Preşedintele
Parlamentului Ungariei, Laszlo Kover, a jignit grav Guvernul României în
acest iunie 2012, a făcut afirmaţii iredentiste, apoi s-a plimbat liniştit prin
Transilvania, deşi oficialii români declaraseră deja deschis că nu e binevenit
în România. Declaraseră, dar atât. Impertinentul s-a simţit el singur binevenit
şi a venit bine sănătos, la fel de bine şi de sănătos pe cât a plecat, fără
să-l întrebe nimeni nimic şi fără să-l scuipe nimeni pentru atitudinea antiromânească.
Extremistul
Csibi Barna a recidivat, tot în acest iunie 2012 şi, după ce a profanat,
nu demult, simbolul patriotismului revoluţionar românesc din Ardeal (păpuşa cu
chip de Avram Iancu – batjocorită în piaţă), acum a ieşit din nou într-un
spaţiu public dintr-un oraş din România (Miercurea Ciuc), îmbrăcat cu un tricou
imprimat cu harta României fără Ardeal şi cu pancarte pe care scria „Jos Trianonul! Inima Ţinutului Secuiesc
bate în maghiară! Ocupanţi, căraţi-vă!”. În plus,
Realitatea TV l-a mai şi chemat la telefon în direct, să ne mai dea un şut: „Mi-am exprimat opinia despre un criminal de război,
Avram Iancu.” Pentru câţiva telespectatori în plus, o staţie TV românească a încălcat
codul nescris care stabileşte că monştrii care iubesc expunerea ar trebui
neutralizaţi tocmai prin ignorare şi uitare.
Imediat
după revoluţia din 1989, Silviu Brucan a spus că suntem proşti („stupid
people”), că o să avem nevoie de 20 de ani ca să ne maturizăm, şi ne-am
supărat. Iată că au trecut aproape 23 de ani şi suntem mai proşti, mai stupizi,
mai departe de maturitatea de stat, de comunitate, de conştiinţă politică, de
democraţie în folosul ţării.
În
1991, Horia Roman Patapievici, dorind să se afirme, şocând cu ceva, a
scris că „Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră:
el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o
umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării. Toată
istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut...” Pentru un desţărat,
dornic de notorietate, nu ar fi chiar atât de surprinzător şi de grav să
gândească şi să scrie aşa ceva. Dar, pentru o ţară (prin decizia preşedintelui
Băsescu din 2005) e foarte grav că şi l-a pus, de atâţia ani, tocmai pe acest
om în fruntea Institutului Cultural Român, organism naţional de reprezentare
internaţională, pentru a face şi a conduce, de fapt, politica de tip cultural a
unei ţări pe care H.R.P. o dispreţuieşte şi a unui popor pe care-l urăşte şi
l-ar trimite la spânzurătoare („23 de milioane de omuleţi patribulari”, aşa
îi vede acelaşi pe români şi asta înseamnă patibular, demn de pus în ştreang).
Încă ne
supărăm, pe bună dreptate, pe Brucan, pe Patapievici şi pe alţii ca ei, prea
puţin legaţi de sentimentul naţional şi prea uşor fluturători de steaguri ale
dezicerii de patrie şi naţiune. Dar, dacă ne tot lăsăm călcaţi în picioare, zi
de zi, om simplu sau guvernant, cum ne-am lăsat în acest iunie 2012 prin apatia
autorităţii de stat (deşi aveam la îndemână legea românească şi conduita
europeană, care nu permit extremismul, atacul la simboluri şi frontiere), le
dăm argumente brucanilor, patapievicilor, cu tot cu larvele şi pupele lor, de autori
de maxime dure despre români, că monstruozităţile rămase în memoria colectivă
şi cărţi au un sâmbure de adevăr. Uneori mare cât roata carului, în care noi am
rămas blegi, cu praştia în mână, când lumea civilizată şi demnă e departe, în maşini,
trenuri, blindate şi rachete.
Andrei
Păunescu, 13 iunie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu