ce am ascultat, sunt încă neacomodat cu ideea că s-a întâmplat de-adevăratelea ceea ce mi s-a întâmplat. De când am venit înapoi, cu fiecare zi, văd acele două săptămâni ca pe nişte secvenţe de film, tot mai departe de mine şi tot mai aproape de visul din care au coborât. Nu idealizez nimic, mai ales că trebuie să recunosc că, după doar câteva zile, mai precis, a treia zi după concert, cu tot Auckland-ul şi cu tot Sydney-ul în faţă, muream de dor de casă, mă atrăgea chiar asediul iernii (despre care aflasem dela telefon), sub care se aflau Bucureştii.
Am zdrăngănit la chitară în magazinul din Rotorua, pe 3 februarie, acolo, în rezervaţia naturală unde nu mă aşteptam să dau şi de Gibson, şi de Marshall, şi de Mesa. Zilele au trecut, am ajuns acasă şi, în mod ciudat, mult după aceea, încă nu-mi atinsesem chitara agăţată în perete. Starea de golire mă împiedica să-mi doresc să îi aud corzile. La ce bun? Şi ce să cânt mai întâi, chiar în mediu personal, după probabil cea mai spectaculoasă aventură a vieţii (pentru că 11 septembrie 2001 la New York a fost mai degrabă o aventură a morţii!)?
Nu puteam lua chitara şi cânta orice, oricum. Riscam un păcat de ordin intim. Şi soluţia de deblocare a venit: am deschis staţia, am dat drumul butonului de volum al chitarei şi am reprodus introducerea piesei Rock'n'Roll Train, exact cea cu care a început şi concertul AC/DC de pe 4 februarie 2010. Apoi, când am simţit nevoia să mă aud emiţând nu numai vibraţii metalice, ci şi cuvinte, am ieşit din impas după ce am găsit pe net textul piesei lui Johnny Cash care mi-a dat fiori, ascultând-o în avion de mai multe ori, "Man in Black", pe care mi-am cântat-o singur şi cu care am alungat dopul. Fără să păcătuiesc prin bagatelizare.
Intraţi pe aceste linkuri şi poate mă veţi înţelege, eventual cu ajutorul textelor originale, care sunt postate la final:

Rock'n'Roll Train, AC/DC
http://www.youtube.com/watch?v=lermqfhhJx4

Man in Black, Johnny Cash:
http://www.youtube.com/watch?v=hfI9B8e9tW4

Man in Black

Well, you wonder why I always dress in black,
Why you never see bright colors on my back,
And why does my appearance seem to have a somber tone.
Well, there's a reason for the things that I have on.

I wear the black for the poor and the beaten down,
Livin' in the hopeless, hungry side of town,
I wear it for the prisoner who has long paid for his crime,
But is there because he's a victim of the times.

I wear the black for those who never read,
Or listened to the words that Jesus said,
About the road to happiness through love and charity,
Why, you'd think He's talking straight to you and me.

Well, we're doin' mighty fine, I do suppose,
In our streak of lightnin' cars and fancy clothes,
But just so we're reminded of the ones who are held back,
Up front there ought 'a be a Man In Black.

I wear it for the sick and lonely old,
For the reckless ones whose bad trip left them cold,
I wear the black in mournin' for the lives that could have been,
Each week we lose a hundred fine young men.

And, I wear it for the thousands who have died,
Believen' that the Lord was on their side,
I wear it for another hundred thousand who have died,
Believen' that we all were on their side.

Well, there's things that never will be right I know,
And things need changin' everywhere you go,
But 'til we start to make a move to make a few things right,
You'll never see me wear a suit of white.

Ah, I'd love to wear a rainbow every day,
And tell the world that everything's OK,
But I'll try to carry off a little darkness on my back,
'Till things are brighter, I'm the Man In Black.

********************************************

Rock’n’Roll Train

One hot angel
One cool devil
Your mind on the fantasy
Livin on the ecstasy
Give it all, give it,
Give it what you got
Come on give it all a lot
Pick it up and move it
Give it to the spot
Your mind on a fantasy
Livin on ecstasy

Runaway Train
(Running right off the track)

One hard ring a bell
Old school rebel
A ten for the revelry
Jamming up the agency
Shake it, shake it
Take it to the spot
You know she made it really hot
Get it on, give it up
Come on give it all you got
Your mind on a fantasy
Livin on the ecstasy

Runaway Train
(Running right off the track)

One hot southern belle
Son of a devil
School boy's spelling bee
A school girl with a fantasy
One hard ring a bell
All screwed up
A ten on the revelry
Jamming up the agency
Shake it, take it
Take it to the spot
You know she make it really hot
Give it all, give it up
Come on give it all you got
You know she just like it

Runaway Train
(Running right off the track)
She's coming off the track
Runaway Train
(Running right off the track)
Get it on, get it up
Come on give it all you got
Runaway Train
(Running right off the track)

Mai lungă chiar că este calea la-ntors acasă

9-11 februarie 2010, Sydney, Dubai, Atena, Bucureşti

Drumul de întoarcere a fost prelungit cu o zi de aşteptare în aeroportul din Dubai, până s-au hotărât greviştii greci să redeschidă aeroportul din Atena.

În cele 27 de ore de stat în terminalul din Emiratele Arabe Unite, gresia s-a dovedit un pat mai bun decât scaunul. În camera de rugăciuni specială, aflată lângă toalete, nu aveam acces pe mocheta moale, decât cu preţul convertirii. Şi chiar dacă aveam fără a mă închina lui Allah, nu aş fi avut ce să caut pe acolo, mai ales că am făcut armata şi am fost în zeci de turnee cu Cenaclul Flacăra, deci somnul pe unde apus nu e o problemă.

Zâmbetul călătorului nu a revenit decât în Bucureşti, unde tocmai se punea de un dezastru meteo, cu vânt, ninsori, ploi torenţiale şi dezgheţ în aceeaşi zi. Mai dulci decât soarele austral, după 2 săptămâni, în care încântarea drumului se potolise, iar obiectivele esenţiale (pasul în Australia şi un concert ACDC live) fuseseră atinse.

Australia. Sydney. Zoo, The Rocks şi un alt fel de Americă

5, 6, 7 februarie 2010, Auckland, Sydney

Astăzi ar fi trebuit să fiu deja acasă, la Bucureşti, dacă nu aş fi făcut o schimbare de ultimă oră în program, chiar în Auckland, unde am obţinut dela Compania Emirates mutarea biletelor de avion spre Sydney şi apoi revenirea în Dubai şi Atena cu câteva zile mai târziu. E absurd să ajungem până aici şi să trecem doar prin aeroportul din Sydney, despre care se spune că este unul dintre cele mai frumoase şi diverse oraşe ale pământului.
Intrarea în Australia este mai uşoară decât în Noua Zeelandă, deşi rigorile sunt cam aceleaşi: fără alimente, animale, seminţe, plante, ouă, chiar fără nimic din lemn. E de înţeles de ce sunt atât de riguroşi: au un mediu natural atât de straniu şi de fermecător, încât vor să-l protejeze de orice buruiană sau vietate străină care le-ar putea strica ecosistemul.
După o noapte ploioasă şi albă pe străzile Oraşului, în care am şi aţipit într-o staţie de autobuz (fără să fi băut nimic!), ne instalăm la Young Women Christian Association, între Aeroport şi centrul oraşului, unde facem şi primele schimburi culturale dintre YWCA şi fundaţia noastră.
Totul e spectaculos şi aici, totul e dureros de scump, iar lumea e la fel de relaxată ca în Noua Zeelandă, cu o evidentă notă de eterogenitate etnică sporită. Mult mai mult albi blonzi, mulţi asiatici de toate culorile şi o viteză uluitoare în care se întâmplă totul în oraş, dela mersul oamenilor până la mâncat, plimbat, măturat, livrat etc.
Ieşit din comun este şi cartierul The Rocks dintre porturile Quay şi Darling, locul unde au călcat primii colonişti europeni la final de veac 18 şi unde azi sunt localuri, bordeluri, buticuri şi multă muzică

8 februarie 2010, Australia, Grădina Zoologică de la Taronga (Sydney)

Cu un vapor, ajungem într-o jumătate de oră pe un alt mal al golfului peste care este ridicat Sydneyul. Acolo este una dintre cele mai bogate grădini zoologice din lume, la Taronga. După câteva zile de ploi calde continue, apare soarele puternic exact când suntem fără apărare, printre fiare. Luăm ceva de pus pe cap şi ne minunăm de vietăţile de pe tot globul şi mai ales de cele australiene, dezvoltate atât de straniu în acest mediu izolat: ornitorincul, cangurul, reptilele şi atâtea altele.

Poze:

- Zgârie nori, poduri, parcuri regale, Opera, Oceanul

- Pescăruşi şi ibis regal, ca la ei acasă. Chiar la ei acasă

- Cerşetor alb în capul oaselor, câine extenuat, asiatic vertical. O fi vreun semn?

- Energia Australiei l-o fi secat de puteri pe acel om al străzii

- 2 mere = 3 dolari?!

- www. Jesus

- bătrâneţe în singurătate, bătrâneţe împărtăşită

- Cine-i dominantul, cine-i captivul, dintre invalidul din cărucior şi cangur?

- Aşa ceva chiar există:

- o girafă mai înaltă ca oraşul,

- tigrul mai stressat ca pensionarii români,

- gorila mai frumoasă ca mulţi politicieni români,

- cimpanzeul mai serios ca mulţi guvernanţi,

- varanul de Komodo mai puţin otrăvitor ca preşedintele,

- crocodilul mai milos ca ministrul de finanţe,

- Koala mai zvelt ca premierul,

- ornitorincul cu cioc mai catifelat decât ministrul turismului şi dezvoltării,

- cangurul mai leneş ca Andrei,

- păunul dându-se la Păunescu,

- elefanţii mai delicaţi ca ministrul transporturilor,

- căprioara mai puternică decât justiţia română.

La un concert AC/DC. Grandios e un cuvânt mic.

Am ajuns, după o aşteptare de 28 de ani, la concertul trupei care mi-a marcat cel mai mult viaţa de om iubitor de muzică, AC/DC. Pe Stadionul Western Springs din Auckland, în seara de 4 februarie 2010, alături de alţi 50-60.000 de oameni, am stat împietrit două ore de mega spectacol, după alte patru ore de aşteptare, cu trupe de încălzire, pe un soare care ne-a ars feţele.
Senzaţional totul: sunet (am numărat 430 de boxe vizibile, adică un minim estimat de mine de 200.000 wati), interpretare ca pe cd, mişcare ca în tinereţea acestor extraordinari rockeri, 18 piese, în mare parte hituri, cu chitaristul Angus Young şi cu vocalistul Brian Johnson în prim plan.
Ar fi meritat drumul până la capătul pământului, chiar şi numai pentru aceste două ore!

La Rotorua, călcând pe aburi printre vulcani noroioşi şi animale rare

Rezervaţia Rotorua, Noua Zeelandă

Am luat autobuzul şi am fugit din oraş, către Rotorua. Ar fi fost jenant să ajung aici şi să nu văd măcar o parte din natura sălbatică, spectaculoasă, care cheamă turişti din toată lumea în cizma formată din 2 insule, la 2000 de km mai la est de Australia. Suntem tot în insula de nord, unde este şi capitala, Wellington, dar unde se spune că nu e adevărata Noua Zeelandă. Sincer să fiu, pentru mine, adevărata Noua Zeelandă e aici, unde am parte şi de un mare oraş, un fel de New York mai blând şi mai paşnic (Auckland), şi de un spaţiu natural rar, şi de un mare concert, pe care îl aştept din 1982, când am ascultat prima dată ACDC. Nu sunt un călător prea harnic, care să vrea să se bage în toate hârtoapele.
La Rotorua, merg în zonele termale, printre aburi şi vulcani noroioşi mici care clocotesc la picioarele noastre, merg la lac, la lebedele negre (pe care încă nu le-a mâncat nimeni), la un restaurant thailandez (nu masaj, ci restaurant am spus!). Găsesc cu bucurie, în plină natură sălbatică, un magazin de scule, unde au toate Fenderurile, Gibsonurile, Marshallurile şi Mesa posibile, la preţuri de America, nu de Europa. Cânt puţin şi o luăm înapoi spre Auckland, cale de câteva ore.

Poze:
- Din autocar, până la Rotorua, am înţeles de ce vacile şi oile de aici au carnea atât de fragedă. Trăiesc în stare aproape liberă şi au iarbă proaspătă tot anul
- Lebede negre, de care încă nu au auzit ai noştri, să le treacă în meniu
- Cretini au fost, cretini sunt încă şi-or fi cât neamul omenesc... care copacii îi scrijelesc, fie că-i cheamă Nelu, fie că-i cheamă Oliver
- Căldura iese din pământ în toate felurile, prin aburi, prin vulcani noroioşi, prin ape
- Maşini modeste într-o ţară fără fiţe auto, dar cu mari pretenţii substanţiale
- Care-i om, care-i robot?