Principiul ventilatorului bumerang

Bumerangul şi ventilatorul sunt fraţi de cruce. Crucea sentimentelor noastre. Elicile descentrate ale neputinţei noastre. Nu am văzut această înrudire, decât atunci când am dat cu noroi în amintirile frumoase, ca să le uit mai repede. Ca să supravieţuiesc mai uşor. Şi să transform fosta iubire în silă. Dar noroiul n-a avut remuşcări, nici ezitări, şi mi s-a întors în faţă, ca să mă facă să mă simt nu eliberat, ci mai vinovat ca niciodată.

• I-am reproşat femeii mele că nu a avut răbdare să mă aştepte, o jumătate de viaţă, în sihăstrie, până m-am hotărât să o văd, să o cunosc, să îi cer să-mi deschidă calea spre trupul şi inima ei. Mi se părea că am dreptul să-i pretind să mă fi aşteptat în singurătate - dar de ce nu într-o chilie? - iar eu să nu-i dau, atâta amar de timp irosit, nici un semn, nici o certitudine că, vreodată, voi veni. Şi m-a durut fără scăpare, când mi-a spus că, împroşcând-o cu adevărurile destăinuite din trecutul ei, am uitat să mă uit în urmă, să văd ce tinichele mi-am agăţat de propria gleznă, în jumătatea de viaţă în care fiecare dintre noi a trăit şi a iubit, după cum i-a dat soarta. Ventilatorul memoriei noastre, puse într-un cont comun, nu a făcut decât să îmi returneze, în plină figură, cu dobândă, noroiul cu care am încercat s-o murdăresc, fără să văd cât moloz am eu însumi, pe mâinile cu care am mângâiat alte trupuri, cât zaţ îmi stă, cimentat, pe inima care a palpitat şi pentru alte femei, cât de apăsătoare sunt tatuajele definitive de pe carnea mea.
• I-am reproşat prietenului meu egoismul de a trăi şi pentru el, nu doar pentru mine, şi mi s-a-ntors în ochi nu vinovăţia lui, ci praful propriei mele neputinţe de a fi mai generos cu alţii decât cu propriul meu egoism. Pentru că, abia atunci, prietenul meu a avut puterea să îmi dea de ştire că eu sunt campion regional la prietenia cu măsuri de siguranţă. Bumerangul m-a lovit în tâmpla care încă pulsa de reproş.
• I-am reproşat tatălui meu toate neputinţele mele, tot balastul din cauza căruia am spus că nu m-am putut ridica, de atâtea ori, când, de fapt, eu mi-am încărcat, mereu mai mult, mereu mai grei, sacii cu nisip, ca să nu zbor prea sus, de unde să risc prăbuşirea. Cu amărăciune în vocea mai albastră decât ochii cu care mi-a însoţit toate vârstele de până azi, nu a trebuit decât să îmi trimită, aproape fără cuvinte, amărăciunea fiecărui părinte, care face cât de mult bine urmaşului, vină pentru care copilul nu-l va putea ierta, desigur, niciodată.
• Le-am reproşat copiilor mei cinismul cu care uită să-mi întoarcă telefoanele, care dau mai mult de căsuţa vocală, decât de vocea lor vie. În mâini cu un bumerang, cu ventilatorul vinovăţiilor (iertate, dar nu uitate) în glas, ei mi-au adus aminte de schijele de viaţă în care nu am fost lângă ei şi pe care le au încă înfipte în trunchiuri, ca după un bombardament sub care au nimerit fără voie. • Cât de mult seamănă între ele toate elicile! Ale ventilatorului care ne aruncă îndărăt, în ochi, greşelile şi murdăriile de care vrem să scăpăm, dând vina pe altcineva. Ale bumerangului împreună cu care vrem să ne azvârlim dincolo de orizont vinovăţiile, ca să ne pomenim cu ele, înapoi, când tocmai credeam că le-am uitat. Ale maşinii de tocat greşeli, în care îndesăm atât de tare gunoiul istoric, încât ne prindem degetele înăuntru şi nu mai ştim ce curge: sângele nostru de azi sau sângele cadavrului erorilor noastre trecute?