2010 - anul în care mi-am văzut visul şi mi-am trăit coşmarul

S-a terminat 2010, anul care a fost pentru mine prilejul coborârii în realitate şi a unui mare vis, şi a unui imens coşmar. Împlinirile importante de iarna trecută s-au decontat, peste doar câteva luni, într-o pierdere imposibil de măsurat. La sfârşitul lui ianuarie 2010, plecam în călătoria vieţii, tocmai în Australia şi Noua Zeelandă, tărâmuri la care am visat de copil, unde aveam de gând să văd concertul trupei care mi-a marcat viaţa cel mai mult, AC/DC, şi să scriu o carte. Am plecat, deşi tata mi-a spus de mai multe ori, chiar până în ziua plecării, 29 ianuarie, că i se pare o nebunie să fac opt zboruri, ca să mă duc şi să mă întorc de la capătul lumii, când muzica există şi pe discuri, când, între timp, turneul mondial al australienilor inclusese şi Bucureştii în 16 mai 2010, când acea parte de lume poate fi văzută şi în poze sau la televizor şi când, în fine, e vreme de criză, nu de risipit bani.

Nu l-am ascultat, întorcându-i, ca argument, faptul că, în 1970, pe când lumea era mult mai rigidă decât acum, el însuşi plecase într-un drum al vieţii, în America, şi nu pentru două săptămâni, ci pentru opt luni, într-o călătorie care i-a schimbat viaţa şi pe care a făcut-o cu preţul lăsării noastre acasă pentru atâta vreme, eu având un an şi jumătate, iar Ioana – trei ani şi jumătate. Numai pe mama a luat-o cu el atunci şi a fost ultimul lor mare drum împreună, înainte de a se despărţi.

S-a prefăcut că mă înţelege şi că mă crede, când, întrebându-mă ce voi putea face dacă voi afla, de la Antipozi, că i s-a făcut rău sau că a păţit ceva şi mai grav, i-am răspuns că îi garantez că va fi bine, tocmai pentru că îl lăsasem acasă, cu grija familiei şi a instituţiilor. Dar m-am temut cumplit să nu aibă dreptate şi m-am rugat, mai ales în orele de dinainte de concertul din 4 februarie 2010 de la Auckland, să nu-mi sune telefonul cu vreo veste proastă de la Bucureşti. Dacă ar fi venit acea veste rea, nici nu aş fi putut ajunge imediat acasă, nici nu m-aş mai fi putut bucura de energia muzicii şi a tărâmurilor acelora, pentru care străbătusem o jumătate de pământ.

Trăiam pe muchie de cuţit acele zile şi ore din Noua Zeelandă, între visul de a vedea pe viu scena unde se pregăteau să cânte cei cinci rockeri şi coşmarul pe care nu voiam să-l trăiesc, deşi ştiam că este tot mai posibil. Am văzut concertul, telefonul de acasă nu a sunat, decât ca să îmi dea veşti de bine, de dor şi de aşteptare, ca niciodată de calde, de la tata şi de la ai mei. M-am întors cu bine în România, ne-am îmbrăţişat, am scris cartea, pe care am publicat-o în serial şi în Flacăra, şi pe blog, şi în texte de specialitate. Tata însuşi a fost încântat de ceea ce am scris în acel jurnal cu capul în jos, la capătul pământului, în Noua Zeelandă şi Australia, şi anume că nu există drum prea lung pentru vise pentru mine, pământean al emisferei nordice.

Dar primăvara lui 2010 nu ne-a adus aşteptata redeschidere către viaţă, ci închiderea către moarte. Din primăvară până-n toamnă, tata s-a tot stins, însoţindu-şi trecerea cu poezii şi articole de rămas bun, întâlnirile noastre fiind, aproape de fiecare dată, acoperite de teama lucidă că ar putea fi ultimele. Şi chiar au fost ultimele. M-am trezit incapabil să-i mai spun „nu” până şi la ceea ce ar fi fost firesc să refuz, din ceea ce îmi cerea să fac. Luam în serios strigătele lui de durere fizică şi sufletească şi îl credeam sută la sută că îi e rău, lui, ipohondrul dintotdeauna. Simţeam că nu mai poate şi uneori nici nu mai vrea să reziste. Ziua de 20 iulie 2010, în care şi-a adunat forţele pentru ultima sa aniversare, a şaizecişişaptea, am trăit-o ca pe un capitol de carte de istorie în avans, în care cu toţii intuiam că poate fi adevărat ceea ce chiar tata spunea obsesiv, şi anume că nu mai avem timp pentru multe de trăit împreună şi că e bine să ne luăm rămas bun, ca măsură de siguranţă. A cerut fără perdea, chiar în textul invitaţiei trimise oaspeţilor săi de la 20 iulie, să nu vină cu flori, ca şi cum le-ar fi dorit reportate pentru un alt prilej, ce avea să vină curând.

De foarte mulţi ani, de când am înţeles că omul cel mai important al vieţii mele, tatăl meu, trăieşte zilnic în starea de risc al morţii, m-am gândit cum va fi, cum voi reacţiona, cum voi supravieţui clipei când voi afla că Adrian Păunescu a murit. Mi-am repetat, din când în când, în minte acest scenariu cumplit, din prudenţă şi din egosim, dorind să pot rezista, dacă va fi să se întâmple, să nu fiu luat pe nepregătite, din iluzia pe care mi-am hrănit-o în copilărie, că tata e nemuritor, că el poate să le rezolve pe toate. Am avut noroc, în acel început de februarie 2010, aşa cum trebuie să recunosc că destinul a făcut să fiu mai norocos cu 20 de ani decât Ana-Maria, pentru că m-am născut suficient de devreme, încât să-l văd pe tata în toate ipostazele în care lumea l-a cunoscut ca pe o forţă a naturii şi ca pe un unicat al spiritului: foarte tânăr, matur şi apoi într-un fel de bătrâneţe pe care, neacceptând-o, a preferat s-o abandoneze, odată cu viaţa însăşi.

Voiam, la început, ca textul acesta să poarte titlul „Anul în care mi-am văzut idolii şi mi-am pierdut idolul”, dar mi-am dat seama că nu mai am idoli şi că mă îndoiesc dacă i-am avut vreodată, din moment ce i-am văzut, din moment ce l-am pierdut. Cu idolii nu stai în casă şi la masă, iar eu am stat la masă şi în casă cu tatăl meu în mii şi mii de zile ale vieţilor noastre, care, iată, nu mai sunt totuna. Cu idolii nu te tragi de şireturi, iar tata mi-a legat şireturile, învăţându-mă să joc fotbal, să plec la şcoală şi la treabă, iar eu i-am legat la şireturile când a început să-l încerce oboseala.

Chiar dacă iubesc, admir, dispreţuiesc sau simt ireductibil, necondiţionat, fără nuanţe, încerc să mă conving că nu e aşa, pentru că anul idolilor, 2010, care tocmai s-a dus, a fost, de fapt, o călătorie cu dublu sens, a vieţii şi a morţii, o flacără de frig care mi-a ştanţat un sigiliu de gheaţă direct peste inima incandescentă.