7 decembrie 2012

Ioana



După ce sora mea mai mare, Ioana, s-a stins, în 25 noiembrie 2011, am găsit printre lucrurile şi hârtiile ei, o foaie mică de carnet, liniat cu pătrăţele de matematică, împăturită, pe care era scrisă o poezie, datată 26 noiembrie 2002, adică exact cu nouă ani înainte ca boala să o învingă pe femeia de numai 44 de ani, care a fost primul copil al părinţilor noştri, Adrian Păunescu şi Constanţa Buzea. Pe verso, cu literă delicată, mama a notat (semn că ştia de poezie, dar nu o dezvăluise nimănui) : « Un text al Ioanei ». Acum, la un an de la pierderea Ioanei, fără de care nici mama nu a putut supravieţui decât nouă luni, adică vremea cât o ţinuse în pântece, până când i-a dat viaţă, în 2 iunie 1967, la Maternitatea Giuleşti din Bucureşti, fac gestul pe care Ioana, cu discreţia ei supradimensionată, nu l-ar fi făcut niciodată, dând la tipar o mărturisire a propriei suferinţei, a dramei de femeie care simte cum viaţa îi trece în nefericire, în irosire, în decepţie, în jale, în asumarea propriei iubiri şi a propriului cuplu în degradare. Poezia chiar aşa se intitulează…

Jale

Îmbătrânesc degeaba, suferind,
Mai bine m-aş vedea murind,
N-am rost, nu am chiar niciun rost,
Aici, acum, lângă un prost.

Îmi pare că sunt în coşmar,
Iar gustul e mereu amar,
Visez, visez, dar în zadar
Şi groaza vine, iar şi iar.

Şi „dulci” sunt dimineţile, arare,
Iar dup-amiezile sunt calme,
Dar serile-s foarte amare,
Cu-njurături, cu pumni, cu palme.

Dacă voi şti vreodată bucuria vieţii,
Voi respira şi eu un aer bun,
Un aer şi-o răcoare-a dimineţii.

Ioana Profirescu (Păunescu),
26 noiembrie 2002

Îi dedic Ioanei următoarele versuri, pe care le-am scris în 10 septembrie 2012, după cumplitele zile în care, rămas deja fără tata şi fără ea, o pierdusem şi pe mama noastră:

Ioana

Aşa s-a scris, ca viaţa să ne fie
O amintire din copilărie,
Un râu secat, o jale incoloră,
Un frate ce rămâne fără soră.

Copila care-a fost, mereu în frondă,
Avea ca scut doar o şuviţă blondă
Şi nu voia să cucerească aştri,
Erau suficienţi doi ochi albaştri.

Ea, tot mai ortodoxă, an de an,
E azi în Cimitirul Luteran,
Contradictoria fiinţă duce
Şi peste moarte tot aceeaşi cruce.

Nu îi încarc mormântul cu vreo salbă,
Nu-nnegurez postum figura albă,
N-o voi împovăra, n-o să-i descânt,
Eu - pe pământ, iar ea – deja pământ.

                                                   Andrei Păunescu

2 comentarii:

Maria spunea...

Multumim, Andrei, pentru crampeiele din viata voastra. Multa sanatate tie si celor dragi ramasi in preajma ta ! Nu ai mai scris de mult timp si daca nu o vei mai face curand iti doresc sa ai SARBATORI FERICITE ! Maria

Dan S spunea...

Pentru tine

http://youtu.be/BstbEnc37mw