3 iunie 2008

Glasul gâdelui

Nu prea demult, pe când trăiam în era noastră
Şi nu credeam că timpul s-ar putea strâmba,
Un cioclu al iubirii îmi spunea-n fereastră
Că tu vei sta în era ta, eu în a mea.

L-am alungat atunci, râzând: „Ce ştii tu, gâde?
Ce tot îndrugi murdar scenariul mincinos?
Tu nu ne vezi cum rezistăm, în vremuri hâde,
Legaţi în inimi gemene, în minţi şi-n os?”


Iar gâdele s-a dus grăbit, cu tot cu voce,
Şi m-a lăsat să te tot caut disperat,
Să râdem amândoi de glumele atroce,
Dar nu erai pe-aproape, unde te-am lăsat.

De-atunci, ne-am agăţat pe ruguri paralele,
Ne-am dus pe drumuri fără punţi, pe câte-un mal.
Doar gândurile ni se-ating tăcut, dar ele
N-au drept de veto în divorţul marţial.

Am cunoscut mereu mulţimi de ştiri nebune,
Dar ultima, fără egal, m-a-mpins spre hău,
Nici paratrăznetul nu s-a putut opune,
Când am aflat şi n-am putut, de frică, spune:
El, cioclul, ne vorbea cu glasul meu şi-al tău.

Andrei, decapitatul

11 comentarii:

Anyry spunea...

Pot fi doua situatii: 1-avem impresia ca totul este mult prea frumos ca sa continue pentru totdeauna si atunci ne imaginam ca intr-o zi se va intampla ceva care sa strice tot, sau 2-desii ne inchipuim ca totul este asa cum trebuie, unele semne, indicii sau dispute ce apar de-a lungul relatiei ne asigura o despartire iminenta ce va avea loc in viitorul apropiat sau departat. Din ambele situatii ne revenim destul de repede si speram sa ne inselam pentru ca ne place stabilitatea si iubim... Cu regret ne trezim peste un timp si constientizam ca am avut dreptate si oricat am vrea sa resuscitam totul, este ori prea tarziu, ori nu mai merita cu toate ca ar putea exista dorinta. Daca nu stim sa interpretam la timp faptele , daca nu stim sa recunoastem ca amandoi degradam relatia prin neintelegerile pe care le avem si ca trebuie sa facem pace, sa lasam de la noi, atunci nu mai este nimic de facut. Am scris aceste randuri pentru ca in situatia a doua ma regasesc chiar eu si poezia mi-a deschis ochii…

Andrei Păunescu spunea...

Anyry,
1. Si atunci raul chiar se intampla.
2. Mare lucru sa poti sa iti revii repede dupa un dezastru.
3. Pacat daca ti se naruiesc turnurile

C.C. spunea...

Cu totii suntem decapitati. Umblam bezmetici, fara capete, un amalgam de sinucideri si condamnari fara veste, de intrebari fara raspuns, de lacrimi si blesteme... Doar copiii care ne inconjoare au privirile calde, pline de speranta, in care se rasfrange - nestiuta - imaginea gadelui ce ii asteapta...

Anonim spunea...

Un "TE IUBESC" sincer, strigat din rarunchi, este atat de rar, incat atunci cand il mai auzim (fie si numai ecoul lui...) ni se pare fals, mincinos, de complezenta, un reflex pavlovian, ca atunci cand lui ii sta mintea la campionatul european de fotbal, tu ii spui "te iubesc", iar el raspunde "si eu", desi se gandeste la cu totul altceva... Iar cand vine furtuna, tsunami-ul relatiei pe care nu stiu cum sa o descrie, amandoi - surprinsi - cauta explicatii, scuze, uitand ce au facut, amintindu-si doar nemultumiri si reprosuri. De fapt, sunt doua singuratati paralele, fiecare cu sperantele si dorintele sale, doua vieti ce se intalnesc doar in despartire...

Anonim spunea...

De la inceput,ti-am cerut plangand juramantul mut,cel mai negru gand:de-ar fi sa fugi,deturnat de-un val,orice ar fi sa faci sa mi-o spui brutal.Cand s-a intamplat sa nu am noroc si sa trec prin iad,am scapat de foc,bratul salvator tu mi l-ai intins ,fiindca te iubesc sufar dinadins.
Dr.L

Sincer spunea...

Sa mori tu?

Andrei Păunescu spunea...

CC,
Ce sa adaug la comentariul tau, care e un pui de poezie, de deznadejde, dar si de lumina, cand vorbesti de copii? Iti multumesc si vino mai des pe aici.

Andrei Păunescu spunea...

Anonim,
Mi-a placut tot mai mult comentariul, pe masura ce s-a apropiat de final. Cu singuratatile paralele, ai tras concluzia cruda a dramei din atatea cupluri.

Andrei Păunescu spunea...

Dr.L,
Doctore, iti multumesc ca ai reprodus versurile mele de la "Juramantul nostru", acel text pe care l-am scris la New York, in septembrie 2001. Culmea e ca tot acolo, la NY, ajung zilele astea si tot aceeasi tentatie o am, sa jur ca, si din moarte, m-as intoarce ca sa imi iau macar adio de la iubirea mea. Sau sa ii dau buna regasire.

Andrei Păunescu spunea...

Sincer,
Oricum o sa mor, dar nu chiar acum. Probabil ca nu ti-a placut poezia sau nu ai avut orgasmul asteptat in ultimele luni sau te plictisesti de moarte sau ti-e dor sau nu mai ai o tinta pentru trait si iubit si atunci te roade sa te indoiesti public de cuvintele mele. Da, sa mor eu, cand am scris versurile astea, plangeam de imi sarea camasa pe mine! Acum nu mai plang, dar o sa o mai fac, cu prima ocazie. Sincer!

Anonim spunea...

da! sa mor eu ca il iubesc si ma iubeste!