Toxicitatea influentă

Oricât de mult bine am avea în noi, procentul infim de toxicitate este cel care iese la suprafaţă. Şi arată celorlalţi răul, pericolul, boala, amărăciunea, narcotizarea, ca o marcă reprezentativă.

. Toxicitatea influentă se comportă la fel, şi în iubire, şi în şofat. Când greşesc faţă de femeia mea, nu mai au prea mare însemnătate binele care ne-a adus alături, nemăsuratele ore de împăcare şi firesc, dragostea în care am crezut că vom rămâne unul lângă altul până la moarte şi dincolo de ea, ci doar eroarea de o clipă, care ne duce degrabă pe marginea prăpastiei şi ne mai face şi puţin vânt, dacă suntem nehotărâţi să ne aruncăm în hău. Când greşesc faţă de tatăl meu, meritele de ieri se acoperă de nisipul erorii de azi şi rămâne deşertul. Care, însă, ţine ascunse şi vii toate rădăcinile iubirii mele. La fel, toxicitatea influentă iese în prim plan la volan, unde nu te poţi apăra, spunând că ai în corp doar a o mia parte alcool, din întreg. Acea miime te face să te porţi nefiresc, euforic, te transformă într-un pericol pentru ceilalţi. Şi, chiar dacă nu simţi gramele acelea de drog, chiar dacă nu eşti o primejdie vădită pentru restul, există instituţia controalelor reci, care te fac să înţelegi cât de puternic e răul din tine, indiferent dacă el se manifestă sau nu. Şi eşti pedepsit. Şi ţi se ia permisul. Şi ţi se ia dreptul la dragoste. Şi ţi se pune pe piept pancarta greşiţilor. Greşeala în iubire, asemeni greşelii din carieră şi de pe şosea, dă nota generală. Este ca teza la care, dacă n-ai luat notă de trecere, nu mai contează că ai, în rest, 10 pe linie: pici şi năruieşti tot ce ai ridicat. Şi pe teren, sportivii simt mereu puterea secundei nefaste, când joacă perfect 89 de minute, dar primesc lovitura de graţie în ultimul minut, pentru că au lăsat neapărat călcâiul clipei fatale. Dacă s-ar face concedieri după raportul dintre bine şi rău, aproape nimeni nu ar mai putea fi dat afară, pentru că, de cele mai multe ori, patronul te azvârle în stradă din pricina unei singure gafe, care stă ca o cireaşă putredă pe un tort de merite. Atâta că doar ea se vede.
. Toxicitatea influentă se ridică mereu peste toate şi aduce la putere beţia, nerozia, curvăsăria, apatia, euforia, şmecheria, chiar dacă toate acestea, la cântar, nu-s în stare nici să mişte acul. Substituirea normalităţii şi uzurparea majorităţii sunt de domeniul evidenţei, dar nimeni nu se poate opune. Pietricica va sparge, oricum, parbrizul, oricât am încetini, oricât am trage de volan, pentru că asta este legea punctului slab: să fie atins, undeva, cândva. Iar piatra din parbriz o putem evita numai cu preţul intrării în derapaj. Şi nu ne permitem riscul.
. Efectul uriaş al strigătelor minorităţii zgomotoase se simte în fiecare bătălie pe care cei puţini o câştigă în faţa celor mulţi, numai pentru că puţinii trăiesc disperarea iresponsabilă de a nu avea aproape nici o şansă în faţa majorităţii. Narcozitarea lor le dă forţa celor ce nu au ce pierde şi joacă totul pe singura şi ultima carte a supravieţuirii. Starea lor de graţie îi transformă în acel David, care îşi bate joc, din când în când, de câte un Goliat. Aşa am ajuns să primim invitaţii la nunţi de homosexuali, la universităţi de minoritari, la farmacii în care nu se tratează, ci se încurajează drogaţii, cu derogare de la ministerul sănătăţii. Nu altfel se dau sentinţele inimii noastre, când ne facem iluzii şi ne prefabricăm speranţe. Ne e clar, de atâtea ori, că dragostea ni s-a spulberat, că nu mai e nimic de întors din drum, decât poate un cadavru, pe care ştim că nu-l putem readuce la viaţă, odată ce a stat prea mult sub gheaţă. Dar ne legăm de o tresărire şi, pe măsură ce spunem tot mai răspicat că nu credem în minuni, aşteptăm, sperăm, cu fiori în carne, ca miracolul renaşterii să se producă. Şi facem respiraţie gură la gură unor buze reci. Nu ne trebuie decât un „Poate”, un „Mai vorbim”, un „Cine ştie?”, un „Mai vedem”, din partea jumătăţii noastre rătăcite, pentru ca speranţele s-o ia de la capăt, de mână cu iluziile. Şi iarăşi simţim puterea toxicităţii influente, care ne minte că un cuvânt, un gest, de care ne putem agăţa, sunt realitate, şi nu închipuire. Şi iarăşi ne păcălim singuri că, dacă sângele ne curge mai repede în vine dintr-o nouă visătorie, febrilitatea e semn de vitalitate, nu de delir. Şi iarăşi cantitatea infimă de drog din inima noastră este cea care ne dă sens metabolismului interior şi motivaţie de a mai trăi şi mâine, în aşteptarea morţilor de la groapă.

(Dacă vă place mai mult lectura de pe hârtia de ziar, puteţi găsi acest text şi în săptămânalul "Flacăra" nr.4 / ianuarie 2008)