28 ianuarie 2009

La moartea lui Grigore Vieru, cel mai firav şi cel mai puternic dintre români

• Eram adolescent când Grigore Vieru a intrat pentru prima oară în casa noastră, prin 1987. Mai întâlnisem, de atâtea ori – oaspeţi ai tatălui meu – de mic, sute de personalităţi, oameni plini de har, unii dintre ei mari scriitori, unii dintre ei slujitori ai altor arte. Români şi străini. Din ţară şi de dincolo de graniţă. Ceea ce m-a făcut să trăiesc, însă, evenimentul acelei întâlniri, adică al sosirii celui mai cunoscut poet român de dincolo de Prut, mai înfiorat decât în alte prilejuri în care se adunau personalităţi, a fost faptul că Grigore Vieru era, pe de o parte, cel mai român dintre noi toţi, dar, pe de altă parte, avea cel mai străin şi mai antiromânesc act de identitate, paşaportul sovietic. Mă simţeam ruşinat, mă simţeam răspunzător şi eu de acest paradox pe care mai mult îl simţeam decât îl înţelegeam, deşi, bineînţeles, nu aveam nicio vină. Pe lângă toate acestea, nu ştiam dacă îmi va mai fi dat să îl văd a doua oară pe acel om de o puritate şi de o blândeţe fără egal. Nu ştiam dacă nu se vor închide, dintr-odată, din nou, şi aşa prea puţin şi prea târziu deschisele porţi de sârmă ghimpată dintre românii de aici şi cei de sub litera mutilată şi graniţa strâmbă, impuse de Moscova.
• Nu ştiu cum reuşea, dar nea Grigore, nea Gogoe, cum îi spuneam noi, cei mai mici, făcea ce făcea şi iarăşi ajungea la Bucureşti, odată la câteva zile, odată la câteva săptămâni sau, în cel mai rău caz, odată la câteva luni, până la revoluţia din 1989 şi, mai ales, după acel decembrie. Tata îl lua în maşină şi îi arăta ţara, din Oltenia până în Ardeal, din Bărăgan până în Bucovina, iar nenea Grigore nu se mai sătura să acumuleze privelişti, strângeri de mână, lecturi în limba română transcrisă cu litere latine şi, poate mai presus de orice, dialoguri oarecare dintre românii aflaţi în propria lor ţară, pe care le considera sacre. Nenea Grigore ne atrăgea atenţia asupra faptului că numai cei ce vorbesc româneşte pe ascuns de teama opresiunii străine, de exemplu basarabenii, ştiu să preţuiască acest drept, acest privilegiu, la meritata sa valoare. Ne spunea că îl înfiora până şi emisiunea „Cotele apelor Dunării”, pe care o asculta la Chişinău şi dădea dimensiuni mitologice formulei „Giurgiu – gheaţă la mal...”, pentru că nu avea dreptul să îşi vadă ţara, să atingă Dunărea.
• În 7 martie 1989, reuşisem să organizez la Liceul de Informatică din Bucureşti un concert al trupei mele de rock, „Totuşi”, cu implicarea a doi adolescenţi de curaj, mari iubitori de muzică şi poezie, Răzvan Ionaşcu şi Răzvan Nicolescu. Trupa avea destule probleme, fiind sub observaţie strictă, pentru că făcuse parte din Cenaclul Flacăra, al cărui lider, Adrian Păunescu, era interzis şi urmărit, cu şi mai multă râvnă, de securişti, după 1985. Tocmai atunci, se afla, pentru câteva zile, în Bucureşti Grigore Vieru, care, în acte, era cetăţean străin. Cu inconştienţa vârstei mele de 19-20 de ani, i-am invitat pe amândoi la spectacol, ba chiar i-am poftit şi pe scenă, unde Grigore Vieru a vorbit şi a recitat. Sutele de puştani au aclamat, au strigat numele poeţilor şi le-au dat fiori politrucilor şi securiştilor, risipiţi printre spectatori. Au urmat serii întregi de anchete şi de noi interdicţii, îndreptate împotriva trupei şi a tot ce însemna numele Păunescu: „Nu ajunge cât ne-a mâncat zilele Păunescu Adrian, acum începe şi Păunescu Andrei?!... Cum ţi-ai permis să contactezi şi să aduci pe scenă, fără aprobare, un cetăţean străin?”. Am fost acuzaţi de fascism, de complot împotriva stabilităţii statului, pentru că am fi adus, fără permisiune, la spectacol, un „cetăţean străin”, pe inamicul public nr.2, Grigore Vieru, pentru că nr. 1 era deja alocat lui Adrian Păunescu. Dar toate cele rele întâmplate nouă ulterior au meritat, numai şi pentru că sala plină de adolescenţi de la Liceul de Informatică l-a aclamat, minute în şir, pe poetul român, obligat să poarte în haină un paşaport străin. Poet care plătea, la rândul său, cu anchete şi cu prigoană împotrivă-i, fiecare trecere a Prutului, fiecare cuvânt pro-românesc, spus sau scris.
• În anii aceia şi în cei care au urmat, am făcut împreună mii şi mii de kilometri, mai ales după 1994, când Cenaclul Flacăra şi-a reînceput turneele, iar Grigore Vieru a fost, adesea, invitat să vorbească, să recite şi să cânte, de fapt, a avut o invitaţie permanentă la Cenaclu, pe care a fructificat-o de câte ori a putut sau de câte ori sănătatea l-a lăsat s-o facă.
• Grigore Vieru a fost gazda noastră la Chişinău, în august 1990, când am trecut pentru prima oară Prutul, împreună cu Adrian şi Carmen Păunescu (gravidă cu Ana Maria), Sorina Haşigan, Călin Jicărean, Alexandru Olaru şi părintele Doru Gheaja, ocazie cu care tata a putut să-şi viziteze întâia dată satul natal, Copăceni, în judeţul Bălţi, aflat la câteva zeci de kilometri nord de Chişinău. Apoi ne-am revăzut cu Grigore Vieru de nenumărate ori, fie la Bucureşti, fie la Chişinău, fie la Herculane, fie la Alba Iulia.
• Tot împreună am fost şi pe frontul din Transnistria, la final de mai 1992, pe linia întâi, la Coşniţa, unde am cântat şi am recitat (împreună cu Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Grigore Vieru, Carmen şi Adrian Păunescu) soldaţilor români-moldoveni, care îşi făcuseră o tribună improvizată din transportoarele blindate, stând cu spatele la cazacii mult mai înarmaţi, susţinuţi de Armata a 14-a, aflaţi la doar 300 de metri. Nenea Grigore îi spunea, atunci, tatălui meu, cu dramatismul şi cu umorul pe care nu le-a abandonat niciodată: „Frate Adrian, mi-e teamă mult mai mult pentru viaţa ta, decât pentru a mea. De ce? Cazacii, care sunt la numai 300 de metri de aici, pe tine te-ar nimeri atât de uşor, fiindcă eşti un munte de om, pe când pe mine m-ar ochi mai greu, că sunt mai firav...”.
• Prietenia şi admiraţia nedisimulată dintre Grigore Vieru şi Adrian Păunescu a fost o stare de fapt, un fenomen natural, ivit şi întreţinut necondiţionat. Tatăl meu îl proclama, în aproape toate ocaziile, publice şi particulare, drept „marele poet al limbii române de azi, martir al cauzei naţionale”, dedicându-i, în 9 martie 1989, poezia „Al neamului”:

“Credinţa-n Mioriţa şi în grai,
pe un pământ întrepătruns cu cerul,
acesta-i simţământul ce îl ai
intrând în poezia lui Vieru.

Nu a murit nimic din ce-a fost viu,
ci au murit întruna cele moarte,
pădurile şi râurile-l ştiu,
că el pe toate le-a cuprins în carte.

Nepot al Eminescului întreg,
el nu resimte nici un fel de rană,
decât atunci când toţi o înţeleg,
recunoscând-o eminesciană.

Aleargă mistuit, din sat în sat,
cu poezii şi cu abecedare,
şi moldovenii lui l-au consacrat,
ca pe poetul lor cinstit şi mare.

Şi-atunci când e bolnav, din când în când,
se scoală firul ierbii să-l implore,
la uşa lui de purpură bătând:
fii sănătos, ridică-te, Grigore!

Părerile de bine şi de rău,
la ora de amiază îl frământă,
dar el, la locul lui, la Chişinău
şi astăzi cântă despre mama sfântă.

Poeţi destui în lumea asta sunt,
să cânte-n vers,pământul, focul, fierul,
dar noul mit al mamei pe pământ
l-a-ntemeiat, în cartea lui, Vieru.

Îl văd atât de tandru şi plăpând,
o floare de cenuşă şi de sânge,
încât, de nu m-aş teme că-i doar gând,
definitiv la pieptul meu l-aş strânge.

Mi-a spus, într-un amurg, la Bucureşti,
c-atât de grabnic se-mpliniră toate,
încât în pragul vârstei omeneşti
el, liniştit, s-ar stinge, de se poate.

Dar nu, e prea devreme, dragul meu,
şi moartea la nimic nu ne e bună,
va trebui, luptându-ne din greu,
să terminăm mileniul împreună.

Mai sunt atâtea încă de transcris,
din cele care dor şi ne frământă,
cât încă pentru mulţi e interzis
accesul liber către mama sfântă.

Poetul are încă-n magazii,
luată din obârşii de aiurea,
ca semn al primăverii timpurii,
muniţie de înflorit pădurea.

Strivit de cărţi din care scoate sens,
pentru o carte-a cărţilor, acasă,
Grigore trece iar, tăcând imens,
prin Bucureşti şi câte-un semn ne lasă.

El are de-mplinit un testament,
Mateevici i l-a lăsat odată,
spre-a nu fi din istorie absent,
să-şi ţină limba nefalsificată.

El s-a născut pe margine de Prut
şi a trăit pe margine de soartă
şi viscolele care l-au bătut
de neam n-au fost în stare să-l despartă.

Nu ştiu de ce, mereu mai apăsat,
în simţurile mele cade cerul
şi focul minţii mi s-a-nseninat
şi-s bun,
ca-n poezia lui Vieru.”

Grigore Vieru nu ezita, nici el, să arate ce a însemnat A.P. pentru Basarabia. Cu dragoste şi frăţie, nenea Grigore a scris sau a spus, printre altele, despre tatăl meu: „Totuşi, totuşi, totuşi iubirea! Sunt fericit că în Totuşi iubirea, dorul înlăcrimat pentru Basarabia stă în capul mesei. Am citit cu sufletul jilăvit eseul lui Adrian Păunescu „Cum să nu fim sentimentali cu Basarabia, domnule preşedinte?”. Îndrăznesc să declar că, după război (şi chiar de la Eminescu încoace), nu am citit ceva mai tulburător despre acest pământ martir.” (12 februarie 1991); “Nu credeţi că elogiile pe care le aduceţi lui Adrian Păunescu sunt exagerate?, m-a întrebat într-o zi, cam supărat, un coleg de breaslă din Bucureşti. De ce să cred astfel?, l-am întrebat. Pentru că (mi-a răspuns colegul de breaslă) Adrian Păunescu a slăvit curtea. Şi dumneata n-ai slăvit-o?, l-am întrebat la rândul meu. Nu! (mi-a răspuns categoric colegul de breaslă), eu am tăcut, eu nu m-am întinat!... Ei bine, află, am adăugat, că tinerii din ţară, dar şi cei din Basarabia cea curată şi înrobită s-au încălzit nu la tăcerea dumitale, ci la „Flacăra” Cenaclului condus de Adrian Păunescu! (iulie 1992); “Trăim printre poeziile acestui mare poet care este Adrian Păunescu, aşa cum trăim printre cuvintele româneşti, obişnuiţi cu ele, fără să ne dăm seama că, pândiţi de atâtea primejdii, le-am putea pierde într-o zi. Ceea ce n-a reuşit să strige prin suferinţă Mateevici, a strigat către noi Păunescu. Unde n-a izbutit să se ia de piept cu minciuna şi agresivitatea Goga, s-a încăierat cu ele Păunescu. Partea lacrimei de plumb pe care n-a ajuns a o plânge Bacovia, a plâns-o în felul său Păunescu. Ceea ce n-am îndrăznit să rostim noi în anii totalitarismului, a îndrăznit Păunescu. Credem că aici trebuie căutată pricina meritatei sale popularităţi.” (text publicat ca prefaţă la cartea lui A.P. „Deromânizarea României“, din 1998).
• Ultimele întâlniri cu Grigore Vieru au fost ca o înlănţuire disperată de strigăte către popor, pentru conştientizarea nevoii de unitate, de dragoste, de împăcare, de luciditate. Cinci zile la rând, Grigore Vieru a fost parte din spectacolele Cenaclului Flacăra, începând cu 24 noiembrie 2008 şi terminând cu 28 noiembrie, în sălile de la Bucureşti, Geoagiu, Orăştie, Brad şi Simeria. Niciodată, Grigore Vieru nu a vrut, parcă, să spună, laolaltă, din toate ale sale câte ceva, aşa cum a făcut-o seară de seară în turneul hunedorean: istorisiri, versuri şi cântec. Noi, membrii Cenaclului, care abia trecuserăm, în noiembrie 2008, prin şocul veştii că Emilian Onciu, colegul nostru de numai 51 de ani, murise, şi care ştiam de câte ori fusese aproape de moarte Grigore Vieru, ne spuneam că, probabil, cel mai firav dintre noi, poetul, care împlinise deja 73 de ani, părea sortit să ne supravieţuiască tuturor. Nu numai prin opera sa, ci ca fiinţă. Şi poate că aşa ar fi fost, dacă nu s-ar fi pus, de-a curmezişul vieţii sale, accidentul de maşină de la jumătatea lui ianuarie 2009, aşa cum tot zdrobirea pe drum le fusese fatală Doinei şi lui Ion Aldea Teodorovici. Dumnezeu să-l odihnească şi pe Grigore Vieru, iar cultura română să-l păstreze la locul meritat, cel mai de sus.

16 comentarii:

Anonim spunea...

acum 12 ani,seara de seara, un barbat grizonat ,aparent fragil, de un bunsimt iesit din comun,era omul pe care il insoteam in autobuzul 117 ,seara de seara.
ma frapa puterea acestui om de a metamorfoza tot ceea ce era in jurul lui.era de o modestie ce devenise sfintenie,iar sfintenia lui atingea sublimul.omul acela era Grigore Vieru.
nicole

Anonim spunea...

zise Nicoleta cu emotie

Anonim spunea...

Unde se duc îngerii când se duc?

Nu, Grigore Vieru nu era om ca noi, ființa lui parcă plutea, şoapta lui răsuna în inimile noastre ca un clopot de lacrimă... domnia sa, cred că n-a supărat nici firele de iarba, iubirea lui de iubire, iubirea sanctificată pentru Limba Română, mi-a adus în suflet ceva nedeslușit...ceva mai mult ca iubirea, dincolo de oameni, dincolo de timp... prin ochii şi cuvintele dumnealui am aflat că există Basarabia... am aflat cum trebuie iubit Cuvântul, am aflat că toate cărțile au existat abia după ce Dumnezeu a întemeiat Cuvântul...
A trecut un înger printre noi şi s-a dus...
Oare unde se duc îngerii când se duc?
Gabriela Marieta Secu

Mirela spunea...

Andrei...cuvintele mele sunt prea putin pentru randurile care curg si curg si iar curg pe blogul tau...am spus candva ca nu ,,voi mai cauta asemeni multor altora o virgula intre subiect si predicat'' pe care gasind-o -sa radiez -reprosindu-ti apoi prezenta ei...te citesc in continuare cu aceeasi placere,le citesc in continuare ...cu mai mult sau mai putin dispret comentariile si am sa postez doar randurile urmatoare...,,Spuse-o foaie albă-ca-zăpada: "Nepătată am fost creată şi nepătată voi rămâne mereu. Prefer să fiu arsă şi să devin cenusă albă decât să sufăr ca ceva negru să mă atingă sau ceva murdar să se apropie de mine." Călimara, auzind vorbele spuse de foaia de hârtie, a râs în negreala inimii ei, dar nu a îndrăznit niciodată să se apropie de ea. Creioanele colorate au auzit si ele, dar nici ele nu s-au apropiat de ea. Si astfel foaia de hârtie albă-ca-zăpada rămase pură si nepătată pentru totdeauna, dar goală în puritatea si nepătarea ei.''Ce va fi,va fi...fiecare va intelege ,,ce'' si ,,cum'' va putea si probabil vor ,,curge'' alte multe,multe randuri...De ce aceste randuri tocmai acum ?Din nou fiecare va intelege ,,ce'' si,,cum"va putea...

Mirela V.

Anonim spunea...

Mirela Vartosu,tu esti?

Wand-Alexandru Abdulbaki spunea...

Este prima data cand indraznesc sa las un comentariu la cele scrise de domnia voastra, stimate Andrei Paunescu...Si ce ocazie...Am urmarit indeaproape sirul evenimentelor inca de cand s-a anuntat accidentul care, in final, a ucis (numai) carnea poetului...Si, cu lacrimi in ochi, invoc doar doua din comentariile pe care le-am gasit pe site-uri moldovene...
1. "Nu stiu daca a mai scris ca dansul, despre mama, cineva..."
2. "Am ramas singuri..."

Legat de cel care va este tata, numai o vorba: Sa nu dea Dumnezeu sa prindem ziua in care, dupa modelul fratelui-poet, ipocritii de azi, care il blameaza, il demonizeaza, sa se transforme in bocitoarele de maine si sa-i invoce talentul neasemuit atunci cand, din pacate, va fi mult prea tarziu...Vieru nu e nume de bulevard in Chisinau, nu e un poet moldovean decorat de un presedinte roman, nu e doar demn de fi inmormantat cu onoruri, Vieru e numele Romaniei Mari.

Mirela spunea...

de la Mirela...
da,eu sunt...

Anonim spunea...

da Mirela Vartosu,ce te-a apucat de ai scris comentariile alea pe blogul lui Andrei? te-ai indragostit de el? eu m-am socat cand am citit,totusi ai si tu o varsta...

Mirela spunea...

As fi putut sa-ti raspund simplu:fiecare a inteles ,,ce" si ,,cum" a putut...dar pentru a nu fi din nou inteleasa gresit am sa-ti raspund asa:
Nu am fost niciodata indragostita de Andrei si cu atat mai mult nu sunt acum...ba chiar la un moment dat l-am urat -si el stie asta-...Din randurile care le-am scris as fi vrut sa intelegeti-si imi doresc in continuare acelasi lucru-atat tu ,stimata colega, cat si ceilalti,ca fiecare atunci cand are in fata sa o foaie de hartie si ceva de scris -sau o tastatura si un desktop in zilele noastre- si are curaj ,,sa astearna'' ceva pe acea foaie de hartie-in cazul lui versuri,proza sau pur si simplu desene are macar un lucru in plus fata de toti ceilalti:curajul!De aceea noi, cei care postam aici randuri -mai mult sau mai putin rautacioase-ar trebui sa ne gandim doar la simplul fapt ca daca el nu le-ar fi scris,nu am fi avut ce comenta, iar foile da hartie ar fi ramas ,,albe'' atat in fata lui cat si in fata noastra...cititi va rog acest blog de la primele sale randuri si daca veti gasi macar un text care sa nu aiba comentarii rautacioase,va rog sa-mi spuneti...
Luati deci randurile ca atare,nu cautati intelesuri ascunse in spatele cuvintelor;priviti simplu-fara,,dar daca''...iar revenind la tine ,colega,ai -sau ar trebui sa ai- adresa mea de mail...foloseste-o pe aceea si nu blogul lui Andrei pentru comentariile la adresa mea...
Si inca ceva:corect era,,am fost socata"si nu ,,m-am socat''...
Ma inclin cu respect,aceeasi

Mirela V.

Anonim spunea...

si inca ceva "randurile pe care le-am scris" , ci nu "randurile care le-am scris"

Anonim spunea...

Nu ti se trage cumva indragosteala de la intalnirea cu ocazia implinirii unui anumit numar de ani(cam multi ce-i drept) de la terminarea scolii?
Eu asa as zice...in fine...cand am fost la ei in vizita, ca nu sta singur daca nu stiai, am vorbit si despre blog si ziceau ca tocmai comentariile rautacioase sunt misto...asa ca daca vrei sa placi, reapuca de coada obiceiurile stravechi.
Asa...ziceai ca-l urai la un moment dat...Dumnezeule!, dar de ce ,draga mea ?

Mirela spunea...

Da,corect este: ,,randurile pe care le-am scris".In rest ...imi doresc sa intelegi ca nu vreau ,,sa plac", dar vreau sa folosesti adresa mea pentru comentariile strict referitoare la mine.De ce n-o faci?

Mirela V.

Anonim spunea...

este trist ca sunt comentarii despre cine este sau nu indragostita de nu se stie cine,aici,intr-un loc dedicat lui Grigore Vieru.Decenta impunea ca rafuielile personale sa fie lasate de o parte.
Nu stiu cine este Anonima/Anonimul care isi permite sa faca o afirmatie de genul "zise Nicoleta cu emotie",dar incalca toate regulile bunelor maniere in ale conversatiei.Ca sa faci un subiect din nimic, nu este suficient un comentariu ca la piata .
Regretabil.
Asa sunt unii dintre romani,nu stiu sa-i cinsteasca nici pe cei mai drepti si buni dintre ei,asa cum a fost Grigore Vieru.

Anonim spunea...

Suferinta poate fi muta. Nu trebuie sa ne smulgem parul din cap la propriu ca sa ne-o dovedim, nici sa scriem despre cu patetism extrem. Poate ca eu am plans cand am auzit de moartea domnului Vieru, poate ca in sufletul meu e mai multa tristete odata cu aceasta pierdere, decat arati ca ar fi intr-al tau, draga Anonim...si apoi discutiile despre cine s-a indragostit de cine fac parte si ele din viata...care viata atunci cand se termina, o face la fel de brutal pentru toti, indiferent de realizarile din timpul vietii. Daca ar fi dupa mine, draga Anonim, pe unii i-as face nemuritori, tocmai ca sa se detaseze de multime. Cu siguranta Grigore Vieru ar fi pe acea lista.

Liliana spunea...

Calde felicitari pentru articol, domnule Paunescu!

Anonim spunea...

MiRELA Vartosu este cea mai mare curva din tara o nenorocita si o foarte mare prefacuta.esti o proasta si o repetenta ti as scrie mult mai multe dar cred ca este suficient sa va dati seama cat de disgratioasa este.JIGODIE CE ESTI~x)