Bomba de sub salcie

Cum era să fiu, în 2007, victimă a celui de-al Doilea Război Mondial

. Era să trăiesc, sau mai bine spus, să mor, pe pielea mea, străvechea înţelepciune că un om, dacă a făcut un copil, dacă a scris o carte şi dacă a plantat un copac, poate muri împăcat. Nu îmi propusesem, desigur, încă, în planurile mele, cu o lună înainte de 38 de ani, să-mi închei conturile cu viaţa, dar nici nu ştiam peste ce urma să dau cu cazmaua, când tocmai voiam să plantez în curte un mănunchi de sălcii împletite, primite de la mama, la a şaizecişişasea sa aniversare. Cât e Constanţa Buzea de poetă, nu le mai putea convinge să încapă într-un ghiveci confort doi, pe un balcon, la etajul patru, şi mi le-a încredinţat, să le pun în pământ, pe locul unde fusese copacul copilăriei sale (până un idiot din Bucureştii anilor nouăzeci l-a tăiat, fără inimă şi fără lege), arbore scris în poezia “Să ai un plop în care să te sui”. În groapa făcută pentru înrădăcinarea sălciilor, am găsit o bombă neexplodată din al Doilea Război Mondial!

. Era 30 martie 2007, pe la cinci după-amiaza, când cazmaua mi se tot opintea, pe la 30 de centimetri în pământ. Mă duruse spatele toate zilele anterioare (nu o să ajung preşedinte, deşi semăn cu Traian Băsescu la necazurile la coloană), aşa că nu eram în stare să sap cu târnăcopul şi scurmam, convalescent, cu cazmaua. Într-un răgaz de câteva minute, am răspuns la un telefon. Era cineva de la Gherla. Nu temnicerul de serviciu, ci tatăl meu, care se afla în vizită la un om, dl. Bunea, pe care îl găzduise la Antena 1, la “O noapte cu Adrian Păunescu”, într-o emisiune “Schimbul de noapte” din 1998. Îşi aducea aminte cu drag că îl ajutasem să-şi organizeze expoziţia de icoane, ca decor, şi vedeau caseta împreună. Am închis telefonul, am reluat săpatul şi, nervos, înjurând ca pentru Liga Campionilor, am mai dat de câteva ori cu lama de oţel, să înfrâng oponentul din noroi. Apoi, într-o clipă, m-au trecut transpiraţiile, când am văzut în ce loveam: un tub gros şi ruginit de metal, căruia tocmai îi curăţasem de pământ şi roşeaţă, din şoc, unul dintre capete, până a ieşit la iveală ceva ce semăna prea bine cu o capsă. L-am scos din pământ, l-am pus într-un colţ de curte şi mi-am sunat un bun prieten, care lucrează în SRI, rugându-l să mă ajute cu un telefon de la instituţiile care pot prelua astfel de obiecte, pe care nimeni nu şi le doreşte prin preajmă. Nu eram sigur că e o bombă, mai ales că nu avea nici unul dintre capete ascuţit, aşa cum arată proiectilele de obicei. Dar nici nu eram sigur că nu era. În termeni civili, legumicoli, îi spuneam prietenului-ofiţer cum arăta scula pe care o aveam în mâini: cam cât un castravete considerabil, de vreo 25 cm, plat la ambele capete, cu o măciulie la o extremitate şi alte asemenea detalii, ce pot fi simpatice între amici, dar nu relevante în investigarea armamentului.
. Cei de la Protecţia Civilă, pe care i-am găsit la telefon după câteva apeluri, mi-au luat numele, dar nu a fost nevoie să le mai dau eu adresa, căci o ştiau deja. Mă verificaseră instantaneu în baza electronică de date, ca să nu fie vorba de o farsă. Apoi m-a sunat echipajul propriu-zis de intervenţie, care era la Ciolpani, pe la 40 de km de locul unde stăteam cu posibila bombardea şi aşteptam să vină cineva, ca să desluşească problema hamletiană, este sau nu este. Înainte chiar să ajungă poliţia, a venit iubita mea, căreia îi spusesem la telefon că am găsit ceva suspect acasă. Se ştie că femeile, dacă aud că un corp străin e în apropierea bărbatului lor, vin la locul faptei mai repede decât orice comando. Ne-am fotografiat iresponsabil cu fierătania, cu câinele, cu cazmaua şi, curând, ne-a pierit râsul când a venit poliţia. Nimeni nu era încă sigur dacă e sau nu e, dar, preventiv, am luat cu toţii distanţă de tub.
. Băieţii cu veste anti-şoc au ajuns şi ei în câteva minute, mi-au luat buletinul şi tubul metalic, cu o grijă care aproape că mi-a lămurit nedumeririle. Au filmat şi au aşezat comoara într-o ladă din maşină, dar nu mi-au spus nimic, până nu am început să mă scuz: ce să fac, eu am sunat, totuşi, mai bine deranjez de pomană, decât să se fi întâmplat ceva, nu am făcut armata la aviaţie sau la artilerie, aşa că nu ştiu exact cum arată bombele, dacă asta este sau nu este...
. Unul dintre specialişti m-a liniştit: “Este! Mai avem una în maşină. Tot în perfectă stare, calibrul 57, proiectil de artilerie antiaeriană din al Doilea Război. Dacă dădeaţi mai cu talent, sau cu târnăcopul, ca Dorel din reclama la spirtoase, făceaţi ceva deranj în cartier! Gardul - rabatat pe stradă, vecinii - cu oaspeţi nepoftiţi în sufragerie, casa dvs - într-o rână. Mai vreţi să ştiţi ceva?” Dar eu? - l-am întrebat, cu gândul şi la vecini, şi la casă, şi la gard, dar şi la propria-mi piele... “N-aveaţi nici o şansă! Explozie frontală, pe organele vitale, de la juma-de metru. Ziceţi mersi că aţi scăpat. Un centimetru dacă dădeaţi mai alături, şi vă adunam bucăţi, din toate curţile... Dacă mai rămânea ceva de adunat... Să trăiţi, haideţi, că mai avem treabă...”
. Cu fiecare minut, mi se făcea tot mai rău, reconsiderând aceste vorbe, de atâtea ori auzite, dar fără a fi înţelese pe măsură: să trăiţi! Cu fiecare gând, înţelegeam cât de durabil este un rău, un bombardament, făcut acum şaizeci şi ceva de ani, ale cărui dezastre încă mai pot omorî, fără nici o legătură cu cei care se războiau atunci, fără nici o legătură cu cei ce încă nu se născuseră atunci. Şi încercam să fac haz de necaz, că aş fi putut fi trecut la pierderile războiului, încheiat în mai 1945, deşi m-am născut abia în mai 1969. Mi-am sunat părinţii. Mai întâi pe tata, să-i spun ce am mai făcut eu prin Capitală, cum am dat de o bombă neexplodată, cât ei se uitau la Gherla, la o emisiune din ’98. Apoi, pe mama, să-i mulţumesc pentru sălcii şi să o asigur că era să le plantez cu preţul vieţii. Apoi surorile, copiii, prietenii şi pe Monica Ropotă, realizatoarea de la Romantica TV unde eram chemat în acea seară, să-i spun că era să nu mai aibă invitat, decât din bucăţi.
. Şi m-am mai gândit că, măcar dacă aş fi găsit în curte o bombă aruncată din avion, aş fi avut parte de o clacă, centimetru cu centimetru pătrat, din partea celor de la Poliţie şi de la Protecţia Civilă, căci ar fi cercetat pământul, fiind de presupus că mai sunt şi alte ghiulele neexplodate, căzute în acelaşi loc. Aşa, însă, fiind fericitul posesor doar al unui proiectil de tun, căzut răzleţ, trebuie să-mi sap singur curtea, în continuare. Deşi, sincer să fiu, cred că e suficient cât am plantat şi ce rod de baftă am cules deja, pe şira spinării mele şi pe şirul vieţii mele, care, iată, continuă, deşi norma, şi la copii, şi la cărţi, şi la copaci, mi-am îndeplinit-o. Şi pot semna, nesfârtecat,
Andrei Păunescu
(Foto: Alice Iulia)