Efemerul în caricatura politică

Libertatea de a emoţiona

O evaluare a presei noastre din cele două epoci de mare efervescenţă calitativă şi cantitativă (perioada interbelică şi perioada de după 1989) arată că ambele genuri publicistice luate în discuţie, satira şi pamfletul, se pot relaţiona organic cu dezvoltarea fără precedent a caricaturii politice.

Începând prin a fi un gen-accesoriu, desenul care avea ca subiect marile personalităţi ale elitei conducătoare, a devenit în scurt timp un gen publicistic de sine stătător. La transformarea dintr-o anexă într-o specie jurnalisitcă de succes a contribuit, fireşte, continua dezvoltare a tehnologiei de reproducere a imaginii, care a atins un nivel de fidelitate multumitoare odată cu punerea în funcţiune a utilajelor de gravare chimică pe suport de zinc.

Caricatura politică are două mari trunchiuri semantice de expresie, unul - în care imaginea poartă întreaga responsabilitate a mesajului ce trebuie transmis publicului receptor, şi al doilea - în care imaginea este însoţită de un text (o replică, o epigramă, un distih, o formulare aforistică, o parodie, o explicaţie etc). În ciuda afirmaţiilor unor analişti, potrivit cărora desenul fără text este superior desenului cu explicaţie, în ceea ce priveşte caricatura politică dispunerea calitativă a celor două modalităţi nu se face pe verticală, ci doar în funcţie de valoarea intrinsecă a fiecărei lucrări în parte. Astfel, putem avea o caricatură fără text, impecabilă în linie şi în perfecţiunea detaliului, dar nesugestivă ca tot-unitar, precum putem avea o caricatură simplistă, chiar rudimentară, ca realizare grafică, dar pe care textul inspirat o poate urca de-a dreptul în categoria capodoperelor genului. Prin urmare, exclusivismul tipologic nu face decât să dogmatizeze şi să piardă din vedere că arta nu este, până la urmă, o tehnică, o tehnologie stăpânită de perfecţionişti, ci este mai degrabă un ansamblu de energii spirituale (transmise la nivel cerebral prin văz şi auz) care emoţionează. Dacă obiectul de artă ar fi reproductibil după reguli stricte, după şabloane, am putea ridica fabrici de capodopere, ceea ce, bineînţeles, nu se poate, pentru că simpla închipuire că aşa ceva ar fi cu putinţă frizează absurdul. Şi, dacă absurdul ar fi posibil, atunci nu ar fi subiect de licitaţie un tablou original evaluat la milioane, ci oricare dintre copiile sale fotografice, care stau în teancuri, la librărie, unde îşi aşteaptă cumpărătorii contra câtorva bănuţi.

Stil şi tip

Convingerea că „Stilul este omul însuşi” (după cum spunea Georges-Louis Leclerc de Buffon) poate fi punctul de plecare al oricărei analize artistice, în care trebuie să ne amintim mereu că există o diferenţă, nu numai lexicală, ci şi categorială, între „stil” şi „tip”. Pe câtă vreme stilul tinde să se aşeze lângă polul inefabil al creaţiei, tipul migrează către polul reproductibilităţii, al multiplicabilului.

Dacă am schiţa un grafic imaginar, în care valoarea absolută funcţionează pe axa verticală, iar valoarea comparată - pe axa orizontală, am trage concluzia că putem include într-o aceeaşi clasă opere aparţinând unor epoci de creaţie, aflate la secole distanţă sau aparţinând unor arte (tehnici) diferite: clasicismul se referă şi la artele cuvântului şi la artele plastice, romantismul este prezent şi în literatură, şi în coregrafie, barocul este deopotrivă arhitectonic şi muzical etc. Potrivit aceleiaşi logici, putem consemna diferenţe totale de abordare în expresia unor scriitori sau plasticieni aparţinând aceleiaşi epoci, aceleiaşi culturi naţionale, aceleiaşi arte şi aceluiaşi gen.

Şansa flexibilăţii de a analiza, de a defini, de a delimita categorii şi genuri duce la nevoia acută de a face diferenţa dintre stil şi tip. Dacă, mai sus, am prezentat câteva definiţii ale stilului, în continuare vom defini, în câteva linii, tipul, care este acel obiect sau acea noţiune ce se relaţionează cu statutul de model, pentru producerea altor obiecte sau creaţii de acelaşi fel. Tipul înseamnă, concomitent, clasă, fel, soi, gen, mai precis ceea ce asigură totalitatea caracterelor distinctive esenţiale ale unui grup de valori.

Deducem, deci, că, în vreme ce stilul păstrează conotaţia de cald, personal, subiectiv, cu frontiere flexibile, eminamente umane şi nereproductibile, tipul preia rolul sobrietăţii, al încadrării reci, detaşate, al catalogării riguroase, obiective, multiplicabile. Nu este întâmplător că, pornind de la particularităţile acestor doi termeni, apropiaţi generic, dar diferiţi specific, chiar şi cuvintele care s-au dezvoltat în urma lor păstrează trăsături originare:

a) STIL-stilizare-stilizat-stilistică-stilistic-stila-stilat-stilist (cuvinte specifice domeniilor artistice, estetice, calde, interpretabile subiectiv).

b) TIP-tipar-tipări-tiparniţă-tipografie-tipografic-tipăritură-tipograf-tipizat-tipizare-tipologie-tipologic-tipic-tipicar-tipesă (cuvinte specifice domeniilor tehnice, ştiinţifice, profesionale, analitice, categorial reci sau peiorative, cum este cazul termenului tipicar);

Un individ cu bune maniere, sensibil, plăcut, este „stilat”, nu „tipizat”, dar un utilaj de multiplicare este o „tipografie”, nu o „stilografie”. Când avem nevoie de un înţeles mai apropiat de valorile frumosului, spunem „stilist”, nu tipist,, dar, când avem nevoie de o abordare obiectivă, spunem, de exemplu, despre un formular pentru contabilitate, că este „tipizat”, nu „stilizat”. Iată de ce, atunci când intenţionăm să abordăm domeniul sensibilităţii, al esteticului viu, cald, al epocii, al valorii particulare, spunem „stilistică” şi nu „tipologie”, pentru că familia semantică a termenului „tip” plasează aprecierea într-un spaţiu de analiză detaşată, sistematică, generalizatoare.

Şi atunci, facem diferenţa dintre stil şi tip, în arte. Lucrările ce pot fi incluse în aceeaşi categorie largă, independentă de artist, de epocă şi de artă, aparţin unui tip (tipul plastic, care cuprinde şi pictură, şi sculptură, uneori şi artă teatrală, şi din antichitate, şi din contemporaneitate), pe când trăsăturile specifice unei opere şi unui artist definesc, delimitează, recunosc un stil.

În „Studii de stilistică” (ediţia 1968, capitolul „Stilul”, la pagina 30), Tudor Vianu consideră că este dificilă, necesară, dar posibilă delimitarea teoretică dintre noţiunile de stil şi tip: „Tipul rămâne prima încercare de sinteză teoretică în artă. El nu este însă singura”. Chiar dacă şi stilul se defineşte prin gruparea operelor după similitudini structurale, „tipul grupează operele în jurul unuia sau altuia dintre momentele constitutive ale artei sau în jurul totalităţii lor”, pe câtă vreme „stilul le grupează în jurul agentului lor artistic fie acesta o individualitate artistică, o epocă, o naţiune sau chiar un întreg cerc cultural. Din această pricină, se poate vorbi de un stil individual, cum ar fi stilul lui Dante sau Shakespeare, de un stil epocal, cum ar fi romanicul sau goticul, de un stil francez sau german şi de stilul antic sau modern. Niciodată însă nu se poate lega vreunul din aceste atribute de noţiunea vreunui tip. Unitatea unui tip este întotdeauna superioară distincţiilor individuale sau istorice. Sfera lui este cu mult mai întinsă... Prin stilul ei, drama lui Shakespeare este unică. Prin tipul ei, ea aparţine, după cum a arătat bine O. Walzel, formei baroce a artei, în care intră nu numai majoritatea operelor de pictură, sculptură şi arhitectură din epoca imediat următoare Renaşterii, dar şi modalităţi artistice epocal diferite, cum ar fi de pildă goticul flamboyant... Tipul este o noţiune pur sistematică. Stilul este o noţiune în acelaşi timp sistematică şi istorică... S-ar putea spune că tipul este produsul unei operaţii de generalizare, pe când stilul - al unei lucrări în acelaşi timp de generalizare şi de individualizare. Stilul este, astfel, din punct de vedere metodologic, o noţiune mixtă în care se întrunesc perspectiva istorică cu cea sistematică. Căci el unifică un grup de opere, nu după raportul lor de succesiune, aşa cum face istoria în interiorul seriilor sale, ci după similitudinele lor de structură.”

Arta este, cu siguranţă, unul dintre drepturile fundamentale ale omului reflexiv şi emotiv, ale individului creator şi consumator de spirit, căutător între tip şi stil, tăritor între general şi particular, drept neînscris în Declaraţia Universală, dar înscris în aspiraţia fiecăruia de a dobândi libertatea de neoprit de a se emoţiona pe sine şi de a-şi emoţiona semenii. Pentru că, aşa cum spunea Saint Marc Girardin, „Cultura este ceea ce reţii după ce ai uitat tot ce ai învăţat”.

Scurt istoric selectiv

Tipul caricaturii politice se particularizează în stilul fiecărui autor în parte, fie că e vorba despre Constantin Jiquidi (1865-1899, care a lucrat alături de I.L.Caragiale la „Moftul român” şi care a fost primul grafician-autor de benzi desenate, în publicistica noastră) sau despre fiul său, Aurel Jiquidi (1896-1962, puternic inspirat de actualitatea socială a primelor decenii ale veacului XX), fie că ne gândim la Ary Murnu (1881-1971, pictorul care s-a exprimat plenar în grafica politică şi de moravuri) sau la Iosif Iser (1881-1958, gravorul de excepţie care, trecând prin caricatura aspră, cu accente antimonarhiste, a ajuns să fie clasicizat şi ales, în ultimii trei ani de viaţă, membru al Academiei Române). Aceşti autori şi, alături de ei, alţi mari artişti, ca Francisc Şirato (1877-1953, autor al unui excelent desen de război), Nicolae Tonitza (1886-1940) şi Camil Ressu (1880-1962) au dat greutate şi consistenţă aşa-numitei plastici perisabile, cum este considerată grafica publicistică.

O sursă de autoritate

Caricatura politică interbelică a găsit în autorii deceniilor următoare, cu care noi am devenit contemporani, elemente de continuitate, pe mai multe paliere. Întrucât ziarele au fost şi au rămas o sursă de informare şi de autoritate (cu toată ascensiunea televiziunii), caricatura a găsit mereu calea cea mai rapidă de a comunica un mesaj, chiar şi celor cu mai puţină carte sau analfabeţilor. Astfel, reperele esenţiale ale genului au fost preluate, din generaţi în generaţie, ca „o moştenire de îndemnuri”:

- portretul propriu-zis, deformat către extremele care singularizează;

- satirizarea subtilă sau creionarea pamfletară a faptelor şi a intenţiilor, mai ales în perioadele de campanie electorală, care pun în evidenţă trăsături comune ale individului politic, dela leit-motivul agresivităţii de tip fizic pe care puterea şi opoziţia o încurajează deopotrivă, până la clişeele verbale, de care politicienii nu se pot elibera, care sunt parodiate în textul ce însoţeşte imaginea grotescă;

- complementaritatea limbajului verbal şi a celui nonverbal;

- cuvintele sau sugestiile-cheie, ca: minciună, promisiune, păcăleală, răzbunare, neruşinare, asociate cu obiecte relaţionabile, ele însele, cu violenţa, sărăcia şi neadevărul: bâta, bastonul, biciul, zdreanţa, nasul roşu, teroarea, peticul, furtul.

Astfel, s-au dezvoltat, către contemporaneitate, în câmpul mediatic românesc performeri ai caricaturii politice, ca Mihai Stănescu, Horaţiu Mălăele, Mardale, Ion Barbu, Mihai Pânzaru Pim, Octavian Andronic... şi, ultimul în această listă, dar cel dintâi, ca notorietate globală, multimplul campion mondial la caricatură, Ştefan Popa Popas. Ei şi încă atâţia autori importanţi, indiferent de epoca în care au creat, şi-au transformat lucrarea în operă estetică, în armă socială, în cale de informare sau chiar în cronică istorică în imagini, calitatea lucrărilor depăşind, uneori, cu mult, rezistenţa în timp a celor pe care i-au caricaturizat.

Dela clasicii genului la exemplul personal

Odată dispăruţi din jilţul înaltei funcţii politice deţinute, politicienii, care au fost, la un moment dat, subiect la modă al caricaturiştilor, dispar şi din prim-planul mediatic. Televiziunile nu îi mai arată la jurnalele de ştiri, ziarele nu le mai publică fotografia pe prima pagină, astfel încât aceşti indivizi exponenţiali temporar, în zona politicii propriu-zise, îşi pierd notorietatea imaginii fizice, iar conturul lor, după un timp (în caricatură sau chiar în poză) trebuie însoţit de precizări, de legende: „acesta este... care a avut funcţia de...”.

Este de făcut, aici, o diferenţă tipologică, între omul de stat, omul politic şi politician. Pe panta uitării şi a anonimizării, primii care alunecă sunt politicienii, cei care, în mare măsură, şi-au aservit politica pentru un scop personal. După ei, cu un mai îndelungat timp de aşteptare întru uitare, alunecă oamenii politici, care şi-au şi servit ţara, nu doar şi-au aservit-o, fapt care le dă un mandat în plus în memoria comunităţii. În fine, posesorii celor mai durabile chipuri, gravate în amintirea populară, sunt oamenii de stat - figuri rare, istorice - cărora nu le sunt necesare explicaţii care să le însoţească figura, reprodusă viitorimii pe tipărituri sau pe monitoare: Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Avram Iancu, Nicolae Bălcescu, Carol I, Ion Antonescu. Ei nu au nevoie decât de sugestia chipului lor pentru a fi identificaţi de mulţime, deşi sunt secole sau decenii întregi de când au dispărut ca fiinţe pământeşti. Aceasta în vreme ce miniştri sau prim-miniştri mai recenţi, care au avut numele pe buzele tuturor, mult mai târziu, cât timp au fost în funcţii, ca Romulus Zăroni, Emil Bobu, Radu Vasile şi câţi alţii, au nevoie de texte însoţitoare, atunci când, ocazional, le este făcut public chipul, în fotografii sau în caricaturi.

Caricatura politică necesită, după un timp, explicaţie, legendă, mai exact după ieşirea din prim plan a personajelor reale, caricaturizate, care nu au rămas în istorie prin fapte eroice sau monumentale. Eroii politicii de conjunctură trec la asterisc şi, dintr-un desen de epocă – instantaneu pe la vreun palat, rămânem doar cu bucuria esteticăa reuşitei caricaturistului, dacă nu ni se oferă, în litere, şi numele, şi funcţia celui din imagine, răposatul memoriei noastre selective. Durabilitatea rămâne privilegiul creatorilor (şi al oamenilor de stat, uneori al oamenilor politici, dar mai deloc al politicienilor), ca o revanşă a faptului că oportunitatea materială a fost privilegiul mandatelor actorilor politici.

Puterea politică generează o memorie iluzorie, chiar dacă (sau tocmai pentru că) are o eficienţă economică şi mediatică imensă, la un scurt moment dat.

La aceste gânduri m-a obligat cursul de pamflet, satiră şi caricatură politică în presa românească, la care mă dusesem să le arăt, entuziasmat, studenţilor mei, cele câteva zeci de lucrări proprii, publicate în presă (mai ales în perioada 1990-2000), întâlnire la care m-am văzut ocupând o mare parte din timp explicându-le cine sunt cei desenaţi pe planşe. Fie pentru că, între timp, peste eroii caricaturilor de acum un deceniu şi mai bine, s-au aşezat anii, moartea sau doar dezinteresul publicului, am obosit spunând: acesta e Emil Constantinescu, acela e Ion Iliescu, celălat e Victor Ciorbea, alături e Radu Vasile, dincoace îl aveţi pe Traian Băsescu tânăr, dincolo vă asigur că este Mugur Isărescu..., cei mai mulţi dintre ei - eroii politici celebri de acum un deceniu, care au devenit sau vor deveni necunoscuţii deceniilor viitoare.

Bibliografie

Colecţiile publicaţiilor „Vremea” (1992-1997), „Totuşi iubirea” (1990-1997), „Flacăra” (2001-2008), Adevărul, Dreptatea, Dimineaţa, Universul, Facla, Curentul, Cuvântul, Viitorul.

Andrei Păunescu

Comunicare la Simpozionul „Arta şi realităţile ei” (Zilele academice timişorene, 14-15 mai 2009),

Universitatea de Vest Timişoara, Facultatea de Arte şi Design,

text publicat în volumul „Arta şi realităţile ei” (Adriana Lucaciu, Timişoara, Brumar 2009)