11 martie 2009

Dela mandatele Emanaţiei la Taifunul Băs


În perspectiva alegerilor pestilenţiale

Titularii scaunului celui mai înalt al României de după 1989 emanează continuu. Mirosul a intrat adânc în tapiseria de sub fund, pe care se foiesc, spre binele tuturor, în primul rând al lor. Coincidenţă sau nu, tronul naţional se relaţionează, de aproape două decenii, cu noţiunea de simţ olfactiv, cel mai dezvoltat dintre simţuri în patria limbii române, în care, totuşi, verbul „a mirosi” este de o ambiguitate absolută, de vremece „miros” înseamnă - de exemplu, la persoana întâi - şi „eu adulmec”, dar şi „eu duhnesc”. Şi iată de ce starea naţiunii s-a coclit atât de tare, de la cap, fireşte.

Autoproclamat şi întronizat ca „emanaţie a Revoluţiei”, Ion Iliescu (un sincer „La mulţi ani”, după primii 79!) a deranjat pe foarte mulţi, în afară, desigur, de majoritatea populară, care l-a votat de câte ori a candidat, mai puţin gluma inodoră din mandatul 1996-2000, excepţie lăsată de Dumnezeu numai ca să se confirme regula invincibilităţii marca „Nea Nelu”. Şi iată cum mega-politicianul din Olteniţa a avut câte mandate a dorit, pe măsura aromelor cu care ne-a condimentat şi ne-a fentat, ca de pildă: virilitatea de Apaca a trandafirului roşu Roman, confiat pentru un an în magiunul neguros Stolojan, desişurile confuze de roze albastre, cu aerul trainic de zootehnie încă vie, pe toată durata cabinetului Văcăroiu.
Inodorul Emil Constantinescu a încercat şi dumnealui să emane ceva, dar, pentru că nu i-a ieşit de unul singur niciun fâs adulmecabil, a făcut ce a făcut şi ne-a trimis, totuşi, un parfum de borş, direct de sub ochelarii asudatei frunţi a lui Ciorbea, premierul-vidanjor de economie, care una-două s-a pus pe trimis în foamete milioane de oameni şi sute de mii de porci, care şi aceştia au emanat peste naţiune nori negri de hoit, fumegând direct din crescătoriile abandonate.
Apoi, lumea s-a lămurit că s-a săturat de damful mortuar de colivă executivă, pe care au întreţinut-o, după posibilităţi, Radu Vasile (zefir de prăjeală de mici, strecurată pe sub ghiuluri) şi Mugur Isărescu (vin boieresc, acrit de atâta păstrare parcimonioasă în rezerva strategică). Şi electoratul a adus la putere, din nou, în 2000, adevărata emanaţie, originalul, inconfundabilul, irefutabilul, preferând, totuşi, temperatul atomizor Ion, în detrimentul spray-lui neomologat Vadim, care nu se ştie ce gaz letal putea ascunde în măruntaiele lui Alcibiade. Marfă durabilă, ionizarea a ţinut până la termen, exact cât fusese garantată faţă de ţară: patru ani bătuţi pe nară.
Şi a venit iarăşi lupta cea mare, în 2004, când emanaţia din 1989 îşi consumase obşteştile mandate - treacă de la noi câte-or fi fost! Plecat ca favorit, elegant, rafinat colonizat, delicat ca două ouă puse în acelaşi coş, confirmat ca virtual câştigător până cu câteva minute înainte de destuparea finală de dopuri spumante, Adrian Năstase a ignorat preferinţa populară pentru miasmele tari şi nu a ieşit la timp din biroul tapetat cu iz de bombon, fiind întrecut în ultimele minute de frustul Traian Băsescu, care a transmis naţiunii, cu tărie, din chiar seara victoriei, fermitatea şi claritatea unei priviri efervescente, obişnuite să facă, fie iarnă, fie vară, distincţia între apă de mare, rom şi români, la 40 de grade, dar preferabil peste, cu guler, la temperatura cabinei. Şi uite-aşa s-a răspândit eticheta Băsescu peste ţară, de nu mai există vie de cătun, nu mai există tejghea de birt orăşenesc, nu mai există toaletă publică sau particulară în care, ajungând, să nu recunoşti, chiar cu ochii închişi, dar cu nările foarte deschise, în ce ţară balsamică te afli.
Nu mai e mult şi ne vom aşeza din nou la televizor, la final de 2009, înainte să ne ducem la urne, acolo unde şi regele merge singur, că tot seamănă cabina de vot cu toiletul din curte. E clar: favoritul pentru (re)ocuparea tronului fără capac este chiar cel care stă deja pe el. Dar nu numai acesta îi este tromful. Căpitanul de vas, de sticlă şi de dop are ascunse în mânecile sacoului cu epoleţi şi în tivul tricoului său vărgat (orizontal, dar nu se ştie niciodată!) alte câteva atuuri:
1) În perioadele electorale, blajinul vânt Băsescu, ca orice produs popular, îşi creşte brusc tăria şi se transformă într-un adevărat Uragan Băs, care spulberă totul. Şi asta nu de ieri-alaltăieri, ci de când s-a apucat de concurat în alegeri, Zeus ştiind mereu care e doza potrivită pentru ameţit mulţimea (pulimea - vezi Sorin Oprescu, „Opere alese”);
2) Ceilalţi posibili candidaţi încă nici n-au mâncat, darmite să finalizeze digestia, aşa că armamanetul legal cu gaze, pentru omorât luciditatea populaţiei, este net în favoarea preşedintelui în funcţie, aprigul T. Băs. Acesta se zice că are depozite secrete, mereu sub presiune, care pleacă din propriul ascendent politic şi se plimbă obraznice ca în burta mamei prin catacombele săpate între Palat şi Golden Şlitz, provocând ample crampe ideologice;
3) Când ceilalţi aspiranţi se pot lăuda că au şi ei doar câte-un scaun normal, pe care-l accesează zilnic, actualul preşedinte are ditamai tronul Administraţiei Prezidenţiale, la care premierul Boc lustruieşte zilnic în secret (de-l vede toată lumea), înarmat cu un guvern cu două feţe, cu un şmirghel fin şi, bineînţeles, cu un scăunel.
4) T. Băs. nu are nicio frică de luptă, fiindcă nu a păţit nimic nici după ce a făcut vânt întregii flote, unde se spune că se aflau, în cale şi haznale, secretele escalelor sale prin porturile şi bordelurile mapamondului.
5) Îmbătat de „succesurile” care ştiu „să vorbesc” singure în numele său, actualul şef de stat pe tron degeaba cică ar scoate din noptieră, mai des decât permite doctorul, de supt sticle cu mesaje, tirbuşoane şi capace, cartea preferată de poveşti, îndoită la pagina unde zmeul îi spunea fetusului frumos să accepte lupta dreaptă şi decisivă a adulmecării reciproce, în care fiecare vine cu ce a adunat în spaţiul strâmt dintre ciorapi şi păpuci.
6) Venit cu binecunoscutul aer nou în politica noastră, cel supranumit suspensorul principal al Ciocănitoarei Woodrea promite că, dacă va fi lăsat în continuare pe tron, va păstra acelaşi ritm de derulare a proiectului naţional de a ne servi cu rahat, încă un mandat, şi în ţară, şi afară.
7) Cum să aibă altcineva vreo şansă în această luptă inegală, când nimeni nu poate trece de o asemenea barieră, mai mult olfactivă decât psihologică, şi de a intra în arena prezidenţialelor, unde pestilenţa răspândită deja de Taifunul Băs descurajează orice adversar?
8) Cum să aibă altcineva vreo speranţă să câştige tronul naţiunii celei mai emanate, când toţi concurează împotriva însuşi deţinătorului fonemului-cheie al mirosului (în propriul său nume), candidatul plutind pe locul întâi în sondaje, ca într-un rezervor fără flotor şi fără viitor?
Acum şi pururea, emanaţi, băieţi, numai emanaţi! Emanaţi orice, dar aerisiţi atmosfera, eliberaţi nasul poporului de mirosul Uraganului Băs, cu care am păşit în UE, cu care păşim zi de zi în cloacă de atâţia ani şi despre care ştim că vrea să păşească peste cadavrele oricui i se pune de-a curmezişul, în drumul spre aerisire!


Text şi desen: Andrei Păunescu

3 comentarii:

Anonim spunea...

bravo! esti talentat!

Anonim spunea...

superba poezie...
multumesc! karina

Anonim spunea...

www.youtube.com/watch?v=f9k4uvgJ2ao
www.youtube.com/watch?v=bqmQ0Do2aJ8
www.youtube.com/watch?v=3sXoGLuQn9Y