Familie. Valoare. Competenţă

N-am mai fost la Ateneul Român din 7 noiembrie 2010. Atunci, din acel loc, am plecat spre Biserica Boteanu şi spre Cimitirul Bellu, ca să-l înmormântăm pe tata. În 15 februarie 2011, am ajuns din nou în spaţiul fabulos (şi cumplit) al culturii naţionale de vârf, la chemarea organizatorilor unui triplu eveniment: 160 de ani de la naşterea lui Spiru Haret, 20 de ani de la înfiinţarea Fundaţiei România de Mâine şi a Universităţii Spiru Haret şi 10 ani de la deschiderea Televiziunii România de Mâine – TVRM. Atmosfera a fost, firesc, solemnă, în majoritatea momentelor. Alocuţiunile au fost marcate de un previzibil spirit academic, protocolar – mereu vecin cu aspectul scorţos, nesmăcuit, al ştiinţei. Muzica prezentată a îndemnat – cum era şi de aşteptat - la meditaţie, nu la divertisment. Dar anvergura manifestării şi calitatea oamenilor prezenţi au generat o reconfortantă senzaţie că în România încă este posibilă construcţia de instituţii durabile şi serioase.

În cele peste două ore cât am stat în fotoliu, am ascultat cuvântările, muzica şi am privit nu numai pereţii, marcaţi de istorie şi de nume de personalităţi, ci şi oamenii din sală, adunaţi acolo din respectul pe care-l generează autoritatea instituţiilor aniversate. Dar instituţiile acestea nu sunt rodul unor fenomene ale naturii. Nu a trăznit din nori şi s-a născut Universitatea Spiru Haret, cea mai mare universitate din România. Nu a plouat şi, din praf şi apă, s-au ridicat un mare aşezământ de cultură şi educaţie, un post TV şi un post de radio. Toate acestea au fost create de oameni. Iar oamenii construiesc, dacă îi mobilizează cineva, dacă li se canalizează energiile către monumental, nu către derizoriu, către creaţie, nu către demolare. Construcţia însăşi se face dacă există un arhitect, un înaintemergător, un dirijor. Zică toţi cârtitorii ce-or vrea, pe creatorul acestor realităţi îl cheamă Aurelian Bondrea. Profesorul Bondrea nu numai că s-a apucat, în 1991, de construit instituţii, dar a mai făcut un lucru enervant pentru cei care, în lipsa vocaţiei de a ridica ochii spre orizont, bârfesc încruntaţi cu fruntea în noroi: a avut şi şi-a cultivat alături o familie, pe care a sprijinit-o şi care l-a sprijinit, şi care dă semne că duce mai departe ce a creat fondatorul. Asta nu se iartă! Continuitatea este văzută ca o mare primejdie de către invidioşii incapabili. Sigur că există familii de nobili şi familii de insecte. Sigur că familia nu este, în sine, garanţia construcţiei. Uneori, familia dărâmă ce construieşte un membru răsărit al ei. Dar, alteori, familia este liantul construcţiei durabile.

Familie. Educaţie. Cultură. Construcţie. Societate. Lege. Enumerându-le pe toate acestea, este simplu să înţelegem cât de aberante sunt catalogările globaliste, regulile rigide, impuse tuturor de către nişte legiuitori care nu ţin seama de realităţi, ci de ideile trăznite dintr-un anumit moment, ale politicienilor atât de trecători. Concret: în noua Lege a educaţiei, datată ianuarie 2011, se bat cap în cap formulări care ba afirmă, ba contestă autonomia universitară, ba interzic discriminarea, ba o legiferează. Să citim câteva paragrafe:

“Art. 118.

(1) Sistemul naţional de învăţământ superior se bazează pe următoarele principii: a) principiul autonomiei universitare; b) principiul libertăţii academice; c) principiul răspunderii publice; d) principiul asigurării calităţii; e) principiul echităţii; f) principiul eficienţei manageriale si financiare; g) principiul transparenţei; h) principiul respectării drepturilor şi libertăţilor studenţilor şi ale personalului academic etc.

(2) în învăţământul superior nu sunt admise discriminări pe criterii de vârstă, etnie, sex, origine socială, orientare politică sau religioasă, orientare sexuală sau alte tipuri de discriminare, cu excepţia măsurilor afirmative prevăzute de lege.”

Art. 123.

(1) Autonomia universitară este garantată prin Constituţie. Libertatea academică este garantată prin lege. Instituţiile de învăţământ superior se organizează şi funcţionează independent de orice ingerinţe ideologice, politice sau religioase.

(2) Autonomia universitară dă dreptul comunităţii universitare să îşi stabilească misiunea proprie, strategia instituţională, structura, activităţile, organizarea şi funcţionarea proprie, gestionarea resurselor materiale şi umane, cu respectarea strictă a legislaţiei în vigoare…”

Cât de frumos şi corect sună totul, la nivel de principiu! Până citim rândurile de mai jos, care vin şi iau la trântă, efectiv, cele abia enunţate mai sus, printr-un buchet de ambiguităţi şi contradicţii în termeni:

“Art. 130. - (1) Instituţiile de învăţământ superior adoptă un cod de etică si deontologie profesională (?!) universitară.

a) stabilirea situaţiilor de conflicte de interese şi incompatibilităţi;

b) prevederea ca persoanele care se află în relaţie de soţi, afini şi rude până la gradul al III-lea inclusiv nu pot ocupa concomitent funcţii astfel încât unul sau una să se afle faţă de celălalt sau cealaltă într-o poziţie de conducere, control, autoritate sau evaluare instituţională la orice nivel în aceeaşi universitate şi nu pot fi numiţi în comisii de doctorat, comisii de evaluare sau comisii de concurs ale căror decizii afectează soţii, rudele sau afinii până la gradul al III-lea inclusiv;”

Cum rămâne, atunci, cu principiile autonomiei universitare şi calităţii? După criteriul Legii noastre de azi, savanţii Marie şi Pierre Curie nu ar mai fi putut cerceta şi lucra împreună, tocmai pentru că erau o familie. Legiuitorul de azi nu a auzit de familii întregi de medici, profesori, industriaşi, artişti, savanţi etc care au îmbogăţit cultura şi civilizaţia, de când lumea? Se desfiinţează dreptul părinţilor de a preda torţa fiilor? Nu e ridicol? După criteriul acesta discriminatoriu, nu mai primează competenţa, ci rudenia. Ce facem dacă în aceeaşi familie există mai mulţi savanţi, cercetători, profesori, indivizi cu aptitudini de conducători? Familia le devine duşman, în loc să le mai fie sprijin. Cum putem legifera o asemenea aberaţie, care exclude posibilitatea ca în aceeaşi familie să existe oameni competenţi în acelaşi domeniu? Vrând să rezolve conflictele de interese, legea discriminează grav indivizi, pe criteriul apartenenţei la o familie.

Nu contestăm, desigur, existenţa flagelului real al nepotismului, pilelor, relaţiilor personale şi numirilor care nu au la bază competenţa, ci tragem un semnal de alarmă că un abuz nu se rezolvă printr-un alt abuz. Dar, în societatea liberă, nu interdicţia ar trebui pusă pe primul plan, ci performanţa, care generează succes sau eşec.

Sunt nenumărate exemple de iniţiative, de branduri, de creaţii, de imperii economice sau culturale, de tradiţii care au ca fundament familia, solidaritatea rudelor. Cu atât mai mult cu cât în învăţământul românesc este vorba, după 1989, despre nevoia de iniţiativă privată, competenţa este o componentă subînţeleasă a structurilor create de acele familii cu apetit pentru construcţie. Dincolo de faptul că, de multe ori în text, legiuitorul foloseşte pleonasmul “deontologie profesională”, să ne mai minunăm o dată cum se contestă dreptul la tradiţie profesională în interiorul familiei.

Singurele criterii care ar trebui să conteze sunt valoarea şi competenţa. Familia şi instituţiile ridicate în jurul familiilor pot deţine sau nu aceste valori supreme, singurele care asigură succesul în competiţia liberă. Nimeni dintre cei care au de ales, când aleg o şcoală, nu îşi va încredinţa banii şi anii unor instituţii (de învăţământ superior, în acest caz) care nu dovedesc valoare şi competenţă. Dacă o instituţie este competitivă, ce contează că este construită pe baza relaţiilor de rudenie sau de non-rudenie? Pot exista instituţii în care nimeni să nu fie rudă cu nimeni. Asigură asta calitatea? Nici vorbă! Pot exista instituţii de familie care produc valori extraordinare, la fel cum pot exista instituţii de familie care se îneacă în propria incompetenţă. Libertatea, autonomia, iniţiativa trebuie lăsate să funcţioneze, iar rezultatul, validarea să fie, la rândul lor, lăsate în mâna publicului, nu a cenzorilor dogmatici.

•

Triplul eveniment de la Ateneu din 15 februarie 2011 s-a încheiat în sala mare de la parter, unde oaspeţii au fost invitaţi la o cupă de şampanie. În acelaşi loc unde fusese depus catafalcul lui Adrian Păunescu, în 6-7 noiembrie 2010, acum erau aşezate mesele cu bucate şi paharele cu şampanie pentru invitaţi. Viaţa, familiile, instituţiile, oamenii singuri sau uniţi, trebuie să meargă înainte - nu-i aşa? - împotriva guvernanţilor neisprăviţi, împotriva legilor absurde, împotriva cârtitorilor. Chiar (şi tocmai) împotriva morţii.