Traian Băsescu se ia la trântă şi cu 1 Decembrie 1918

Nu mai miră pe nimeni faptul că preşedintele Traian Băsescu s-a luat şi e în stare să se ia de oricine - prieten, duşman sau simplu martor al nesăbuinţei sale politice - ca să creeze diversiuni de imagine şi să distragă atenţia poporului de la felul dezastruos cum conduce ţara, din 2004 încoace.

N-a mirat pe mulţi compatrioţi momentul când, în campania pentru al doilea mandat din 2009, candidatul Traian Băsescu a stors diabolic emoţii, lacrimi şi voturi de la români, recitând în direct la TV versuri proprii în care era vorba despre el, marinarul orfan, care a aflat, revenit de pe mare, devastat, că i-a murit mama, când mama sa încă trăia şi în 1989, atunci când Traian Băsescu mai lucra cu vapoarele, şi în 2009, la 20 de ani de când marinarul se retrăsese pe uscat, după ce făcuse praf flota în primii ani de după 1990, intrând cu parâma direct în politică, unde face orice artificiu, ca să fie reales.

N-ar mai mira pe nimeni dacă Uraganul Băs s-ar abate asupra oricărui apropiat, din moment ce au fost uzurpaţi sau debarcaţi, rând pe rând, şefi sau colaboratori care i-au ţinut actualului preşedinte scara şi spinarea, până s-a suit pe nesimţite pe Dealul Cotrocenilor.

Nu mai miră pe nimeni când Traian Băsescu promite şi se ţine de cuvânt pe dos, de la „Să trăiţi bine!” până la „Să vă tăiem salariile şi pensiile bine!”, de la „Demisionez în 5 minute!” până la clasicele refrene „M-am răzgândit!”, „Am greşit” sau „M-am înşelat”.

Nu mai miră deloc nici măcar faptul că preşedintele României acuză, la început de 2011, nepotismul din universităţi şi dictează să nu mai aibă voie să fie angajaţi în aceleaşi instituţii de învăţământ (fie ele private!) rude până la gradul trei, în vreme ce: a) fiica sa cea mică este europarlamentar, scos din pălăria-urnă ca în cărţile de prestidigitaţie; b) fiica sa cea mare este milionară în euro-imobiliare, după un scurt stagiu ca notar în satul Păuneşti, timp în care a făcut minuni financiare prin vânzări anterioare; c) fratele său, Mircea Băsescu, conduce afaceri direct conectate la conductele, terenurile, cablurile şi arsenalele statului român.

Când credeam că nimic nu ne mai poate mira la Traian Băsescu, s-a produs miracolul. Ce îi uluieşte, deodată, chiar şi pe cei mai avizaţi cunoscători ai metodei băsiste este că, în lipsă de duşmani noi, pe care să-i mai arate cu degetul său plin de semnele capacelor (şi nu al tratatelor internaţionale semnate ca prim responsabil al diplomaţiei noastre eşuate), fostul naţionalist de formă, Traian Băsescu, se ia la trântă şi cu 1 Decembrie 1918. Mai precis, liderul portocaliu arată că, din 1918 încoace, România nu prea se ţine de cuvânt, după ce a promis drepturi minorităţilor, la Alba Iulia, în Ziua Marii Uniri. Ca să justifice o nouă concesie făcută azi UDMR (apropo, pe Traian Băsescu nu îl deranjează încurcătura de acte constitutive a grupării maghiarilor, nelămurită legal, după 21 de ani, dar cu sprijinul căreia edificiul Băsisto-PDL-ist rămâne în picioare), Traian Băsescu dă cu harponul în istoria noastră şi se face că nu înţelege că textul Hotărârii de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 (un document cu adevărat excepţional) a fost redactat şi rostit sub semnul timpurilor şi al emoţiei regăsirii fraţilor români, după sute de ani de aşteptare. Pe Traian Băsescu nu îl deranjează doliul pe care demnitari udemerişti ai României de azi îl poartă pe piept la fiecare 1 Decembrie, nu îl preocupă să-l denunţe pe europarlamentarul din partea României Lazslo Tokes ca trădător al intereselor noastre naţionale, nu îi trece prin cap să îi pună la punct pe iredentiştii care nu respectă legi, dar taie păduri româneşti sub protecţia sprijinului politic. Pe Traian Băsescu îl apucă analizele textuale de nuanţă, la un text istoric, de acum nouă decenii. E ca şi cum am începe să strâmbăm din nas că Decebal nu ştia să scrie sau că Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare dădeau ordine cam autoritare, nedemocratice. Astea erau vremurile şi condiţiile, domn’ preşedinte!

Şi, pentru că documentele vorbesc cel mai bine, să reproducem aici textul Hotărârii luate la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, atunci când Transilvania a revenit la Ţara Mamă România, cuvânt rostit de Vasile Goldiş (1862 – 1934), în faţa mulţimii de 100.000 de români, ca să vedem ce generoşi au fost, de fapt, românii, la 1 Decembrie 1918, deşi încă aveau cald pe spinare sângele de la atâtea bice şi roţi câte înduraseră din partea Budapestei imperiale, “elegante” şi “civilizate”, nu-i aşa, mai ales cu Horea şi Cloşca. Ne permitem să subliniem pasajele incriminate direct de Traian Băsescu şi pe cele cu care relaţionăm chestiuni fierbinţi de atunci şi de acum, care îi pot da de gândit preşedintelui nostru, nemulţumit că nu ne-am respecta promisiunile istorice. Sublinierile au rostul de a arăta sau sugera adevăratele semnificaţii şi contexte ale anumitor cuvinte şi trebuie urmărite ţinându-se cont atât de faptul că o proclamaţie rostită într-un cadru cum a fost Adunarea de la Alba Iulia din 1918 nu este, totuşi, un text de lege, cât şi de faptul că problemele de detaliu privitoare la chestiunea Transilvaniei au fost stabilite ulterior, temeinic, la Congresul de Pace de la Paris, şi semnate în Palatul Trianon de lângă capitala franceză, în 4 iunie 1920, moment care le produce şi azi coşmaruri hungariştilor:

Hotărârea luată la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia

“I. Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.

II. Adunarea naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal.

III. În legătură cu acesta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea naţională proclamă următoarele: 1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie, prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc. 2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat. 3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenele vieţii publice. Votul obştesc direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani, la reprezentarea în comune, judeţ ori parlament. 4. Desăvârşită libertate de presă, asociare şi întrunire; libera propagandă a tuturor gândirilor omeneşti. 5. Reformă agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri desfiinţând fidei-comisurile în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creieze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât să o poată munci el cu familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e, pe de o parte, promovarea nivelării sociale, pe de altă parte potenţiarea producţiunii. 6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii cari sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea naţională dă expresiune dorinţei sale ca Congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici deopotrivă, iar în viitor să se elimineze războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.

V. Românii adunaţi în această Adunare naţională salută pe fraţii lor din Bucovina scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara-mamă, România.

VI. Adunarea naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aci în monarhia austro-ungară, anume naţiunile cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană, şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştinţa tuturor acelor naţiuni.

VII. Adunarea naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români cari în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea naţiunei române.

VIII. Adunarea naţională dă expresiune mulţumitei şi admiraţiunei sale tuturor puterilor aliate, cari, prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război, au scăpat civilizaţiunea din ghearele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.

Trăiască România Mare!”

Ce nu s-a făcut din acestea toate? Ce nu au respectat românii, în principiu şi în concret din toate acestea? Ce îl supără pe domnul Băsescu la România? Cumva faptul că am avut prea mult noroc şi nu ne-au furat destul străinii şi vecinii? Cumva, oare, că România nu transformă chiar toate drepturile acordate demult minoritarilor în privilegii şi mai obraznice? Marile principii de la 1 Decembrie 1918 s-au pus deja în aplicare şi prin Constituţia din 1923, şi prin cea din 1991 (revizuită în 2003), şi chiar prin constituţiile comuniste dintre 1945 şi 1989, perioade în care maghiarii au avut mereu locuri suficiente, ba chiar excedentare, la toate mesele puterii.

Chiar dacă, să spunem, în entuziasmul momentului 1 Decembrie 1918, vorbitorii ar fi scăpat anumite umbre de promisiuni exagerate, din teama de a nu se crede că românii vor deveni din asupriţi, asupritori (cum bine spunea Iuliu Maniu, tot la 1 Decembrie 1918: „Noi nu voim să devenim din oprimaţi oprimatori, din asupriţi asupritori. Noi voim să intronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi a tuturor cetăţenilor... Noi nu vrem să verse nimenea lacrimile pe cari le-am vărsat noi atâtea veacuri şi nu voim să sugem puterea nimănui, aşa cum a fost suptă a noastră veacuri de-a rândul. Noi ne încredem în trăinicia noastră şi în vrednicia proprie şi nu vrem să istovim forţele altora”), preşedintele României din 2011 ar fi trebuit fie să treacă cu vederea acele exagerări, fie să le explice prin contextul incandescent al clipei, fie să le pună în relaţie cu ansamblul de câştiguri şi mai ales pierderi ale României în relaţia cu Ungaria imperială, dar în niciun caz să le invoce acuzator, oferind astfel un nou punct de sprijin revanşarzilor antiromâni, într-o nesfârşită campanie de obţinere de privilegii de către iredentiştii maghiari, care se fac că nu văd că minoritatea pe care spun că o reprezintă are drepturi în România ca nimeni altcineva în Europa. De asemenea, nu trebuie uitat că, la 1918, asupritorii noştri aveau de plătit românilor uriaşe daune materiale şi spirituale, după secole de împilare. Şi, în loc să se apuce de plătit măcar acum, ei s-au apucat imediat de recursuri, pe care le continuă şi la început de mileniu trei, cu sprijinul proaspăt al nesăbuitului nostru preşedinte.