Gurul nu ţine loc de carte

Gurul nu e, uneori, numai un maestru spiritual, un iniţiator al discipolilor, cum îl descriu dicţionarele. Câteodată, el vrea să umple tot spaţiul intelectual al celor din jur, pe care va avea tendinţa să-i transforme, din elevi în supuşi. De aceea, un guru trebuie luat în considerare cu luciditate, chiar respectat şi admirat, dacă e cazul, dar nu trebuie lăsat să gândească, să citească, să reflecteze şi să ia decizii în locul celorlalţi. El trebuie să fie un adaos, nu un substitut. Dacă nu rămâne doar un îndrumător, ci e lăsat să ajungă un dictator, el se va răsfăţa tot mai mult, plutind pe forţa pe care i-o dă farmecul, validat de publicul său, care-i soarbe fiecare gest cu gura căscată, şi va abuza de charisma sa. Uneori, abuzul, întemeiat pe metafizică, este de-a dreptul fizic, mercantil, pragmatic. Gurul dă cuvinte, iluzii, speranţe sau chiar rezolvări, iar admiratorii oferă, uneori, în schimb, bani, sex, slugărnicie, fac piaţa, îi schimbă siguranţa arsă, sapă în grădină, plimbă câinele, adică răspund cu nişte recompense foarte pământeşti. Pasul dela admiraţie la adulaţie şi dela idolatrie la sclavie e foarte mic şi periculos, dar poate fi evitat dacă fiecare îşi păstrează în posesie creierul, spiritul, lecturile, îndoielile, întrebările. În anumite momente ale vieţii unor oameni, gurul poate ţine loc de un film, de o plimbare în parc, de un calmant, de o oră la psiholog, de un concert, de o carte, poate fi un bun leac contra singurătăţii sau decepţiei. Dar nu trebuie să substituie legătura celor din jur cu lumea. Mai jos, este o întâmplare particulară, dela care poate pleca un înţeles mai larg.

Un ofiţer român, întors din două misiuni în Orientul Mijlociu, revenise la viaţa sa în orăşelul de baştină din judeţul Hunedoara. Fusese plecat, convins că lupta cu talibanii trebuia dată, pentru a nu lăsa să crească şi mai mult fundamentalismul, tirania, intoleranţa pe lume. Nu mai puţin important – recunoştea el - cu banii câştigaţi riscându-şi viaţa pe-acolo, putea să-şi ridice casa în care visase să trăiască alături de familie, dar pe care încă nu o avea, deşi fiul său terminase deja facultatea. Cât a stat în misiune, şi-a descoperit vocaţia de poet. Citindu-i rândurile, e clar că talentul nu sălăşluia doar în imaginaţia proprie, acolo unde paranoia firească a aspiranţilor la artă induce adesea în eroare luciditatea autorilor. Întors, deci, acasă, după ce adunase suficienţi bani, încât să ridice casa într-o singură vară, ofiţerul a simţit, într-o dimineaţă, nevoia să organizeze, de azi pe mâine, o petrecere de udat clădirea ridicată la roşu. Şi-a chemat câteva familii de prieteni, câţiva subordonaţi şi, bineînţeles, fiul, care, după facultate, rămăsese în Bucureşti. Pe băiat l-a rugat să-i tipărească urgent, la Bucureşti, câteva exemplare dintr-o plachetă de versuri, pe care i le-a şi trimis grăbit pe e-mail, ca să aibă ceva aparte de oferit prietenilor. Versuri de dor de familie, de linişte şi, mai ales, de lumea relativ normală de acasă, în care fanatismul religios şi violenţa nu sunt la putere. Tânărul a găsit un centru de printare, care a primit lucrarea, în regim de urgenţă, urmând să aibă gata plachetele a doua zi dimineaţă, când era programată şi plecarea spre Ardeal. Sunat cu febrilitate, fiul i-a spus părintelui său că va veni din Capitală cu un prieten, muzicant, care va cânta o piesă, scrisă pe loc, pe o poezioară din plachetă. Tatăl a şi hotărât, la telefon: surpriza pentru invitaţi vor fi cărţile şi primirea cu muzică, pe versuri izvorâte din experienţa sa de luptă (“Fost-am în Afganistan / Nu să mor, să fac un ban, / Să scăpăm de talibani, / S-ajutăm pe-americani. // N-avem noi ce pune-n gură, / Dar măcar nu-i dictatură, / Nu-s de toate-n România, / Dar nu-i vie tirania. // În deşert la Kandahar / Era vară iar şi iar, / Dar în mine un îngheţ / Că nu am vreo nouă vieţi. // Şi m-am dus şi în Irak, / Nu petrol cătând, ci-un drac / Care şi el s-a ales cu / Soarta lui N. Ceauşescu…”).

Din păcate, fiul şi colegul cântăreţ n-au avut noroc nici de un drum uşor, după ce nici cărţuliile nu fuseseră gata la ora promisă. Au ajuns la petrecerea din curtea părintească hunedoreană după ce musafirii trecuseră deja de grătare şi aprofundau gradele vinului de Apold. Tatăl, care îşi făcuse în minte, din acea surpriză, un prilej de proprie lansare în poezie, nu avusese chef de nimic toată ziua şi, când a văzut maşina oprind la poartă, şi-a primit fiul cu ţipete de nemulţumire:

“De ce n-ai ajuns la timp, idiotule? O dată te rog şi eu ceva şi nu eşti în stare! Pentru voi era să mor eu în deşert? Am scăpat de mină şi-am scăpat lumea de talibani şi tu nu te-nţelegi cu ăia dela copiator? Imbecilule!” Doar atât nu-i trecea prin minte ofiţerului cu planurile date peste cap: că poate avea şi el o părticică de vină, că îi venise foarte târziu ideea cu placheta şi trimisese poeziile pe internet cu doar o zi înainte de cheful deja stabilit tot de el, că drumul de vreo 400 de km nu fusese aglomerat din cauza băiatului, în condiţiile de mezozoic ale transportului românesc.

Ca să nu îşi facă tatăl-militar de râs, înfruntându-l în public la propria sărbătoare, fiul îngăima şoptit ce putea, ca să-l liniştească, sperând că logica îi va fi de folos: termenul foarte scurt, tiparul, capsarea, împachetarea, drumul dela Bucureşti sunt argumente suficiente care să justifice întârzierea. Tatăl – nimic! Ba, chiar mai rău: “Mi te pui contra? Mă-nfrunţi? Taci, nesimţitule! Când vorbeşti cu mine, să nu te-aud!”

Umil-umil, până-ntr-un punct, fiul a răbufnit, totuşi, cu obrăznicia neexersată a copilului crescut de un părinte autoritar: “Tată, n-a fost vina mea! Am făcut tot posibilul… Da’ dumneata nu puteai să te gândeşti mai devreme?”

La replica asta, tătânele a rămas, o clipă, blocat. Deşi îşi strigase până atunci, fără motiv, indignarea că este înfruntat şi făcut de râs în faţa subalternilor şi a prietenilor, acum, când se lovise într-adevăr de un pui de replică, era pe marginea unei crize de isterie, încercând chiar să-şi pocnească fiul. Şi-a adunat cuvintele, şi-a lins buzele uscate de-atâta ţipat şi i-a întors-o obrăznicăturii: “Dacă ţi-am spus să fii aici la 6, la 6 trebuia să fii! Auzi? Să faci mistică din ce-ţi spun eu!”

Când a auzit cuvântul “mistică”, asociat cu imaginea mâinii care încercase să-l lovească, băiatul a plecat spre poartă. (Cum să fi făcut “mistică”? Simplu, pentru că, în misticism, totul e posibil! Numai pe cale mistică ar fi putut ajunge la timp, dacă n-ar fi fost delăsător, desigur, ci s-ar fi lăsat purtat de cuvântul sacrosant al părintelui său, să zboare peste Carpaţi într-o oră, păşind pe apa Oltului, în braţe cu pachetul de cărţulii, tipărite nu la xerox, ci prin puterea gândului). Încercase el să nu-l facă de râs pe taică-său în public, dar deja se făcea el însuşi de doi bani, dacă mai rămânea fără reacţie. Dincolo de toate, nu-şi imaginase până atunci că taică-său se crede Dumnezeu şi pretinde recunoaşterea noului său statut prin dovezi care se opun legilor fizicii, legilor logicii şi legilor circulaţiei.

În drum spre poartă, fiul a trecut pe lângă maică-sa, care rămăsese stană de piatră, pe durata scandalului, cu o carafă în mână. I-a spus: “Ai auzit? N-au fost gata broşurile-alea, ce să fac? Plus c-a fost aglomerat, dela Piteşti pân-la Simeria, coloană de TIR-uri, cum s-ajung?” Maică-sa nu i-a cedat nicio fărâmă de înţelegere. Privea fix spre craca unui prun, ca o martiră pusă la încercare de un inamic perfid, care folosea tăcerea ca armă de rezistenţă. Înainte să iasă, băiatul i-a mai spus: “Chestia cu mistica e prea de tot. Ce zici?” Poate calculând instinctiv că băiatul îi pleacă, dar cu soţul rămâne în casă, femeia a răspuns tare, ca să fie auzită, ca un avocat fără vocabular, dar ireductibil şi strident: “Are dreptate taică-tu. Când taică-tu spune ceva, e sfânt! Poeziile alea ale lui taică-tu sunt cele mai bune din câte-am citit…” Cu maică-sa, băiatul îşi permitea să fie reflexiv, fiindcă măcar ea nu urla şi nu încercase să dea în el, aşa că i-a mai aruncat una, ironic: “Normal că-s cele mai bune… Matale oricum n-ai citit nimic, în afară de versurile lui.” Ca să se pună bine cu tiranul, femeia a mai repetat de câteva ori: “Ce spune tac-tu e sfânt… e sfânt, auzi?”, până fiul a ieşit pe poartă.

•

Din această secvenţă plină de tensiune izolată, în care eroul-guru trăieşte drama ratării unui moment istoric, fiul eroului trăieşte secunda de emancipare insolentă luându-şi nasul la purtare şi creierul în proprietate, iar nevasta gurului practică oportunismul habotnic fără alternativă, se pot trage mai multe învăţături:

1) Tatăl familiei abia se lăudase că fusese la capătul pământului ca să scape lumea de talibani, iar el tocmai se transforma într-un taliban al propriei familii.

2) Să ceri cuiva să facă “mistică” din cuvintele tale e primul sâmbure, dar cel mai tare, de fundamentalism, care nu se mai împiedică de logică şi îl face pe pretinsul guru să nu priceapă că e exagerată pretenţia ca drumul dela Bucureşti la Hunedoara să fie străbătut în doar câteva ore, interval în care să mai fie rezolvată şi printarea unei cărţulii.

3) Subiect de adevărat miracol, care să atragă pe bună dreptate pornirile mistice, ar fi fost abia dacă fiul ar fi reuşit, în cele câteva ore disponibile, să scoată şi broşura şi să ajungă la timp, dematerializând, în cale, camioanele, căruţele şi semnele de circulaţie care limitează viteza în Crângaşi, Militari, Deduleşti, Bascov, Milcoiu, Budeşti, Brezoi, Câineni, Boiţa, Sibiu, Săcel, Deva, Sebeş şi în câte alte localităţi, unde datul Domnului o fi fost să mergi fără oprelişti, dar datul poliţiei e să te târâi cu 30 sau 50 de km pe oră în fundul TIR-urilor turceşti sau bulgăreşti.

4) Fundamentalismul bărbatului fusese hrănit şi de fobia cronică a femeii sale semidocte de a pune mâna pe carte. Îi era mult mai comod să-şi declare bărbatul poetul preferat, decât să vadă ce au scris şi alţii (Bacovia, Blaga, Eminescu sau măcar Emil Gârleanu, în cartea “Din lumea celor care nu cuvântă”, măcar titlurile “Gâza” şi “Când stăpânul nu-i acasă”).

5) Nu-i de vină nimeni, de pildă, dacă plouă exact atunci când tiranul vrea să fie soare, dar supuşii sunt de vină (pentru aberaţiile răsărite pe laşitatea lor) că îl lasă pe liderul suprem să taie capete fiindcă norii nu se risipesc când el pocneşte din degete.

6) Acolo unde şcoala este puţină, fundamentalismul înfloreşte, ca un cactus în plin deşert, care, lăsat să-şi facă de cap, va vrea să înţepe orice bulă de educaţie care ar putea trezi supuşii din obedienţă.

7) Lipsa de educaţie duce la sărăcie, sărăcia duce la nevoia de miracole, iar nevoia de miracole duce la apariţia liderilor providenţiali, care îşi fac soclu din cărămizile habotniciei, ale neştiinţei, ale izolării şi ale minunilor promise.

8) O privire sumară către harta Pământului ne lămureşte imediat că fanatismul, talibanismul şi spiritele dogmatice sunt la putere acolo unde nu prea sunt şosele, biblioteci, apă curentă, săpun, universităţi, laboratoare, circulaţie liberă a informaţiei şi dreptul celor mulţi de a alege, atât conducătorii, cât şi minutele în care să citească “Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”.

9) Un guru este, de obicei, un tip citit, care reuşeşte, însă, să-i facă pe supuşi să-l asculte orbeşte, convingându-i abil (exploatând inerţia lor la educaţie) că singura lor sursă de informaţii şi singura lor punte cu universul trebuie să le fie el. Gurul le inoculează ideea că ei trebuie să citească doar în privirea lui, să audă doar vocea lui, să-l viseze neapărat pe el, să asculte doar înţelepciunile lui, nu să înţeleagă pe cont propriu, să se documenteze alternativ, să reflecteze individual, pentru că asta e calea cea mai sigură spre întrebări, spre nesupunere, spre gândire cu propriul cap, adică spre anularea lui ca necesitate colectivă şi ca soluţie mesianică.

10) “Citesc eu în locul vostru” nici măcar n-ar fi cea mai gravă întruchipare a abuzului unui guru. Daunele ar fi doar ca la un copil care nu citeşte cartea, ci învaţă după rezumat. Mult mai gravă este ideea “Interpretez eu în locul vostru”, pentru că, dacă gurul, să zicem, încă nu a scris el însuşi cartea sfântă a sclavilor lui, va pretinde măcar să interpreteze în locul supuşilor, în mod arbitrar, cărţi de căpătâi, deja scrise de alţii. Iar tembelii fanatizaţi, care nu-şi folosesc ochii la citit şi mintea la analizat, nu vor observa diferenţa esenţială dintre o sintagmă originală ca “Să facem orice sacrificiu pentru ideea de viaţă!” şi o răstălmăcire a gurului, ca de exemplu “Să vă sacrificaţi pentru viaţa ideii mele”. Şi i se vor supune, îl vor sluji şi, la nevoie, chiar se vor sacrifica pentru gurul lor, care, din vorbe, îi va fi convins că moartea lor pe altarul fanatismului faţă de ideile lui este o fericire, o mântuire, în vreme ce eroica lui supravieţuire pe pământ, între o friptură, o ţigară, o noapte de sex, o manea, un sitcom, un meci de fotbal şi un pahar, este adevăratul sacrificiu. Nefericiţii sclavi acefali pier adesea căzând în prăpasia pe care n-o văd pentru că stau cu ochii numai la gurul lor, fără să înţeleagă că există o diferenţă esenţială, decisivă, între virgula din “Viaţa, nu moartea!” şi cea din “Viaţa nu, moartea!”

Andrei Păunescu