Explicaţii şi exclamaţii pentru orice. Totuşi, talentul! Totuşi munca!

Sport

În 1970, Brazilia a umilit Italia în finala Mondialului. Au început exclamaţiile: totuşi, talentul sud-american! În 1974, Germania a depăşit Olanda cea elegantă. Comentariile au fost seci: totuşi, pragmatismul european! 1978, Argentina a bătut Olanda. Roata s-a întors în favoarea artiştilor: totuşi, arta! În 1982, Italia strictului necesar a eliminat probabil cea mai frumoasă echipă a Braziliei şi a dat de pământ în finală şi cu echipa neobişnuit de romantică a nemţilor. S-a comentat: totuşi, rigoarea! În 1986, Argentina lui Maradona a învins în finala mexicană o Germanie redevenită butucănoasă. Analiştii au explodat: totuşi, geniul personal! În 1990 şi în 2010, aceeaşi Germanie a bătut aceeaşi Argentină. Specialiştii au decretat: totuşi, forţa echipei şi ordinea germană! În 1994, Brazilia talentaţilor a învins pe rând Olanda atipică şi Italia riguroşilor, la Mondialul american, dând frâu curajoaselor analize post-factum: totuşi, fotbalul spectacol! În 1998, aceeaşi Brazilie a fost înfrântă în finală, de Franţa: totuşi, strategia europeană! În 2002, Brazilia a umilit Germania şi a făcut să explodeze conducta cu păreri: totuşi, imaginaţia latino-americană! În 2006, Italia a sfărâmat scurtul vis de hegemonie al Franţei: totuşi, sârguinţa!

Când bat talentaţii, vin şi specialiştii cu legile supremaţiei talentului. Când bat sârguincioşii, vin, desigur, numai la urmă, analiştii cu verdictul: munca înainte de toate!

Fotbalul e la fel ca alcoolul: se găsesc mereu explicaţii pentru orice. Beţia merge şi la victorie, şi la înfrângere, la fel cum sentinţa filosofardă a specialiştilor în fotbal e bună, înţeleaptă, e chiar enunţată cu ton de previziune providenţială, deşi lupta s-a încheiat demult: totuşi, talentul!, sau, la fel de bine: totuşi, munca! Pe de o parte, fierb în transpiraţie proprie geniul, talentul, imaginaţia, inspiraţia, arta, libertatea. Pe de alta, stau să muşte din inamic organizarea, munca, seriozitatea, sârguinţa, pragmatismul, stricteţea.

În materie de pronosticuri, de când s-a democratizat fotbalul, specialiştii au avut parte de prea multe rateuri, încât nu prea mai riscă prognoze radicale, ci doar împachetează concluzia şi demonstraţia în ambalaj de ipoteză. Adică sunt viteji după război. Adică descoperă becul după ce l-au folosit deja.

Să ne amintim ce favorite erau:

- Brazilia în 1950 (când a câştigat Uruguayul, chiar pe Maracana, la Rio),

- Ungaria în 1954 (când a câştigat Germania în faţa ungurilor, după ce Ungaria o umilise în grupe),

- Germania în 1958 (când a triumfat pentru prima dată Brazilia lui Pele),

- Cehoslovacia în 1962 (când Rio a fost mai tare ca Praga),

- Brazilia în 1966 (când Anglia a învins Germania în finala cu goluri dubioase din prelungiri),

- Anglia şi Germania în 1970 (când a câştigat Brazilia),

- Brazilia şi Olanda în 1974 (când s-a impus Germania),

- Olanda şi Germania în 1978 (când Argentina lui Kempes a călcat în picioare totul, acasă),

- Brazilia, Argentina, Germania şi Spania în 1982 (când italianul Rossi a încurcat toate calculele),

- Italia şi Brazilia în 1986 (când argentinienii lui Maradona s-au jucat cu toată lumea),

- Argentina şi Italia în 1990 (când Germania reunificândă a triumfat),

- Columbia, Germania şi Italia în 1994 (când Brazilia a renăscut şi a făcut ordine),

- Brazilia în 1998 (când a apărut fâsul francez care a indus lumea în eroare şi s-a cocoţat moţ pe podium),

- Franţa în 2002 (când fâsâiala dela Paris a ajuns la maturitate şi s-a spulberat, iar Brazilia şi-a reluat locul 1),

- Brazilia şi Germania în 2006 (când Italia n-a iertat nimic) şi

- Brazilia şi Argentina în 2010 (când Spania a produs miracolul).

Fotbal şi alcool să fie, că explicaţii se găsesc imediat pentru orice. Echidistanţi din prudenţă, dacă nu chiar din laşitate, deontologii, înţelepţii şi prezicătorii aşteaptă la colţ cu pixul sau cu microfonul, să vadă scorul final, ca să-şi construiască şi ei principiile, să scrie avancronicile şi să dea pronosticurile, când publicul a părăsit deja arenele.