31 ianuarie 2008

Schimbarea la faţă a lui JR? Nu! Schimbarea noastră de perspectivă!

Mi-e atât de ruşine de ipocrizia celor care nu recunosc că se uită la filme uşoare şi că ascultă muzică vulgară, încât nici nu mai îndăznesc să spun că nu consum telenovele şi nu-i ascult pe Florin Salam şi pe Sorinel Puştiul, încuiat în casă ori furişat în maşină. M-am rugat să apară ceva, să mă pot fideliza măcar unui serial-telenovelistic, ca să am destulă credibilitate când spun că nu sunt client de poveşti siropoase şi de hituri de gen „Haide-hai, să-ţi fac damblaua, / Să mă cauţi cu salteaua, / Sunt bărbat adevărat / Şi sunt cel mai bun la pat.” Ruga mi-a fost ascultată, şi „Dallas”-ul a revenit. Acum am autoritatea să spun tuturor că dau de pământ cu toate scenariile braziliene şi că închid volumul maneliştilor, din moment ce recunosc, fără reţinere, că rar mi se întâmplă să pierd vreun episod din „Dallas”. Am văzut filmul de trei ori, plus ediţia în derulare pe Romantica TV.

••• Cea din 1979-80 nu se pune, pentru că eram prea mic. La 10 ani, eram prea puţin răbdător cu drama-foileton despre afaceri, familii, intrigi şi politică, mai ales că serialul ne-a fost întrerupt brusc, atunci când nici măcelarii de la cenzură n-o mai puteau scoate la capăt tot tăind scenele cu finanţarea loviturilor de stat din ţările sărace, de către imperialiştii care îşi voiau înapoi sondele, că nu mai rămânea nimic din film. Şi l-au oprit de la difuzare fără explicaţii. Am rămas, atunci, cu impresia tulbure că, printre personajele ostentativ pozitive, eminamente plicticoase (Bobby - băiatul bun de serviciu; Pamela - idealista de serviciu; Miss Ellie - împăciuitoarea de serviciu) şi personajele monocolore, la fel de stângaci conturate, de se vedea de la o poştă ce e cu ele (beţiva veşnic frustrată - Sue Ellen; ratatul cu ambiţii - Cliff; văcarul limitat, dar bun la inimă ca animalele pe care le îndruma - Ray), există, totuşi, un tip, care enervează pe toată lumea, care joacă pe toată lumea după cum îi vor pălăria şi puţul şi care, prin urmare, este interesant: ticălosul J.R. Ewing.
••• În 1990-91, filmul s-a dat din nou, de data aceasta întreg, pe TVR. Impresiile din copilărie mi s-au reconfirmat. La 21 de ani, intrat deja în lupta zilnică a propriei familii, devenită instituţie, pentru supravieţuire, am început să fiu şi mai intransigent cu falsitatea personajelor pozitive, creionate prea de tot, dar mai puţin radical, mai analitic, cu monstrul J.R. Parcă nu era chiar atât de ticălos cum spuneau telespectatoarele puritane de la prima difuzare. Parcă nimic nu avea sens fără veninul necesar al canaliei.
••• În 1998-99, Antena 1 a reluat serialul, dar de la jumătate încolo. N-a fost o idee bună să se treacă exact peste epoca de formare a conflictelor, dar m-am uitat din nou, şi aşa. Personal, trăiam, de ani şi ani, în capitalismul cel mai sever, reinstaurat la Bucureşti. Familia noastră trecuse prin lungi perioade în care nu ştia dacă va avea cu ce să-şi plătească facturile de luna viitoare. Aveam şi momente de vârf, cu publicaţiile „Totuşi iubirea” şi „Vremea”, cu Cenaclul reînviat, cu cărţile şi emisiunile TV, dar pricepeam că lumea în care intrasem tocmai asta era: societatea posibilităţii de a ajunge pe culme, de unde, cu puţină neatenţie, te poţi prăvăli imediat în faliment. Iar „Dallas”-ul vorbea tot mai mult despre ceea ce ni se întâmpla tuturor, la muncă, în familie şi între cunoscuţi: toată lumea vrea să iasă la suprafaţă ca să respire, toţi se luptă fără milă pentru un ban, pentru o poziţie, toţi fac compromisuri, mai mari sau mai mici, ca să reziste, să nu le-o ia înainte cavaleria de şmecheri, tot mai agresivă şi mai fără de milă. În mintea mea, personajele pozitive ale serialului se scufundau, cu fiecare episod, într-o jenantă lipsă de credibilitate şi de autenticitate, pentru că societatea pe care o jucau în faţa noastră nu mai era America îndepărtată, ci chiar România capitalistă, care se zbătea lângă noi, sub noi, peste noi, în fiecare zi. Şi, peste tot, pe la toate tejghelele, birourile, telefoanele, ministerele, agenţiile, regiile şi oficiile unde mă aflam, mişunau şi acţionau J.R.Ewingii reali. Care minţeau, şantajau, mituiau, falsificau, profitau, înşelau, corupeau, furau, curvăsăreau, creau diversiuni, adică supravieţuiau în junglă, voind putere, bani şi notorietate. Monstrul J.R. pălea în faţa realităţii (româneşti).
••• Din toamna lui 2007, serialul se dă din nou, pe repede înainte, zilnic. Figurile pozitive nu mai sunt credibile aproape deloc. Vânzătoarele de pâine şi frizeriţele de azi s-au emancipat şi nu mai jură necondiţionat că Bobby, Pam, Ellie şi Ray sunt buni, dacă nu se arată şi puţin răi, pentru condimentare. Casieriţele şi chelnerii din 2008 au văzut atâtea trecându-le prin faţă, că nu-l mai bombăne pe J.R. decât când mogulul întrece măsura, dar nu pentru orice şantaj sau fals - locuri comune ale vieţii noastre de fiecare clipă. Se compară copilăriile de fiecare săptămână ale petrolistului, cu guvernările noastre iresponsabile, care au făcut praf nu adversari de familie, ci economia naţională cu totul? Mai pare J.R. diabolic, când sute de mii de oameni strigă de ani şi ani că banii le-au fost înghiţiţi de găuri negre, jocuri şi fonduri, dar nimeni nu vrea să le facă dreptate? Mai pare imoral texanul care se uita noaptea, clandestin, în testamentul lui taică-său, când hoţii noştri aleşi se uită ziua pe harta ţării, să vadă cum mai pot pune de-un ultim tun? Măcar J.R. îşi iubeşte tatăl, copilul, familia, compania!
••• Şi iată-l pe monstru, devenit om între oameni. Sau, mai degrabă, iată-ne pe noi, devenind monştri între monştri, care îl fac pe căpcăunul din serial să pară un locuitor de rând al omenirii capitaliste, mai mult lateral dezvoltate, fragmentate, însingurate, înspăimântate, abrutizate. Care acceptă orice. Şi care îşi schimbă viziunea asupra răului, cultivând răul în ea însăşi.

andrei_paunescu@yahoo.com

7 comentarii:

Jon M. spunea...

Ma bucur sa vad un comentariu parca scris de mine, sarac roman ajuns in America cea la care toti visam copii fiind, privind neincrezatori la serialele tip Dallas.
In filmele de acum 20 - 30 de ani era destul de clar de la inceput cine sunt "cei rai" si cine sunt "cei buni", pe cand astazi personajele trec dintr-o tabara in alta schimbandu-si eticheta de "bun" sau "rau" uneori mai des decat sosetele, si uitandu-ne la stirile romanesti, bietul JR ni se pare numai un biet patron de butic, cu nimic extraordinar, exceptand poate faptul ca vorbeste engleza si traieste in Dallas. In Romania de azi probabil ca el nu ar fi acceptat nici macar in Parlament. Da Andrei, perspectiva noastra s-a schimbat, acum am devenit ceea ce tanjeam a fi, si din pacate luam mai mult din personajele rele decat din cele bune. Nu spun ca era mai bine pe vremea comunista, dar amintindu-mi de toti cei pe care i-am vazut murind la Revolutie, mi se rupe inima sa vad ca dupa atatia ani noi ne tot zbatem in mizerie, ne lasam copii acasa cand plecam sa muncim in strainatate acceptand slujbe minore si neinsemnate numai de dragul rudelor de acasa care asteapta nerabdatori telefonul ori e-mailul cu mumerele de la Western Union care le permit sa traisca decent intr-o lume cu susul in jos.
Ca sa iesim din aceasta telenovela de zi cu zi in care traim inconjurati de JR avem nevoie de conducatori care sa ne indrume in directia corecta si care sa ne ofere exemplul lor de cinste si corectitudine, ceea ce din pacate nu se intampla.
Ironic, amintindu-mi zvonurile romanesti despre Lary Hagman, am fost curios sa-i citesc biografia, si de fapt el este un baiat bun, care este casatorit cu aceiasi femeie de peste 50 de ani, are o familie frumoasa, si o viata plina si de invidiat.

Andrei Păunescu spunea...

Jon M,
Sunt mai mult decat bucuros ca tocmai tu scrii asta, care cunosti realitatea, vazuta de pe ambele maluri ale Oceanului. Si, daca textul meu pune pe ganduri macar un om, mai ales pe unul care stie despre ce e vorba cu JeiaRizarea noastra, randurile nu pleaca spre neant. Multumesc.

CATALINA22 spunea...

sincer am ajuns sa cred ca in ziua de azi doar cei care mai au cat de cat putina cultura nu apleaca urechile la manelele astea care ne-au invadat si nu uita ceva pe aragaz atunci cand incepe telenovela preferata;a si sa nu uitam de cei care citesc zilnic Libertatea.NO OFENSE dar mi se par persoane de cea mai joasa speta(ma refer doar la cei la care aceste 3 lucruri sunt obiceiuri zilnice).
J.R. ESTE MIC COPIL IN COMPARATIE CU OAMENII DE ASTAZI. IN FIECARE DINTRE NOI EXISTA CEVA DIN J.R DOAR CA LA UNII SE MANIFESTA MAI MULT.e clar ca exista oameni buni si oameni rai, oameni cu multe calitati dar si oameni cu multe defecte.ceea ce nu reusim sa controlam noi este numarul lor. daca in trecut erai multumit ca intalneai un J.R. la 10 oameni, acum intalnesti un BOBBY la 10 oamnei si 9 J.R.ne-am facut f rai, suntem egoisti, invidiosi,ne bucuram de raul altora, facem rau altora.in ritmul asta se va alege praful de o ROMANIE pe care ne-o dorim EUROPEANA!

elena spunea...

Am vazut zilele trecute un film finlandez, care reda cu tensiune si delicatete destinele cenusii a doua fete batrane dintr-un colt uitat de la marginea marii si drama unei alte femei, care traia alaturi de ele si devenea incet incet la fel de batrana si singura ca cele doua. Personajele nu erau absolut pozitive, ca Bobby sau Miss Ellie, si nici diabolice, ca JR. Erau vii, si bune si rele, cu regrete, frustrari, mici bucurii si mici drame. De exemplu, la pelicula asta de o ora si jumatate, s-a lucrat un an si ceva. S-au facut si refacut replici. S-a gindit si s-a razgindit. Regizorul s-a straduit nu ca totul sa para palpitant, ca personajele sa moara si sa revina in viata, ca personaje din familie, sa se cupleze si decupleze in toate felurile posibile, ci a incercat ca totul sa para real, sa fie parte din viata noastra. Parte din noi. Si a reusit. Nu existam in '81, cind Dallas-ul a rulat pentru prima oara intr-o Romanie ponosita si bantuita de foame si de saracie, cind lumina din Texas-ul lui JR era singura, poate, care intra pe ferestrele prin care iesea atit de putina lumina din casele romanilor. In '90 - 91 abia invatasem sa citesc, iar citiva ani mai tirziu erau prea putin interesata de filmele de la televizor. Acum cred ca sint prea batrana pentru Dallas. Filmul asta a aparut de trei ori prea devreme si o data prea tirziu in viata mea. Si, in plus, ideea de serial nu ma atrage, pentru ca inteleg ca o echipa de oameni care produce 100 de episoade pe an, nu mai are timp (chiar daca s-ar pricepe) sa le faca profunde, coplesiti de ideea de a le face palpitante. De a face ca omul care se conecteaza la ecran sa uite de salariul prost, de nevasta grasa si plictisita, de sotul betiv si apatic, sa se aseze in fata micului ecran si sa se destinda. Niciodata nu i-am cerut unui film, sau unei carti, sa ma destinda. Eu vreau sa "ma intinda", sa ma ridic din fata ecranului turmentata ca un personaj dostoievskian si sa-mi pun mai multe intrebari despre mine. Dallas-ul m-ar arunca din mine spre o America fata de care nu simt nimic, in timp ce filmul ala finlandez, de exemplu, ma impinge brutal inapoi in mine, atit de dur si de straniu incit nu mai am unde sa ma ascund. Am invatat mai multe despre comunism din "Good by, Lenin" decit din toate cartile de istorie mai mult sau mai putin cosmetizate. Dintr-un alt film german, "Viata altora", am inteles ca nu numai victima, ci si tortionarul poate trai o drama. Sint zeci de filme, italiene, spaniole, argentiniene si uneori chiar si americane, pe care vazindu-le intelegi de ce filmul este o arta. Si intelegi din ele lucrul absolut simplu ca nu sintem buni, sau rai, ci pur si simplu sintem cite mult din toate. Serial vine de la "serie", care nu e foarte departe de duzina. Cit de interesanta poate fi viata unei familii, fie ea si Ewing, incit sa merite sa-i acorzi sute de ore? Poate cea mai socanta carte despre destinul nebun al unei familii, "Un veac de singuratate", are doar trei sute si ceva de pagini. Ce-ar fi insemnat ca Marquez sa faca din ea un serial si sa scrie vreo 20 de volume? Sau Allende din "Casa spiritelor"? Sau Jonathan Franzen din "Corectii", o cronica a unei familii americane, considerat de multi ca fiind cel mai bun roman scris in ultimii ani in lume? Ce-ar fi insemnat ca Zadie Smith, care a concentrat in "Dinti albi" destinul citorva familii de emigranti sa anunte ca pregateste urmatoarele 24 de volume? Ar mai avea aceeasi consistenta? Aceleasi mize? Mi-a recomandat cineva un roman recent aparut in romana. "Lumea vazuta de Garp", scris de John Irving. N-am auzit pe nimeni vorbind de el, desi din momentul in care l-am citit, se lupta pe scara valorilor mele cu "Un veac de singuratate" si-l simt cu mai multa putere decit romanul columbianului. Revenind la film si serial, cum ar suna "Zorba de intoarce", "Zorba II" si, imediat dupa asta, "Zorba versus Forest Gump"?
Spui ca acum exista mici JR peste tot, si ca personajul intruchipat de Larry Hagman, e palid fata de multi din zilele noastre. N-a fost asa si inainte, in comunism? Nu existau JR-i cu sepci si cu limbaj de lemn, discursuri ipocrite, imbuibati, poeti lingusitori, lideri care se lasau adulati, tortionari...
JR-ii de acum se plimba in masini luxoase, avind linga ei femei blonde si leguminoase iar altii fura ce pot, e drept. Dar comunismul nu furase, ci luase de-a dreptul, si nu pe alese, ci tot. JR-ii astia sunt bebelusi pe linga monstrii cu sepci si fara creier care aplaudau cuvintarile Tovarasului. Pe linga monstrii care l-au creat, care-au crezut in el. JR-ii de azi mi se par de paie si cu dinti de plastic pe linga monstrii care-l regreta pe Ceausescu. Asta mi se pare monstruos.

In rest, intre Dallas si Sclava Isaura, intre Rosalinda si Tinar si nelinistit, diferentele, pentru mine, sunt date doar de limba in care se vorbeste si de figurile personajelor. In rest, le vad ca pe niste marfuri de serie, facute sa se vinda.

Personaje gen JR au fost dintotdeauna, de la Nero la Ceausescu. Istoria este, intre-adevar, un serial.

Andrei Păunescu spunea...

Elena,
1. Imaginea cu destinderea si intinderea e foarte reusita si adevarata.
2. Si eu ma gandesc cu groaza la JR-ii de dinainte de 1990 si ma lupt cu tot felul de oameni, care sterg amintirile rele si idealizeaza trecutul. Cred ca ar urla daca s-ar intoarce doar o luna in vremea aceea. Nu toti, dar foarte multi dintre cei cu care ma contrazic eu, cel putin.
3. Legatura mea sentimentala cu acest film este ca exceptia care confirma regula ca fiecare om, oricat de rafinat s-ar dori in consumarea produselor intelectuale, are nevoie sau are parte si de un spatiu superficial, chiar de acel spatiu al destinderii, pe care, desigur, il poate fructifica fie ca pe o pierdere de vreme, fie ca pe un mod de a intelege lumea din schemele simple ce ii trec prin fata.

hippiepittis spunea...

1. Am vazut filmul inainte de 1989 pe TVR. A fost cam singura telenovela la care m-am uitat, in toata viata mea. Nu prea ma mai uit la Tv. Cele 2 ore de program pe care le urmaream inainte de 1990 practic zilnic sunt in ce ma priveste un vis frumos al companiilor de rating.
Ne-am schimbat mult, si nu in bine. Se vede si din prezenta la spectacole. Oricum, in ansamblu, suntem pe drumul cel bun. Noua stare de bine va incepe probabil cu o indigestie produsa de publicitate si o voma zdravana la ingerarea de telenovele. Si apoi sa te tii!

Andrei Păunescu spunea...

Hippiepitiis,
Sunt pregatit contra oricarei sile, desi ingeniozitatea scarbosilor e nelimitata