27 aprilie 2008

Amor fiscal

Fraierii de la zebră

Am visat-o pe o femeie cu care am făcut cuib cîţiva ani. Mi-au trecut prin faţă toate, de la fericirea săracă a unei omlete puse la pachet, în prima noastră iarnă, de soră-mea Ioana, care ne bănuia că nu prea avem de mîncare acasă în seara aia (eram şomeri, ca să avem timp să ne iubim), pînă la ofuscarea de ultim moment a iubitei mele, că altele de ce primesc de la bărbătuşii lor casă în Piaţa Alba Iulia şi maşină roşie, cu tot cu acte, la cutia poştală. Nu-i stătea bine mercantilismul, nu era talentată la stors bani, dar o lovise putoarea exemplului negativ din vecine. Văzuse că iubirea în modestie, uneori chiar în sărăcie, fusese ea frumoasă, dar nu-i dă casă şi că prea îi rîdeau în nas membre de frunte ale anturajului ei scenic feminin, care adunau ca albinele din relaţiile cu viitori miniştri, cu rubiconzi primari de comune agricole limitrofe şi cu arăbuşti obraznici de Magheru. Secretele Mariilor! Nu ştia ea diferenţa dintre un Peugeot şi un Porsche, dar se străduia să înveţe. Şi nu-i stătea bine. Zicea: “Am 27 de ani, n-am nimic, dacă mă dai afară mîine, unde mă duc? Tu, de bine, de rău, ai cîte ceva, pe mine nu mă iei nici de nevastă!” Şi avea, oarecum, dreptate. Toate cunoştinţele ei crezuseră că, dacă “s-a cuplat cu fiul lui Păunescu, s-a aranjat”, dar nu ştiau că nici nu pot, nici nu doresc să cumpăr şi nici să mă vînd, în iubire. Iar ea se afla în situaţia celui care aşteaptă legalist la zebră, în timp ce toţi ceilalţi trec pe roşu şi pare anormal, ba chiar prostesc, comportamentul fraierului care respectă o lege, un principiu, o conduită, o normă. Pentru cine ştie la ce femeie mă refer, trebuie să spun, totuşi, că nu am a-i reproşa nimic. Toată tristeţea mea din rîndurile de mai sus e numai consecinţa a ceea ce abia se întrezărea în sufletul ei, la finalul relaţiei noastre, nicidecum efectul unor ani de revendicări materialiste. Dimpotrivă, am trăit frumos, chiar dacă pe un buget restrîns, cele mai multe dintre momentele împreună.



Cu banii niciodată nu e în regulă

Oricum am da-o, cu banii nimic şi niciodată nu e în regulă în cuplu. Dacă nu îi avem, tînjim după ei şi ne pomenim cu soaţa în acelaşi vis, că nu mai calculăm la leu cheltuielile de supravieţuire.
Cînd banii încep să apară, răsar rapid şi planurile de “trai decent” (ce sintagmă prăfuită!), de mici investiţii, că nu suntem ultimii proşti, să ne mulţumim cu ceai, ciorbă, apă caldă şi spălat manual.
Cînd sunt mulţi, ne aventurăm în investiţii din care nu mai putem să ieşim decît făcînd alţi bani, tot mai mulţi, pentru că niciodată nu o să dăm de capătul liniei. Mereu va fi o maşină mai bună pe care o are un vecin scăpătat, probabil fotbalist, mereu vom da cu ochii de o casă mai dichisită, pe care să le rîvnim.
Unora le place să facă banii, nu să-i şi cheltuiască, altora le place să-i risipească, dar nu ştiu să-i facă, iar cei care ştiu să-i şi facă, să-i şi cheltuiască, sunt atît de ocupaţi cu drumul dintre casierii, încît asta le acaparează toate simţurile şi vlaga.
O certitudine e că banii mulţi tind să aducă în casă un nou partener, mai tînăr, mai frumos şi - ce paradox! - mai flămînd.
O altă certitudine e că, pe drumul spre bani, iubirea moare, din lipsă tot mai acută de timp şi de puritate. Tatăl meu scria cîndva că “Ne-am iubit pe muchie de cuţit, / Ne-am certat în cel mai larg palat, / Unde este, unde este, / În ce loc şi-n ce poveste, / Muchia aceea de cuţit?”. Să dăm dreptate părinţilor, măcar aici!



Combinări de unu luate de către una

Combinaţiile care incumbă averea sunt numeroase. Dar nu ştiu cum se face că, tot mai mult, se atrag (absolut sincer, bineînţeles) bărbaţii bătrîni, bogaţi, hidoşi, liniari, cu chelie, bolnavi, şi femeile tinere, sărăntoace, frumoase, fermecătoare, blonde şi sănătoase. Avut sau pauper, fraged sau mumificat, atletic sau obez, briliant sau tont, clinic sănătos sau de facto muribund, talentat sau plat, antrenant sau plicticos, omul, fie că e fomeie, fie că e mascul, tot nu învaţă niciodată cum e cel mai bine să-şi caute perechea potrivită în funcţiune de bani.
Cum, însă, sexul, sentimentul, averea şi prostia sunt instituţii distribuite pe deplin democratic, nu mai miră pe nimeni să vadă o iubire năpraznică şi onestă între o babă grăsană, putred de bogată şi atent parfumată, şi un june atletic, putred de prost şi purtînd încă în pleata de comati dac adierea grajdului de unde colegii tocmai l-au trimis să se realizeze ca stripăr. Rezultă de aici că inteligenţa clarvăzătoare în carieră e legată axiomatic de tîmpenia oarbă în dragoste. Şocantă e îndărătnicia naivă cu care subiecţii fraieriţi ai acestor combinaţii de amor fiscal (fiindcă poveşti nu merită a fi numite) vor să le acrediteze ca sincere, de ambele părţi.



Telenovelă de la Mamaia la Buftea

Mai corecţi cu ei înşişi sunt, parcă, naivii care se păcălesc telenovelistic, din credulitate. Acum cîţiva ani, la Mamaia, pe lîngă terasa “Doruleţ”, am fost martorul unor secvenţe ca de film prost indian, coproducţie cu talente de Buftea. Dar chiar de Buftea. Domnişoara Tricy venise la mare să cînte şi să cîştige un bănuţ cinstit din muncă, pentru că din sexul prostesc cu cîte unul nu reuşise nici să se aşeze la casa ei, nici să adune zestre. Abia i se trăsese încă o ţeapă. Antologia ţepelor la acea dizeuză fără noroc era stufoasă. Se îndrăgostise mai de mult de ochii celeşti ai lui Gelu Lăutaru, dar şi de brăţările lui şi de banii cu care acela îi luase minţile, o vreme, pînă să-i dea jos fusta. După care omul plecase la nevasta lui, cu tot cu sursa de bani şi cu ochii celeşti. Fără orizont, ea stătea, singură şi apatică, la o masă de fier forjat, unde deplîngea iubirea pierdută a lui Gelu şi jura că nu-şi va mai da trupul decît celui care o va lua de soaţă, nu de proastă. Şi, ca în filme, a apărut unul pieptos, care s-a recomandat “Romeo, cascador la Buftea. Vrei să te angajez la noi la studio? Ai faţă de actriţă, să mor eu!”. Cum să nu vrea, dacă ăla a venit şi i-a zis că are faţă pre-holywoodiană?! “Te aştept mîine la 5 jumate la Buftea, întrebi de mine la poartă, la studiouri.” Sigur că, înainte să plece el în aceeaşi seară ca să-i aranjeze fetei cariera, iar ea să-şi facă bagajele pentru a doua zi, cei doi au mers pînă la el în cameră, să se culce puţin, înainte de marea iubire şi căsătoria ce aveau să înceapă de mîine. “Pa, pa!” “Ne vedem la poartă la Buftea. Nu uita: Romeo Cascadorul!”. Fericită, plină de speranţă şi iubită de-o dureau picioarele, Tricy şi-a făcut bocceluţa, şi-a luat adio dispreţuitor de la colegii de trupă care o chinuiseră cu cîntatul, seară de seară, pentru cîte o şpagă de 2 lei şi, în 24 de ore, a fost la poartă la Buftea. Unde normal că nu era nici un Romică şi nici nu auzise nimeni de el, pe nici un platou. Cu coada între picioarele care încă o dureau de la sexul cu păcălitorul de boarfe proaste, Tricy s-a întors la Mamaia şi şi-a jurat, la aceeaşi masă de fier forjat, că nu se va mai culca cu nimeni, dacă împricinatul nu va fi sincer şi soţ cu acte în regulă. Ce e ea, curvă, să se vîndă pentru o carieră sau pentru un cadou?
Întrucît o cunoşteam de ceva vreme şi ştiam de relaţia ei frîntă cu Gelu, i-am spus că l-am întîlnit prin Mamaia şi că-mi spusese că ar vrea să o vadă, că o regretă. “Să n-aud de el, porcul! Ce, mă cumpără el pe mine cu o cola şi apoi se duce la nevastă-sa? Să nu-l mai văd, mai ales că-ţi spun, nici nu prea îl iubeam, era prea slăbănog şi avea dinţii cam stricaţi. Dac-aş avea un mobil, acum aş suna-o pe mama, să mă ia de aici!”
Peste cîteva ore, în aglomeraţia nocturnă de pe aceeaşi faleză, cu cine dau nas în nas? Tricy şi Gelu, de mînă, puri şi iubitori ca-n prima zi, alergau, culmea, spre aleea ce ducea la hotelul lui Gelu. Atîta doar, că ei îi crescuse din amiază către seară un celular la brîu, cu tot cu husă-marsupiu. Ca să vezi ce răsare în patrimoniul fetei, cînd dragostea e sinceră şi dezinteresată. Ce e ea, o curvă care se vinde pe o cola? Nu! Nici măcar! Fusese - aşa e! - o tîrfuliţă prostovancă de o cola şi o pizza, dar acum evoluase: era borfet zmecher, de mobil nou.
Secvenţa de amor fiscal, celular, telenovelar şi prostesc per total, bîntuită de principii imuabile ce se răzgîndesc numai cînd trec prin buzunar, e un episod din colecţia fără moarte ce cuprinde şi scheciuri de real amor sentimental, oral, dorsal, normal, în cele din urmă. E circuitul banilor în cuplu, ante-cuplu şi, uneori, post-cuplu.



Unora le place banul

Am trăit, am cheltuit şi am oscilat mereu între a investi pe termen lung şi a trăi clipa. Dar jur că nici una dintre soluţii nu mi-a făcut fericită femeia. Ba nu era mulţumită că adun pentru mîine şi de-aia trăim cam parcimonios acum, cînd suntem tineri, ba fiindcă prea aruncăm cu banii şi - cine ştie? - poate n-o să avem după ce bea apă cînd om fi bătrîni. Exemple de o parte şi de alta sunt cu duiumul, de oameni care au risipit totul iluzionîndu-se că vor fi în stare mereu să cîştige ca la maturitate, dar şi de oameni care au constatat că bătrîneţea însăşi le-a anihilat tot cheful de a cheltui ce era de consumat în junie şi ei, idioţii, au păstrat pentru prea tîrziu.



I love this paradox

Unora le place banul, unora le place baschetul (“I love this game!”), mie îmi place să iubesc nealterat de condiţionări şi ambiţii materiale. De aceea, nu mă veţi găsi în nici o extremă, pentru că locul taurului care sunt nu e acolo. Nu mă veţi găsi licitînd dragostea unor manechine superbe, dar proaste ca noaptea, care, recunosc, îmi generează mintenaş o incapacitate sexuală, izvorîtă din neputinţa de a dezlega sexul de dialog, de farmec şi de inteligenţă. Nu mă veţi găsi nici pe taraba cu bărbaţi de vînzare, pentru că, dacă eram de închiriat, poate scriam acum corespondenţe în sătulie, din poală de la vreo băbăciune nemţoaică milionară, căreia, dacă îi dai cremele jos, scade jumătate în greutate. Şi, în plus, m-am ferit mereu de dorinţa de a avea femei-trofee, de cînd am priceput că, direct proporţională cu aceasta poate fi şi dependenţa bolnavă de potenţa financiară, care ţine lîngă bărbat femeia cumpărată, pe picior de plecare spre cel ce licitează mai sus. Nu aş fi fericit să mă ştiu un pitic dopat cu Viagra care umblă cu Rolls-ul, dar nici nu mă vreau peregrinul sărac, care se culcă pe furiş cu tinere de familie bună, în balcon la ele, unde tatăl lor nu ajunge niciodată. Am fost şi sunt fericit lîngă femeia, fie ea şi atipică, al cărei exterior nu trebuie să fie de copertă Playboy şi al cărei buzunar nu trebuie să mustească de carduri şi de bancnote, dar al cărei interior să fie o vitrină cu de toate.

13 comentarii:

Anonim spunea...

Hi...exista o balanta intodeauna depinde de tine ca om ce alegi banul sau fericirea cum spunea cineva.."banii nu aduc fericirea dar fara ei nu poti trai"..eu sunt fericita cand de ziua mea primesc un buchet de flori si o poezie care imi este dedicata..mi-a placut concluzia:)(veronica)

enki spunea...

Oricum n-as putea sta alaturi de cineva, fara ca acesta sa nu isi doreasca sa fie independent financiar, nici sa taie frunze la caini, dar nici sa se plimbe cu vreun Lexus, ultimul racnet in materie de masini mai nou.

amallia spunea...

Încurcate sînt cărările iubirii, încurcate sînt cărările banilor şi încurcate sînt cărările iubirii cu cărările banilor!

Această încurcătură generală şi amuzantă este masa pe care se naşte, în chinuri, îndoiala: el e..., dar nu are..., atunci eu cu cine voteeeeez? Vorbeam de domnişoare. Nu de toate, evident. Dar de multe.

Iar domnul, afaceristul, prins între şantierul lui de blocuri noi, arabii care vin la 3 cu jumătate din finaţare, bancherul cu care ia prînzul fusion, contabilul care vrea şi el să-i zică vreo două, şi toţi ceilalţi 29 de oameni care sună pe toate cele 4 celulare, el, afaceristul adică, nu are timp de gîndire. El vede pulpa fetei, pamponul pantofului, talia, pieptul, părul, Doamne, ce... Ah, afaceristul pufneşte şi decide: ea, azi, la 7.45. Şi gata, începe iubirea. Un fel de iubire, care prinde teren. Că de la asta pornisem.

Andrei Păunescu spunea...

Veronica,
Eu, desi am scris textul asta cu o vadita tendinta, cred ca fericirea si banul nu sunt incompatibile, daca nu se sufoca intre ele

Andrei Păunescu spunea...

Enki,
Bogatia e o circumstanta care poate sprijini dragostea, dar atat.Mi-am dat seama de asta pentru ca am fost fericit si cand m-a strans de mana inghetata in metrou, si cand m-a plimbat cu Mercedesul, doar daca am iubit-o si m-a iubit.

Andrei Păunescu spunea...

Amallia,
1. Scrii bine, ca o profesionista.
2. Încurcate sunt toate caile si cararile, si ele singure, si ele intre ele.
3. Ma preocupa de ceva vreme problema dintre a avea, a fi si cum verbele astea sa se suporte intre ele.
4. Secventele din finalul textului tau sunt excelente ironii, in toata amaraciunea lor cu zambet in coltul gurii.
5. Multumesc pentru placerea lecturii comentariului tau.
6. Mai spune-ne ceva despre tine.

amallia spunea...

A fi şi a avea stau de vorbă, la o bere. Să zicem. A fi îl priveşte pe celălalt cu simpatie şi cu numai o jumătate de gram de sentiment de superioritate, pentru că înţelege că a avea este în fond un tip amuzant şi hotărît, care nu stă pe gînduri cînd îşi operează alegerile.

A fi se tot rotunjeşte fără odihnă, meditează şi se întreabă ce o să fie el de fapt mîine. Şi de ce. I se aprinde ocazional becul peste unele dintre regulile jocului şi constată că jocul, deşi i se pare de înţeles, nu i se pare de jucat. Dar insistă să fie mai mult şi să aibă cît are nevoie, pentru că în fond şi el trebuie să-şi mulţumească sistemul digestiv cumva.

A avea ştie clar că scopul este să aibă mai mult. În felul acesta se re-validează în termeni vizibili iar timpul îi trece în mod plăcut. Pentru că a avea nu este conştient de timp. Robinetul de dopamină legat în serie cu actele sale de proprietate îi furnizează motive să rîdă fără griji. Mătură cu o privire afectuoasă scoarţa metalizată a celei mai desăvîrşite maşini care, ce credeai, îi aparţine.

Jumătatea de gram din propoziţia numărul trei se referă la întrebarea din creierii lui a fi: ce o să fie a avea mîine? Dar s-a terminat berea. Comesenii pleacă în direcţii diferite, cu promisiunea că o să repete isprava. Şi o să treacă de la monologuri interioare la dialog.


Mulţumesc pentru mesaj. Eu sînt... prezentă şi cînd simt mai scriu. Acuma sînt departe, dar sînt cu voi oricum.

Alexia spunea...

Am citit mai demult articolul ăsta, iar azi l-am recitit. Felul tău de a scrie (sincer, clar, concis, contemporan), îmi aminteşte oarecum de Mircea Cărtărescu. Nu am citit nimic scris de tine, dar o voi face, presimt că îmi va plăcea.

mianna spunea...

daca "27"-le e real, si nu e doar inlocuitorul lui "37", m-as bucura, m-as bucura mult...

Sorina spunea...

Era inlocuitor de"37", din pacate

Andrei Păunescu spunea...

NU inteleg ce e cu inlocuitorul de 37. Nu vreti sa vorbiti mai clar?

Sorina spunea...

"37",era varsta Tatianei atunci cand ai napastuit-o.

Andrei Păunescu spunea...

Imaginatia si speculatiile nu au limite. Nici prin cap nu mi-a tracut asa ceva, pana nu am citit lamurirea. Oricum, multumesc.