20 martie 2011

Sabia cu două tăişuri răneşte doar luptătorul prost

O sabie cu două tăişuri este construită ca să dubleze şansele luptătorului. Dacă luptătorul este fraier, fleţ, sabia cu două tăişuri i se întoarce împotrivă şi îi devine, din şansă, ghinion. Noi, românii, ne-am obişnuit să luăm de lamă, şi nu de mâner, sabia cu două tăişuri pe care istoria ne-a oferit-o generos, ca unor combatanţi care se presupune că vor şti să o folosească. Dar, în loc să lovim cu ea de două ori, noi ne rănim de două ori. Geografia excepţională, primită de la Dumnezeu, am dus-o de râpă, iar talentul cu nemiluita, primit în gene, ni l-am transformat în talente risipite şi păguboase. Aşa am reuşit să ne ne răsturnăm şansele, până ne-au devenit blesteme.

În 1918, am avut şansa istorică de a aduna în interiorul aceleiaşi hărţi o Românie Mare, după conturul firesc al spaţiului nostru etnic, istoric şi cultural, validat, în fine, atunci, de toată lumea civilizată. Dar norocul nu ne-a ţinut mult. Contextul internaţional şi mâncătoria naţională au spulberat visul, după numai 22 de ani. De atunci încoace, cum ne gândim să redeschidem dosarul Basarabiei rupte de trupul ţării, ni se aminteşte că, odată pornită discuţia despre graniţe, Ardealul începe să se clatine.

Mereu, când vom cere sau vom spera la unirea cu Moldova de la est de Prut, invocând argumentul lingvistic, cultural, etnic şi teritorial-istoric, ni se va arăta pisica pierderii Ardealului, în care inamicii sapă cu sâng enclave purificate etnic de prăsilă, pentru orice oportunitate şi eventualitate de tip Kosovo. Apărând dreptul basarabenilor la autodeterminare, la propria identitate, limbă, cultură şi revenirea la situaţia teritorială de dinainte de abuzul nazisto-bolşevic din 1940, alimentăm cu aceeaşi energie şi iredentismul hungarismului, care nu uită că a ţinut Ardealul sub cizmă, timp de secole, şi pretinde revanşe.

Mereu, când vom apăra Ardealul de amuşinările budapestane, invocând inviolabilitatea frontierelor, vom primi vergele peste palmă, că nu păstrăm acelaşi standard, aceleaşi criterii, şi în ceea ce priveşte graniţa de la Est. Apărându-ne integritatea statală actuală, statu-quo-ul teritorial european, suntem nevoiţi să îngropăm visul readucerii Basarabiei acasă.

De ce toate acestea? De ce suntem nevoiţi să avem mereu de ales între mere şi pere şi nu le putem avea pe toate, care ne aparţin de drept? Suntem, totuşi, vreo 20 de milioane în ţară şi alte câteva milioane în ţările din jur, suntem în Top 10 din punct de vedere al teritoriului pe continent, avem resurse naturale şi umane cât o mare putere. De ce teritorii mici sau pitice, ca Elveţia, Israel, Luxemburg, Monaco, Vatican şi-au făcut destine de state mult mai importante decât România? Pentru că nu suntem capabili să ne ducem în spate şansele, pentru că nu generăm acţiune timpurie de învingători, ci doar reacţiune tardivă de învinşi.

Un iresponsabil obraznic, Csibi Barna, membru important al organizaţiei nelegal constituite „Garda Secuiască” şi funcţionar public al statului român din Miercurea Ciuc, a spânzurat, la propriu, în piaţa publică din reşedinţa judeţului românesc Harghita, o păpuşă reprezentându-l pe Avram Iancu, chiar de ziua maghiarilor de pretutindeni (15 martie 2011). Nicio autoritate a statului român nu a luat măsuri. Autorităţile româneşti nu iau, prin tradiţie, măsuri împotriva agresorilor antiromâni, din mai multe motive, printre care, la loc de frunte, stă nevoia meschină de susţinere parlamentară a guvernului în exerciţiu, care mereu trebuie să se sprijine pe procentele UDMR. Acum, premier e Emil Boc, dar nu altfel s-a întâmplat când executivul era pe mâinile altor prim-miniştri. Un guvern permanent susţinut şi înţesat de udemerişti fireşte că nu va lua niciodată măsuri împotriva acţiunilor udemeriste, consecvent puse în practică din decembrie 1989 încoace, chiar dacă acţiunile acestea sunt de o obrăznicie şi de un pericol fără seamăn. Iar „măsuri” nu înseamnă cuvinte pulverizate steril, de ochii lumii, la televizor şi nici măcar în Parlament, ci acţiuni în justiţie, unde încălcarea legii se lasă, firesc, cu dosar penal, judecată, condamnare, amendă, închisoare, cazier, interzicerea unor drepturi sau expulzare.

Nu ajungea infamia cu „păpuşa Avram Iancu”, spânzurată la Miercurea Ciuc, că un ministru al României, Laszlo Borbely, a apărut la televizor, în aceeaşi seară de 15 martie 2011, la oră de vârf, cu tricolorul maghiar pe piept, afişându-se okoş, în miezul Capitalei României, pe un post naţional, rânjind către conaţionalii săi mândri şi către blegii de români umiliţi, care îi lasă pe iredentişti să-şi facă de cap, de două decenii. În afară de nişte cârteli şoptite în studio, nici acest gest nu a fost sancţionat. Realizatorii emisiunii i-ar fi putut condiţiona tupeistului intrarea în platou de scoaterea drapelului străin de pe piept, iar organele legale, care ar trebui să vegheze ca toţi cetăţenii români să respecte Constituţia şi legile, ar fi trebuit să se arate la locul faptei, ca la orice ilegalitate unde se duc să-l pedepsească pe cel ce încalcă legea. Pe cei mici care fac găinării, autorităţile se grăbesc să îi sancţioneze exemplar. Dar e mai grav să furi o găină decât să furi o ţară? E mai drept să bagi imediat la puşcărie un beţiv care şi-a rănit nevasta, dar să nu trimiţi după gratii pe niciunul dintre cei care rănesc România? Mai mult decât atât: la fiecare scrutin, agresorii României sunt lăsaţi să se aleagă între ei în tot felul de demnităţi, tocmai pentru că au cazierul curat, din cauza laşităţii majoritarilor care suntem. Elefantul românesc tremură ca prostul de frica şoarecului iredentist obraznic.

De ceea ce ne temem nu scăpăm niciodată, pentru că stăm în genunchi. Nu e o coincidenţă că, până şi la fotbal, pierdem calificările primind gol în ultimele minute, dacă, în politică şi în economie, pierdem demnitatea şi averea naţională, negociind cu laşitate ceea ce nu ar trebui cedat niciodată.

Inevitabilul s-a produs, deci, din nou, când dl Borbely a spus că Budapesta are dreptul să se poarte cu ungurii din România la fel cum se poartă Bucureştii cu basarabenii, acordând cu generozitate cetăţenie. Tupeistul a închis gura celor prezenţi, deşi sigur că situaţia nu suportă comparaţie: Basarabia este un teritoriu românesc istoric, etnic şi cultural, răpit ultima oară de ruşi, după pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, pe când Ardealul nu a avut niciodată o legătură organică cu buricul hungarismului de la Budapesta. Când ungurii au venit în Europa şi au început să tânjească după Ardeal, pe acest teritoriu, românii trăiau de secole. Obrăznicia cu care un ministru al statului român dă argumente împotriva statului român îşi este suficientă şi ne blochează replica, pentru că am ajuns să nici nu ne mai mirăm că demnitari ai României lucrează pe faţă împotriva României, pe banii cetăţenilor români. Obrăznicia antiromânilor devine tot mai mare, pe măsură ce noi ridicăm apatia la rang de politică naţională, nu îi eliminăm din zona puterii, nu îi izolăm în ţarcul trădătorilor sceleraţi şi nu îi scoatem în afara legii. La vinovăţia lor oportunistă se adaugă vinovăţia noastră de fond.

Mizele mari au dispărut demult din caietul de sarcini al politicii noastre. Mizele mici sunt la modă şi se rezumă la disperarea de a păstra coaliţiile de compromis, care susţin guvernul cu orice preţ, fie el echivalent cu periclitarea integrităţii statale. Octavian Goga spunea, acum aproape 100 de ani, că La tribuna ideologilor s-au îmbulzit negustorii şi au făcut dintr-un amvon o tejghea.”

Sabia cu două tăişuri pe care am primit-o, la începutul lumii, ca să ne facem loc în lume cu ea, noi o mânuim oligofren. În loc să ne croim cale tăind hăţişuri cu ea, noi ne tăiem singuri degetele, crengile de sub picioare, conştiinţele şi caracterele. Ocupaţi, apoi, să ne lamentăm că ne doare şi sângerăm, îi lăsăm pe ceilalţi concurenţi să ne-o ia înainte, să stea la masa unde se decid destinele popoarelor, naţiunilor, statelor. De atâta non-combat istoric, o să ajungem să rezumăm marele regat traco-dac iniţial la o ţărişoară cât spaţiul dintre patru pereţi, eventual de scânduri, între care n-o să mai avem loc nici să ne plângem de milă că suntem mereu blocaţi de alţii să ajungem la masa deciziilor internaţionale. Cine nu reuşeşte să-şi facă loc la masa unde se iau decizii înseamnă că nu merită acel loc. Pentru că sabia cu două tăişuri răneşte doar luptătorul prost, iar locul din faţă nu se oferă cu mărinimie, nu se primeşte din milă, ci se câştigă, se ia, se cucereşte.

3 comentarii:

Mihai Cuza spunea...

La noi e vagă şi legea. Imbecilul ăla poate să profaneze un geniu şi erou al naţiunii noastre, pentru că Iancu nu se încadrează nici la simbol naţional, nici la interes naţional, nici la autoritate naţională, la nimic. Se încadrează doar la cartea de istorie.

Ceva s-ar putea face, cred, pentru că îmi amintesc de Gheorghe Zamfir, căruia i-a fost refuzată intrarea în Israel din pricina unor opinii exprimate în "România Mare" şi, până nu s-a dezis de ele, nu a putut cânta în statul respectiv.

Întrebarea mea este când vom putea şi noi sancţiona, prin lege, manifestările şi opiniile antiromâneşti? Ce ne lipseşte pentru o iniţiativă serioasă în acest sens?

condoru spunea...

Salut Andrei,
Problemele României s-ar putea rezolva foarte simplu și repede cu o singură condiție: oameni competenți.
Revenind, Basarabia a fost obiectul de troc(dacă îl putem numi așa) al Rusiei cu România.
România, prin politicienii săi, a avut de ales între Basarabia și Dobrogea. Politicienii vremii au vrut Basarabia, iar Titulescu a ales Dobrogea.
Ca de obicei, lipsa coeziunii politice, a fost speculată.
România se întreba: ce câștigăm și ce pierdem? câștigăm ieșire la Marea Neagră și pierdem o ieșire la Deltă.
Despre asimilarea culturală forțată vorbim altădată.
Interesul Rusiei pentru a păstra o zonă tampon între ei și turci a dictat rezultatul bine cunoscut.
A fost bine sau a fost rău? este un răspuns dureros și majoritatea românilor nu vor să și-l dea.
Problema majoră a românilor este clasa politică, prin membrii ei care nu au sânge pur românesc; românii s-au corcit cu tot felul de neaveniți de-a lungul istoriei și această realitate ne costă. Ca exemplu de fotbal, să-i luăm pe binecunoscuții fanarioți cu numele de Becali; ce rezultate are Steaua? ce rezultate are campionatul românesc? făcând o analogie fotbal-politică înțelegi ce vreau să spun.
Despre calitatea politicianului român mai spun un singur lucru, și te rog să înțelegi situația generală: de ce Ion Iliescu nu i-a permis lui Adrian Păunescu să fie Ministrul Învățământului? Realitatea este mult mai simplă: oamenii de nimic nu își găsesc locul printre capacități și astfel situația devine o luptă pentru suypraviețuire; conform proverbului (prost dealtfel) românesc ”cel mai inteligent cedează primul” Adrian Păunescu a înțeles micimea intelectuală a acestor indivizi și i-a tolerat; am vorbit despre Adrian Păunescu când puteam la fel de bine să amintesc orice alt geniu românesc; de ce? pentru că puterea unei națiuni stă în cultură; crize economice au fost și vor mai fi, însă o națiune există numai prin cultură; ca exemplu putem să privim către Grecia: o națiune ermetică care acordă cetățenia numai în situații excepționale; o națiune care rezistă și va rezista tuturor problemelor cotidiene.
Adrian Păunescu a ales să rămână în România deși putea fosrte bine să trăiască oriunde în lume si să organizeze cenaclul Flacăra la fel de bine în vremea comunismului precum a organizat cenaclul Totuși Iubirea în democrație când avea și concurență. Alte genii ale românilor nu au avut răbdarea sau înțelepciunea unora ca Adrian Păunescu și au plecat în străinătățuri; exemple sunt multe și arhicunoscute, deci nu insist prea mult.
Revenind la subiectul Basarabia și Ardeal, situația ar fi simplă dacă am avea un plan de bătaie pe 20-30 ani cu oameni de exepție a căror politică să înceapă dimineața cu un singur cuvânt și să se termine noaptea târziu cu un singur cuvânt: ROMÂNIA.
Despre tendințele Ungariei trebuie să privim situația din punctul de vedere al Dreptului Internațional: este dreptul ungurilor de oriunde din lume să își serbeze ziua națională, așa cum este dreptul oricărui român sau chinez sau japonez; ceea ce deranjează la atitudinea Ungariei este lipsa bunului simț....

condoru spunea...

...Să fim sinceri și să recunoaștem că sângele apă nu se face: este inutil să îi ceri unui ungur din România sau America să simtă tradițiile tării respective; această problemă a fost rezolvată de francezi deși sunt naționaliști deși nu prea se vorbește de așa ceva; americanii au trecut prin chestii din astea la începutul formării națiunii lor dar le-au rezolvat cu timpul.
Românii s-au descurcat cu unii și alții de-a lungul secolelor, însă începe era tehnologizată a omenirii și românii trebuie să ocupe un loc de start în prima linie conform pedigree-ului.
Este greu ca românul să mai acepte sloganuri politice de genul ”este o perioadă grea, de tranziție, etc” atâta vreme cât clasa politică i-a mințit; unora le place să dea pilde gen japonezii sau nemții...adevărul este că în 2012 românii trebuie să facă o alegere existențială.
În încheiere, ungurii din România nu au fost nicidată o problemă reală pentru Statul român; la fel cum nici tătarii sau lipovenii sau rușii din Deltă; atâta vreme cât niciun Stat european nu își bagă nasul în treaba noastră nu e o problemă; însă, se apropie timpul când România va trebui să renunțe la sprijinul USA în ceea ce privește securitatea sa.
Faptul ca pe plan extern, România s-a apropiat de SUA este o mare palmă dată unei Europe nerecunoscătoare: datorită României, Bulgariei și Greciei turcii au ajuns mai târziu în inima Europei; în zilele noastre Turcia cere Germaniei ca cetățenii germani de origine turcă să aibă învățământ în limba turcă; aceeași problemă o au francezii cu musulmanii.
Sub adăpostul drepturilor omului se ascund scopuri meschine din care unii vor să câștige.
România unde se va afla?
Poate că este timpul ca adevărul să fie spus, poate că este timpul ca românii să fie ei înșiși, să fie ce au fost și mai mult decât atât (înțeleaptă vorbă).
Privim cu respect la cultura Greciei, dar de ce nu privim cu atenție și respect la propria noastră cultură deși este mult mai veche decât cea grecească?
Cu stimă,
Doru Constantin