Compromisuri împotriva despărţirii: RESUSCITAREA CADAVRULUI DE SUB GHEAŢĂ

Intransigenţă degeaba

Iubirea vieţii mele dintr-a doua pînă într-a noua (coborâtă din povestea cu "Paşol na turbinca!")nu se putea abţine şi fuma, cot la cot cu majoritatea generaţiei noastre, fie prin prin toaleta şcolii cu colegele, fie prin curtea şcolii cu colegii, fie cu însăşi sora mea, prin balcon sau pe unde apucau, cu osebire cocoţate în mansardă la tanti Mimi Stroe de la Breaza. Mă durea organic fiecare fum pe care auzeam că l-a inhalat pe furate, ascunsă bine de mine, şi nu-i acceptam năravul, din mai multe motive: întîi de toate, eram sigur că vom fi împreună toată viaţa şi nu voiam să se îmbolnăvească de cancer la plămîni. Pe mine cui mă lăsa? Eu cum mai puteam trăi peste 50-60 de ani, dacă ea murea? Apoi, mi-era atît de clar că era bine ce (nu) făceam eu, nefumătorul, încît perseverenţa ei (ascunsă pe după uşi şi-n latrinele Liceului Caragiale) mi se părea absurdă şi murdară. În ultimă instanţă, dacă ea nu înţelegea raţional că tutunul nu e bun, aş fi vrut ca eu, întîiul ei bărbat (ce cuvînt mare!) să am măcar acest drept de veto faţă de o greşeală, să o pot opri din viciu. Nu am reuşit şi, după vreo doi ani, imediat după revelionul 1984, m-am decis, ca puştan intransigent ce eram, să rup relaţia cu frumoasa Ioana, fata cu profil ebraic de-o vîrstă cu mine, care bineînţeles că nu putea avea ca tată decît un medic ginecolog, care putea iscodi orice schimbare în tenul şi comportamentul fiică-sii (ce baftă pe noi!).
În mintea mea era tot mai limpede că, dacă azi era capabilă de o minciună repetată şi dosită cu voia, indiferent cît de puţin gravă în esenţă, mai tîrziu putea să fie capabilă de alte şi alte minciuni, mult mai grave din punctul meu de vedere, ca de pildă să mă înşele. Am părăsit-o cu dureri sufleteşti care atît de crunt mi-au ieşit prin pori, încît mă durea carnea, de dor şi disperare. Şi cu ce m-am ales din acest exerciţiu de intransigenţă? Cu cîteva luni de lacrimi, şi ale ei (exteriorizate), şi ale mele (ascunse), cu nici un succes în campania mea donquijotescă de a eradica tabagismul, cu pierderea unei femei în formare cu care ne-am dăruit multe dintre primele emoţii ale vîrstei răsculate de hormoni, vise şi prime certitudini, toate urmate de ceea ce era firesc: ea şi-a găsit pe altul, cu care a şi făcut o fetiţă, peste numai cîţiva ani, iar eu mi-am găsit pe alta, cu care am făcut destul de repede o fetiţă, plus un băiat-supliment de viteză.

Vine şi clipa peronului

Starea de naivitate în care încercam să realizez puritatea 100% a materiei iubirii noastre nu era o vîrstă, ci o etapă.
Din eşecul primei relaţii, pe care o vedem dezagregîndu-se, impură, cădem adesea în alte şi alte prăpăstii, unde întîlnim realităţi mult mai urîte decît cele pe care le-am extirpat, nemulţumiţi, odată, deşi acelea erau, probabil, mult mai curate decît ceea ce aveam să găsim mai tîrziu. Dar nici orice fel de concesie, umil consimţită, nu e leacul pentru inimă. Dacă avem norocul, mai departe, să trecem prin cîteva splendide iubiri şi printre suliţele unor extenuante dezamăgiri, ne regîndim strategia de preţuit sentimentele şi perechea. Oricît ar părea de absurd, dar perechea vieţii noastre nu se alege dintr-un număr infinit şi dintr-o căutare continuă. Vine şi clipa peronului. Care, la rîndul lui, îşi cere dreptul la o nouă plecare, după un timp. Şi atunci ne întrebăm din nou dacă să riscăm plecînd în cine ştie ce vagon sau să stăm în calmul morbid al gării.
Cedările noastre fără măsură, doar ca să nu ducem la groapă o iubire decedată sunt faţa blazată a disperării. Asemănător, aberaţiile pentru ridicarea din morţi a cuplului ni se arată ca faţeta cealaltă, dinamică, a aceleiaşi dorinţe, de a păstra viu ceea ce vedem şi ştim că e mort sau în murire certă. Că e răposată de-a binelea sau că e numai în moarte clinică, iubirea expirată se comportă la fel, iradiind un acelaşi austru de tămîie, tot mai persistent.
Măcar aberaţiile dau măsura creativităţii bolnave, pline de imaginaţie şi rîvnă, pentru un scop ce pare, totuşi, nobil, acela de a construi, zadarnic şi idealist, chiar împotriva firii uneori, pe o temelie în vădită surpare. Cedările, însă, compromisurile împotriva despărţirii sunt inerţia retrogradă a cuplului ce nu vrea să accepte evidenţa: da, sigur, nu ne mai suportăm, noaptea nu ne mai căutăm de mult îmbrăţişarea celuilalt în pernă, ne ştim replicile pe dinafară, aşteptăm pitiţi după uşă ca pe godzila vreun şvunc sexual rătăcit al celuilalt, ne miroase urît tot ce trăieşte şi vorbeşte fosta noastră mare iubire, dar nu cedăm! Mai tragem de relaţie, că nu se ştie, sigur se iveşte vreo minune şi, din hoit, acuşi se reîntrupează pasiunea dintîi!
Oricît ar fi de lăudabilă salvarea unui înecat prin respiraţia gură la gură, asta nu înseamnă că metoda e şi plăcută. Mai ales pentru cei care au ambiţia de a resuscita un corp de mult răcit şi care nu se aleg decît cu repulsia unanimă.

Cei din urmă nu vor fi cei dintîi

Liz Taylor şi Richard Burton au fost nebuni de frumoşi în aberaţia lor sinceră de a fi divorţat ori de cîte ori nu s-au înţeles şi de a se fi recăsătorit repede, de atîtea şi atîtea ori, cînd înţelegeau că nu pot unul fără altul. Dar cei mai mulţi nu sunt Liz şi Richard, ci Maria şi Ion sau Rodica şi Marcel. Cei din urmă nu vor fi niciodată cei dintîi. Nu contează de ce. Nu acceptăm şi nu validăm motivele, poate întemeiate, ale Ionilor, Mariilor, Rodicilor şi Marcelilor, care ne pot demonstra că ar fi divorţat de la prima bătaie pe care şi-au administrat-o ori de la prima beţie cruntă, dar i-a oprit faptul că nu aveau case unde să se ducă fiecare şi au fost obligaţi să se suporte, că nu aveau salarii cît să se descurce fiecare în parte, că pruncii mai aveau un an pînă să termine liceul, iar cînd l-au terminat, părinţii deja se obişnuiseră cu certurile şi rutina înghiţise pînă şi spectacolul scandalurilor casnice.

Nu oricum şi în orice condiţii

N-am încercat niciodată să fac pe magul care redistribuie viaţă la morţi deja descarnaţi. Nu am tras de o relaţie în declin, decît pînă în punctul în care mi-a fost clar că se duce la vale cu devoţiune, iar actul recuperării îmi apărea ca o încercare prostească de a opri din prăvălire o stîncă aflată în plin fuleu, prin întinderea în drumul ei a unei coarde trase din gumă de mestecat, ca odgon plin de şanse. N-am spus “te iubesc” fără să iubesc, ci, maximum, doar fără să mai fiu sigur dacă mai iubesc, din instinct de conservare. Mi-am rechemat acasă iubita doar ca să nu-mi pară rău mai tîrziu că n-am făcut-o, că n-am încercat măcar, şi nu i-am strigat în spate “mai stai!” decît atît cît n-am ştiut-o oprită deja la un alt liman. Nu că aş fi ambiţios sau crivdos, ci pentru că altfel nu pot. Cînd carnea iubitei miroase a alt bărbat, iubirea e nevulcanizabilă. Poate că sexul mai uită, îşi mai face de cap din inerţie, cînd dependenţa noastră trupească de fosta parteneră e mai tare ca ambiţia, o vreme. Dar să ştiu că femeia mea nu mai e doar a mea, să ştiu că mîna mea mîngîie pe părul iubitei dîra de mîngîiere a altuia, Doamne, nu îmi imaginez că pot suporta conştient!
Oricîte compromisuri s-or fi inventat împotriva despărţirii, sărutul dat iubitei întru împăcare nu trebuie să fie totuna cu respiraţia gură la gură pe care o faci degeaba unui cadavru, fie el şi sentimental, scos de sub gheaţă.