Un drum între coşmar şi revelaţie

Însemnări de călătorie dela Bucureşti la Satu Mare şi înapoi

Când mergi prin România cu maşina, îi înţelegi şi pe cei care simt pornirea de a emigra, înjurând şi dând foc fitilului de sub fundul politicienilor români, şi pe cei ce ar fi în stare, la nevoie, să facă acte de terorism împotriva celor care ne-ar putea rupe vreo parte de ţară.

În loc de şosele de centură, curve pe centură

• Distanţa de vreo 10 km dintre cartierul Berceni din Bucureşti şi ieşirea spre Piteşti se parcurge în 45 de minute. E mult, dar putea fi mult mai rău. În apropiere de Râmnicu Vâlcea, sunt o mulţime de restricţii de viteză la 30 km/h, iar drumul are mai multe găuri decât porţiuni netede. • Indicatorul spre Sibiu dela ieşirea din Vâlcea, după ce că e pus, de ani şi ani, după intersecţie (specific românesc!), acum mai e şi mascat de un tufiş. Nu pentru că am fi ecologişti şi nu avem inima să rupem rămurişul, ci pentru că administratorii drumurilor nu sunt luaţi cu pietre de către şoferi. • Nu există centuri ocolitoare ale localităţilor Sibiu, Sebeş, Deva, Alba Iulia, Aiud, Cluj, Satu Mare (cum nu există nici la Constanţa, Timişoara, Braşov, Craiova, de pildă), aşa că tranzitul prin oraşe se face cu câţiva kilometri pe oră, cu botul maşinii în fundul celui din faţă, cu noxe în plămâni şi cu nervi cât pentru două vieţi. Doar la Piteşti şi la Râmnicu Vâlcea s-au făcut nişte rute ocolitoare, care strică media naţională de nesimţire pe kilometrul liniar de şosea. În schimb, toată Valea Oltului şi o mulţime de pădurişti sunt înţesate de curve de marginea şoselei, care îşi aşteaptă clienţii. • În localitatea Lancrăm, de lângă Alba Iulia, sala de sport e pusă de-a dreptul peste un petec de „spaţiu mioritic”, între mormântul lui Lucian Blaga şi dealurile învecinate, care abia dacă se mai văd din locul unde poetul-filosof este înmormântat. Iată că s-a găsit, totuşi, cineva, care să strivească legendara corolă de minuni a lumii.

Autostrăduţa lui Boc, furată la măsurătoare cu 2 km

• Bucăţica de autostradă A3 dintre Turda şi Gilău (la sud-sud vest de Cluj), construită degrabă sub patronajul lui Emil Boc, ca premierul să nu piardă pariul cu Mircea Badea dela Antena 3, este declarată de 42 de km, dar are, în realitate, vreo 40, pentru că începe la km 12 şi se termină la km 52. Pentru noi, 52 minus 12 fac 40. Pentru un guvern obişnuit să fure la cântar, fac 42. Breteaua e proclamată autostradă, deşi n-are nicio ieşire, nici marcaje peste tot, nici benzinării, nici wc-uri, nici indicatoare, nici obligatoriile telefoane de urgenţă „SOS”, nici semnalizări în regulă, nici garduri împotriva animalelor care pot urca oricând de pe câmp pe asfaltul unde se merge cu 130 de km/h. Pe alocuri, nu există nici măcar bandă de urgenţă. • Deja vălurită din loc în loc, după doar o jumătate de an de folosire, autostrăduţa este, totuşi, mai bună decât drumul vechi. Păcat că se termină repede şi că nu uneşte nimic. Îţi iese în cale în câmp şi se termină tot în câmp. • Emil Boc spunea, în 2008 şi 2009, că „Autostrada Transilvania se execută, nu se discută!” După ce a câştigat - treacă de la noi - pariul cu Mircea Badea, după ce Traian Băsescu a fost reales la Cotroceni, construcţia a început să se discute. Miza era, deci, pariul cu un pamfletar TV, nu pariul cu cetăţenii României, iar Emil Boc crede că şi-a încheiat misiunea, odată ce Badea şi-a pus pe fund penele, în faţa Guvernului. • Autostrăzile se fac, oriunde în lume, logic, fie dinspre graniţă spre un mare oraş, fie dinspre capitală spre graniţă. La noi, a apărut această insulă de pseudo-autostradă, în mijlocul Ardealului, între Turda şi Gilău, pentru că, din păcate, aceasta e viziunea premierului român, fost primar de Cluj: perspectiva provincială, care calculează totul având ca punct de reper locul de unde omuleţul a plecat spre afirmare, în viaţă, nu perspectiva naţională. De aceea există atâtea diferenţe între politruci, politicieni, oameni politici şi oameni de stat. Fiecare cu ce poate. Unii se servesc de politică spre a face bine oamenilor, alţii se servesc de oameni spre a face politica binelui propriu.

Restricţiile neanulate şi indicatoarele greşite - boală naţională

• Toată România este plină de semne de începere a restricţionării de viteză, care nu sunt anulate, astfel că, dacă ar fi să te iei strict după semne, ar trebui să mergi zeci de kilometri cu 30, 40 sau 50 de km pe oră, în plin spaţiu interorăşenesc, până vezi că apare o nouă restricţie, fără ca precedenta să fi fost anulată. • Intrarea în Cluj: după 9 ore de mers dela Bucureşti (450 km), apare un indicator mare, clar, nou-nouţ: Zalău - la stânga. O luăm la stânga şi ajungem, după numai 300 de metri, în plină ţigănie, într-o râpă prăfuită cu drum de ţară, care duce direct spre apa Someşului. Oprim şi întrebăm dacă e cumva drumul în lucru. Un localnic din şatră ne lămureşte: „Nu-i binie!”. Dar indicatorul e clar, ne revoltăm noi. „E indicator, dar e greşit! Luaţi-o tăt prin Cluuuuj. Mulţi or ajuns aici.” Idioţii, la fel ca noi, au urmat indicatorul! Tot la marginea Clujului, indicatoarele arată că spre Oradea trebuie să o iei şi înainte, şi înapoi, dar nu se spune ce variantă e una şi ce variantă e cealaltă. De ce? Pentru că, în intersecţiile româneşti, nesemnalizate, se presupune că măcar atâta lucru trebuie să ştii - dobitoc de şofer ce eşti, fără cultură generală şi fără simţul orientării în spaţiu! – pe unde e drumul bun. La ce bun există soarele, busolele şi muşchiul care creşte pe partea de nord a copacilor, dacă nu să repare ce greşesc panourile de pe marginea şoselelor?

Ajutorul care îţi mănâncă nervii

• Ieşim, totuşi, din Cluj, pe un cu totul alt drum decât cel arătat de indicatoare. Sunăm un prieten din Şimleul Silvaniei, la care aveam de gând să poposim, dar ne sperie cu apelurile pe care ni le dă, apoi, din 5 în 5 minute, că ne aşteaptă nu ştiu cine la adresa cutare, că trebuie să mergem în vizită şi la cutărică, să mâncăm acolo şi să dormim dincolo, că nu putem refuza o escală la tanti nu ştiu care, că unde suntem, că în cât timp ajungem, până când îi spunem că îi mulţumim frumos, dar nici nu mai oprim şi mergem direct spre Zalău. Decât un ajutor pe gratis dela un prieten, care mai mult te oboseşte şi-ţi mănâncă nervii, mai bine o noapte la o pensiune ieftină, unde nu ai nicio obligaţie, după un drum de 550 de kilometri la 32-35 de grade Celsius.

Propunere de condamnare

• Toţi preşedinţii noştri, dela Ion Iliescu la Traian Băsescu (via Emil Constantinescu), toţi premierii, dela Petre Roman la Emil Boc (adică Teodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugur Isărescu, Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu), toţi miniştrii transporturilor (cu Traian Băsescu şi Radu Berceanu în frunte, conform numărului de mandate), dezvoltării, internelor, turismului, toţi, toţi, toţi ar trebui să fie plimbaţi, măcar o dată pe an, de-a lungul şi de-a latul României, într-o carceră mobilă, transparentă, pe şasiuri fără amortizoare, pe drumurile ţării, ţinând fiecare în mână câte o pancartă pe care să fi scris „Mandatul şi kilometrii de autostradă făcuţi”, ca să fie arătaţi cu degetul şi gratulaţi de şoferi şi de pedeştrii, pentru incredibila contraperformanţă de a avea, azi, în 2010, doar 300 de km de autostrăzi, când nemţii au 30.000, ungurii – 800, iar bulgarii vreo 400! Apoi să fie eliberaţi condiţionat, fără posibilitatea de a rata excursia de anul viitor.

Gânduri despre terorism, trădare, exasperare şi emigrare

• Când mergi prin România, mai ales prin Transilvania, când observi, de exemplu, relieful fabulos din Sălaj, poţi găsi, în adâncul sufletului, justificări eventualului terorism pro-românesc al celor care, în caz de – Doamne fereşte! - pierdere a Ardealului, ar face orice ca să aducă pământul ţării înapoi acasă. Palestinienii şi-au câştigat luarea în seamă, la scară planetară, jucând dur, după ce n-au mai avut nimic de pierdut. Evreii nu se dau în lături dela nimic, dacă e nevoie să apere un metru pătrat de teritoriu sau un compatriot aflat în pericol. Noi am avut totul, la 1918, am avut foarte mult în 1989, dar am pierdut şi luarea în serios de către lume, şi teritorii, jucând resemnat, păgubos. • La noi, nu acţionează serios, la niciun nivel, nici măcar sancţiunea contra trădării şi hoţiei, din speranţa şi iluzia că fiecare ar putea primi parte, măcar de-o bere, din prada celui surprins asupra faptului, fie el hoţ de buzunare, fie politician de vârf. • La distanţă de 5 minute sau de 5 km, pe drumurile din România, poţi spune, la fel de sincer, şi că ţi-ai da viaţa pentru această ţară, dăruită cu geografie fără seamăn, şi că ţi-ai lua imediat bilet de avion să pleci cât mai departe de ea. • Ardealul are tot (aşa cum România are tot): aur, uraniu, argint, vin, cărbune, cartofi, pruni, ape minerale, saline, cereale, râuri, are până şi chiropraxie. • Românii stau prea liniştiţi în mijlocul noroiului care le inundă paradisul, au o privire placidă (de cioban al Mioriţei care nu se opune nici duşmanului, nici destinului), în loc să facă imediat chetă naţională, pentru un mare ţarc, în care să îi înghesuie pe politicienii şi pe funcţionarii administraţiei, care, şi după 1989, au lăsat România în înapoiere, fără infrastructură, fără resurse, fără economie, fără politică externă şi internă. În acel ţarc, respectivii ar trebui să primească permisii de ieşire, de duş, dreptul la săpun şi televizor, după câte fapte concrete au făcut pe durata mandatului lor, plătit de milioanele de cetăţeni care au fost minţiţi şi abuzaţi, pe bază de toleranţă, uitare şi delăsare. Care şi ele sunt o vină naţională a majorităţii.

Natură minunată, organizare deprimantă, recorduri ale toleranţei

• Unde e doar peisaj, e perfect! • La ieşirea din Sânpaul, în loc să se anuleze limitarea de viteză din localitate, e pus un panou de restricţie aberantă la 60 km/h, neanulat ulterior. • Cea mai lungă localitate din România pare a fi Simeria Veche. Panoul anunţă intrarea în Simeria Veche, dinspre Deva, dar, după 350 de km, după ce am ajuns deja înapoi în Bucureşti, panoul de ieşire din Simeria Veche încă nu apăruse. • România e în afara hărţii celui mai bun sistem de navigaţie auto GPS, Tom-Tom. Drumurile româneşti sunt considerate câmp pe monitorul aparatului. Nici nu e departe de adevăr. • Ardud este localitatea dela 18 km de Satu Mare de pe râul Homorod, pe drumul dinspre Zalău, care are plăcuţe bilingve şi deputat pe Viorel Buda. Impresionant este tricolorul românesc, agăţat pe stâlpi, pe pânze învechite, la fel de ponosit ca steagul Uniunii Europene, de parcă am fi în UE de o jumătate de secol. Dar imaginea tricolorului, fluturând peste un sat ardelenesc, mai lasă o speranţă că românismul nu a murit de tot. • La Ciuperceni, în Sălaj, localnicii sunt tandri, concesivi cu indicatoarele lipsă sau confuze: pare o fatalitate să te uiţi cu suspiciune la indicator. Suntem sfătuiţi, când întrebăm, pe geam, care e drumul spre Petea: „E un indicator mai încolo, dar să fiţi atenţi, că se vede foarte greu.” Aşa că, la fiecare intersecţie, ne uităm cu suspiciune: o fi bine pe-acolo? O fi bine pe dincolo? Pericolul de a o lua greşit ne paşte mereu. De ce ne temem nu scăpăm: indicatorul către Petea ne duce direct în Botiz, apoi, pe un drum pietruit şi găurit, reintrăm în Satu Mare, dar avem perspectiva liniştitoare că vine ea autostrada, desigur, doar în Ungaria, care este la mai puţin de 100 de km după ieşirea din România. Autostrada e a ungurilor. Românilor le rămân gropile, bălegarul şi pietrişul. Pe măsură ce ne apropiem de graniţă, indicatoarele sunt sugubeţe, imprevizibile. În loc să scadă, distanţa creşte faţă de vamă: Petea 6 km, Petea 8 km, Petea 5 km!? Trecem graniţa. Nici cu ungurii – în care vedeam nişte caractere, străine, dar, oricum, mai demne - nu ne e ruşine. Ni se cer imperativ actele, de către poliţia maghiară, cu acel ton care cheamă ciubucul, prin invocarea tragediană a unui fleac de bec, care e pe poziţie şi nu pe faza scurtă: „Buletin, talon, tot!”. Supracontrolul poliţiştilor şpăgari este glazurat cu oportunismul care îi înmoaie, atunci când, în acte, văd o legitimaţie de Presă. Întreabă ce e aia. Când află că suntem ziarişti, schimbă tonul şi, dela „Big Problem!”, devin blânzi: „Light insuficient! Lumina nu bun!”, apoi poliţaiul bagă mâna, harnic, prin fereastra deschisă şi poziţionează comutatorul de lumini pe faza legală, ca un slugoi: „OK! Go!” Ne mai vine inima la loc, când vedem că şi la unguri sunt oameni cu şira spinării de cârpă. • La revenirea în ţară, parcă tragem la indigo stările de la ducere. Nici nu e de mirare. Străbatem, doar că în sens invers, aceleaşi drumuri, aceeaşi ţară, în care nu se întâmplă nimic nou, în afară de surprizele care vin dinspre rău, mai rău, foarte rău, cel mai rău.