Alte poze americane si aceleasi ganduri romanesti

Incep sa ma simt din nou acasa. Mai trimit cateva poze si apoi ma apuc de bagaje. Sunt iar in New York, unde alerg si iau imagini, pentru mine si pentru cei care intra aici, pe blog. In setul de azi, am pus imagini cu:
- niste cladiri vechi si noi in New York
- politia, mereu pe aproape
- o veverita in Central Park
- un Andrei cu capul intre carti la Libraria Barnes & Noble de pe strada 66
- acelasi Andrei, autopozandu-se cu peretii pictati cu portrete de scriitori, in aceeasi librarie gigant
- o biserica si un zgarie nori, avand loc amandoua pe insula Manhattan
- steagul american, atarnat peste tot, fara rusinea romaneasca (de vreme noua) de a fi nationalist
- un Andrei Paunescu si un George Chirca, tragand valizele prin cartierul Queens, cu gandul ca mai e putin si trec Atlanticul inapoi.

Washington. Nevoia de agasantele teme obligatorii

Cand v-am scris ca nimic nu e ca America, ca pasiune si ritm, am fost absolut sincer. Am, asadar, suficient credit ca sa va spun ca drumul la Washington din 22 iunie 2008 a fost o experienta grozava de o zi, dar care, daca se prelungea cu inca putin, ori ma apuca somnul letargic, ori ma aruncam in Potomac de lipsa de perspectiva si de vitalitate. Orasul e frumos, nimic de zis, dar pare mort si are capacul bine batut in cuie. Pentru cei care iubesc linistea de statiune, pentru cei care se simt mai bine la bai la Caciulata decat in nebunia citadina, probabil ca e cel mai potrivit loc de vizitat si pierdut timpul, dand batraneste din cap pe strazile pe care oamenii nu prea se misca. Mie, in schimb, dupa fabulosul New York (cu tot balastul lui de miros si de murdarie), Washingtonul mi se pare ca o tema obligatorie de vara, ca una dintre acele lecturi suplimentare care ne-au compromis vacantele. Cumva utila, pentru cultura generala, dar eminamente fara vlaga momentului. Un fel de moartea pasiunii monumentala.

Am fost, ca orice norocos care ajunge in capitala SUA, sa ma pozez narcisist la Capitoliu si la Casa Alba (de unde am furat cateva frunze de copaci, ca sa le am ca suvenir viu), m-am simtit mic si liber langa Obelisc, am vazut o populatie locala majoritar de culoare si cam atat. Am condus la intoarcere masina unchiului meu dr Paul Finescu (drum de 4-5 ore intre New York si Washington, cu viteza maxima de 65 mile pe ora, adica putin peste 100 de kmh pe niste autostrazi care pe alocuri au si 7 benzi de fiecare sens!), am mancat intr-un restaurant de langa autostrada din lantul TGI Friday (Thanks God is Friday, adica "Doamne ajuta ca e vineri!"), am facut sute de poze (fiindca si plicticosenia are dreptul la un loc in fototeca, nu?), am baut o apa plata cu un colt de sandvis dulceag de pui la Starbucks Coffee, acea cafenea pe care am descoperit-o la Londra in 2007, am vorbit pana la epuizare, am ascultat povesti romanesti si americane fara sa ma satur, am cumparat una-alta de la tarabe, dar mai ales reproduceri dupa originalul Constitutiei SUA si dupa celelalte 4 documente fundamentale ale constituirii celui mai mare si puternic stat al lumii, am, am, am.

Va ofer cateva imagini si, dincolo de rautatea de la inceput despre Washington (care e, insa, absolut corecta!), ma bucur ca am ajuns in acest oras in care ar fi trebuit sa merg cu tata si cu sora mea Ana Maria in dimineata de 11 septembrie 2001, daca nu incepea nenorocirea care ne-a prins la New York si nu ne-a mai lasat sa plecam din oras in ziua aceea cumplita. In primul rand, raman, si dupa Washington, cu parerea ca trebuie sa ne bucuram ca exista acest colt de lume dintre oceane, pentru ca, fara el, astazi inca am mai fi invatat ruseste obligatoriu la scoala si ne-am fi dus la vot sa alegem candidatii partidului unic. Sa nu uitam asta, cand ii injuram pe americani! Mana mea in forma de L, "Lumina! Lupta! Libertate!" prin gardul Casei Albe asta vrea sa arate.

Libertatea de a trage cu chitara. Si in America.

Imi pare bine ca m-ati incurajat in ceea ce priveste pozele deja publicate si asteptarea celor viitoare.

Cand faci un asemenea drum, in locul in care ai ramane fara sa clipesti ca sa traiesti, daca nu ar fi pe lume prapadita noastra tara minunata, fara de care nu poti respira, in afara de cate o calatorie ca asta, imaginile sunt mai cuprinzatoare decat sute de cuvinte.

In ceea ce postez acum, se afla rudele mele americane, Paul, Marilena si Mihai Finescu, partenerul meu de drum, George Chirca, Oceanul Atlantic vazut de pe Long Island si ma aflu eu, in paradisul magazinelor de chitari si intr-un seif de banca, devenit carciuma. Mai puteti gasi in fotografii spatiul ramas golas, dar in plina reconstructie din New York, dupa curatarea locului fostilor Gemeni de la WTC si nu in ultimul rand un Andrei langa simbolul libertatii planetare, statuia dintreape, care ramane sigla Statelor Unite.

Va trimit, pana ma-ntorc, / Poze noi de la New York

Pozele sunt in sine explicatia a ceea ce fac, ce parcurg si ce simt aici, la New York, la jumatatea lui iunie 2008. Adica sunt semnul ca am trecut pe langa noii Gemeni din Piata Columbus, ca am respirat mai curat in Central Park incercand sa culeg acea particula de aer pe care a simtit-o la final Lennon, sunt dovada ca m-am simtit atras de o statuie grotesca si semnificativa cu un nud feminin, ca m-am dus incolo si incoace pe langa si pe Empire State Building si Madison Square Garden. Imaginile mai sunt semnul marturisit ca am umblat mult cu metroul, si langa un jamaican, si langa prietenul meu George Chirca, si ca m-am simtit uneori "Un om pe niste scari", cu gandul la mine, la cei pe care ii iubesc si la pamant. Si la dragoste. Si la intoarcere.

Nimic nu e ca America

New York, 12-15 iunie 2008

Nici prin cap nu imi trece sa traiesc in alta tara decat Romania, desi, pana in 1989, imi parea rau ca tata nu a ramas in America in 1971. Dar, daca ar fi sa ma stric la minte si sa imi pot, totusi, activa glanda emigrarii, fara indoiala ca as putea trai doar la New York sau la Londra.

Am ajuns in America pe 12 iunie 2008, dupa o escala de doua ore la Amsterdam. Prima data, am calcat pe pamantul acesta de dincolo de Ocean, care imi da fiori, tot intr-un iunie, in 1994. Atunci, am avut o stare de emotie ca la primul sarut, cand am coborat pe aeroportul din Los Angeles. De atunci, am mai fost de cateva ori, inclusiv in 11 septembrie 2001 la New York, apoi de doua ori in prima parte a lui 2002. Chiar si asa, cu tot drumul lung cu tot, imi doresc sa nu fie ultima calatorie, pentru ca, oricata mizerie, inegalitate, cadere economica, incultura, amestecatura umana si alte neajunsuri am gasit aici, tot sunt fascinat de aceasta tara inegalabila si incomparabila. Decat cu Anglia. Si cu Romania.

Unii sunt obsedati de masini, altii de haine, altii de bijuterii, altii de undite, altii de timbre. Eu nu ma pot nici acum scoate de sub zodia pasiunii pentru chitari si tot ce tine de sunetul de tip rock-flok. Inca din prima zi la New York, am intrat in magazinul din care am cumparat in 2001 chitara electroacustica si procesorul de scena pe care cant si azi. Intre rastelurile cu Fenderuri, Gibsonuri, Ibanezuri, intre muntii de Marshalluri si procesoare, ma simt aproape la fel de bine ca in bratele femeii iubite. Sunetul lor aproape orgasmic este o continuare organica a cuvintelor, gemetelor, soaptelor, strigatelor, tacerilor feminine.

Am umblat kilometri intregi prin senzationalul Nou York, m-a prins si ploaia, m-am asfixiat in duhoarea metroului si a umezelii oceanice, dar nimic nu m-a putut face sa ma scarbesc de cel mai dinamic si nebunesc oras al lumii, in care se intampla totul, 24 din 24 si in care, asa cum imi spunea Florian Pittis dupa ce s-a intors din America prin 1979, orice ai face, nu mai surprinzi pe nimeni, pentru ca deja totul s-a intamplat la New York, s-a mai vazut asa ceva acolo.

Nu sunt un religios, un practicant ostentativ, dar am simtit nevoia sa stau cu capul in palme in Catedrala Sfantul Patrick si, pentru o clipa, m-am simtit la Dublin, unde am trait momente fara egal, vara trecuta, in 2007.

Desi toate s-au scumpit foarte mult in America ultimilor ani, inca este aproape totul mult mai ieftin decat in Europa, de la haine pana la combustibil, de la mancare pana la taxiuri, de la pantofi pana la cosmetice.

Am vazut meciul cu Italia la restaurantul Casa Romana din cartierul Queens impreuna cu George Chirca si cu un alt roman ratacit pe acolo. A fost un excelent 1-1, dar puteam bate, daca Mutu, care oricum a dat golul de 1-0, nu rata un 11 m in final. Am mancat la un bufet chinezesc unde dai intre 7 si 10 dolari si mananci cat poti din cateva zeci de feluri intinse la liber in platouri.
Am venit in SUA aproape fara bagaje. Cateva schimburi si atat. Valiza am umplut-o cu ce mi-au cerut cei cu care urma sa ma vad: cateva zeci de eugenii, ceai de galbenele, cateva salamuri de Sibiu, fasconal, carti in romaneste, extraveral, spirulina, jumatate de litru de palinca si alte cateva produse pe care nici milioanele din buzunarele romanilor americani nu le pot egala si substitui. Pentru ca, pe de o parte, sunt foarte bune, iar, pe de alta, ele duc in casa emigrantilor o parte din gustul si aerul de acasa.

Am intrat in Hard Rock Cafe din Times Square si am stat cu gura cascata in dreptul vitrinelor cu chitari sau haine ale gigantilor scenei, care sunt mai atragatoare, pentru mine, decat bauturile si mancarurile de pe teghele. Va trimit o imagine cu o chitara a lui Eric Clapton. Cred ca este mai bine decat sa va trimit o poza a mea de la o carciuma, cu paharul in mana, sau de pe capota unui Chevrolet Corvette rosu, gasit intr-o parcare.

Am luat urme pe care le cunosc deja demult prin New York: cartierul Little Italy din Manhattan, unde unchiul Paul Finescu ne-a dus, pe mine, pe tata si pe sora mea Ana, la o pasta si un vin in septembrie 2001, bulevadrul Boroadway care face nota separata de majoritate strazilor paralele si perpendiculare ale Manhattanului si serpuieste printre artere, am intrat si in Central Park cu gandul la John Lennon si la faptul ca el a dat senzationala Anglie pe acest oras, am urcat pe Empire State, m-am fatait prin mallurile noilor Gemeni din Piata Columbus de langa Central Park, apoi am luat pas cu pas oraselul Astoria din zona Queens, care e pe continent, unde si stau. Daca vreti o comparatie cu Bucurestii, cele cinci sectoare newyorkeze ar fi Manhattan, Queens, Brooklyn, Bronx si Staten Island (le-am asezat in ordinea descrescatoare a nivelului de viata si civilizatie), iar in interiorul acestora sunt incorporate oraselele cum e si Astoria, care ar fi echivalentele unor cartiere ca Berceni, Colentina, Pajura si asa mai departe. Mai mici decat aceste delimitari sunt asa-numitele blockuri, adica spatiile dintre strazi si bulevarde. Cand vrei sa cauti o strada, nu spui "ma duc pana la a treia pe dreapta", ci spui "merg trei blockuri incolo".

Nici nu am ajuns bine si fac si eu caz de cat de bine ma pricep. N-ar mai urma, pentru ca spectacolul fitelor penibiole sa fie intreg, decat sa vin in tara peste cateva zile si sa spun, ca Raducioiu in iarna lui 1990 (dupa doar cateva luni de Italia): "Com se spune la voi, in romaneste, la...?"

Cand mai pun mana pe cate un computer cu net, va mai dau de veste.

Va iubesc. Ca pe America. Luati aceasta marturisire-declaratie ca pe un mare compliment! Exact de ziua mortii lui Eminescu. Cel care ne-a invatat sa nu ne jucam cu cuvintele mari ale limbii romane.

P.S. Mi-e teama, ca intotdeauna, de ridicol si nu stiu cu ce poze potrivite sa ilustrez textul. Pe de o parte, nu pot, aproape fizic vorbind, de jena previzibilului, sa va arat vreo fotografie cu mine dus de lift pana la etajul 86 in Empire State sau o imagine placida intre trasurile din Central Park. Pe de alta parte, bine nu e nici sa public o poza care ar fi putut fi facuta la Pucioasa, cu nimic reprezentativ pentru aceasta calatorie. Asa ca vedeti dumneavoastra daca am ales bine.