19 ianuarie 2008

Colecţia mea de morţi amânate

Când eram mic, toţi mă certau: eşti prea timid, prea tăcut, prea palid. Când m-am făcut băieţandru, mi-au găsit cam acelaşi diagnostic: eşti prea încet, prea fără vlagă. Când m-am făcut mare, au venit şi noile concluzii: eşti prea egoist, prea interiorizat, prea cinic, prea numai pentru tine. Cum să fi fost?, întreb, dacă, aşa timid, tăcut, lent, egoist şi vlăguit, am trecut, de atâtea ori, pe lângă pericole fatale, din care am scăpat:

• În 1969, la naştere, buricul din jurul gâtului s-a ţinut laţ de mine, până m-am făcut albastru, şi, doar prin cezariana rapidă, am ieşit în lume suflând. Cu asfixie albastră.
• În 1973, am vrut să mătur, ca tataie, în curte, dar am căzut într-un mic bazin cu apă, totuşi, suficient de mare cât să mă acopere, din care m-a scos biata tanti Tina, care nu numai că nu făcuse pe salvamarul, până atunci, dar nici nu cred că alergase niciodată. Pentru toate vine, însă, un moment potrivit.
• În 1974, mai aveam câteva clipe şi mă gazam de tot, de la o sobă care tocmai atunci se înfundase. Mama m-a luat de pe parchetul rece, unde încercam să mă întind, ca uleiul, leşinat, şi mi-a dat lapte, până, din verde, mi-am revenit la paloarea mea naturală.
• În 1976, de tăcut ce eram, nu am spus că mi se sparge burta, până nu m-a dus bunica la urgenţă, unde au constatat că apendicele, mult mărit, tindea să devină neîncăpător, în cele câteva kilograme de oase şi piele, care eram.
• În 1992, după spectacolul de pe frontul din Transnistria, în care am cântat, între tancuri, alături de tata, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Carmen Păunescu, Grigore Vieru, Vlad Darie, Marinel Păunescu, am aflat că o sută dintre cei 102 de spectatori-soldaţi, mai mult desculţi, de la Coşniţa, au fost ucişi în lupte, a doua şi a treia zi. Cinici, rusofonii au trimis la Chişinău poze făcute de ei, de la doar 300 de metri, cu noi toţi, ca să spunem “spasiba” (mersi!), că măcar noi am rămas vii.
• În 11 septembrie 2001, la ora 9 dimineaţa, trebuia să revenim la o librărie din ansamblul World Trade Center din New York, unde fusesem cu două zile înainte. Cărţile comandate sosiseră. La fel şi avioanele. Noroc că, în seara de 10 septembrie, spectacolul-dialog-lansare de carte, susţinut de Ana Maria, Andrei şi Adrian Păunescu, la invitaţia doctorului Napoleon Săvescu, se prelungise atât de mult în noapte, în sala Transilvania, încât dimineaţa, pe 11, ne-am luat o clipă în plus de somn. Clipă de viaţă. Şi noroc că nu am locuit la Hotelul Marriott Millennium de lângă WTC, unde ar fi trebuit, ci câteva cvartale mai departe.
• În 2004, caravana Cenaclului “Flacăra” a trecut prin locul tragediei de la Mihăileşti, în drum spre Bucureşti, cu câteva minute înainte de cumplita explozie.
• În 2006, televizorul din dormitor s-a ambiţionat să-mi ardă, în plină noapte, dar, măcar, a scos fum, înainte să adorm de tot. O fi adevărat că ajunge departe cine se scoală de dimineaţă, dar cine se culcă prea devreme poate ajunge atât de departe, încât nu mai poate veni înapoi.
• În 2007, am săpat, să plantez un mănunchi de patru sălcii, primite de la mama, şi am dat vârtos cu cazmaua într-o bombă antiaeriană. Neexplodată.

Ce, cât şi cum să fi făcut altfel, ca să fi fost la fel de norocos, încât să treacă pe lângă mine o adevărată colecţie de decese virtuale? Poate că, dacă eram mai iute, mai guraliv, mai generos, într-adevăr, nu ajungeam pe malul prăpastiei, de atâtea ori. Ci răposam într-un clasic accident de maşină. Sau drogat în serie, împreună cu beizadele din lumea bună. Sau subit, sportiv, vrăbior pe terenul de fotbal. Sau poate turnam, la furnale sau la securitate, într-un anonimat longeviv.

9 comentarii:

queenie spunea...

cred ca multi dintre noi traim astfel de experiente,mai mult sau ma putin interesante.un lucru e clar: destinul,divinitaea sau pur si simplu norocul sunt de partea noastra la acel moment.pacat insa ca dupa ce trecem peate toate aceste cumpane ,sfarsitul oricum e inevitabil la un moment dat.oricum trebuie sa apreciem faptul ca viata ne acorda atatea sanse.

Anonim spunea...

E ADEVARAT CA ATI AVUT FOARTE MULT NOROC SI ATI IESIT CU BINE DIN TOATE ACESTE EXPERIENTE CARE S-AR FI PUTUT TERMINA F URAT PT. DVS.DAR CRED CA TOATE ACESTE LUCRURI S-AU SFARSIT BINE PT CA ATI MERITAT, PT CA DUMNEZEU VA IUBESTE SI V-A VRUT AICI , PE PAMANT PT A-I INVATA PE CEI DIN JUR CEVA BUN.CU TOTII TRECEM PRIN CLIPE GRELE, SUNTEM LA UN PAS DE MOARTE UNEORI, DAR ACESTE SPERIETURI LE TRAGEM PT CA DUMNEZEU VREA SA NE DESCHIDA OCHII, SA NE PREVINA CA AM GRESIT UNDEVA SI TREBUIE SA INDREPTAM LUCRURILE.SUNTEM NISTE MARIONETE PRACTI, IN MANA DESTINULUI CARE NU NE LA-SA SA CADEM, DOAR CA UNEORI CORZILE DE CARE SUNTEM AGATATI SE MAI SLABESC.

hippiepittis spunea...

Nimik nu e intamplator in Gradina Domnului. Absolut orice are o cauza, in lumea fizica, in cea metafizica sau in cea transcendenta, care se pierde in negura Timpului. Toate acestea au fost avertismente. Este CEVA foarte important ce TREBUIE sa faci sau sa nu faci. Numai TU poti descoperi ce anume.(sau cineva cu dotarile lui Lazarev -> nu eu) Fii foarte atent, daca ratezi definitiv obiectivul vietii tale, nu vei mai fi ratat de coasa. Ci trimis urgent sa repeti clasa! Si , dupa cat efort s-a facut din Lumea de Dincolo pentru a iti atrage atentia, se pare ca e ceva important. Pentru muult mai mult decat pentru tine. Nimik nu e intamplator (!)
-> Mith of Atlants.

sorinplaton spunea...

Succes in continuare!

1=

Anyry spunea...

Cu siguranta ati fost norocos si imi dau seama ce inseamna sa treci prin asa ceva deoarece am avut si eu, din cate imi amintesc, patru situatii asemanatoare: 1-la nastere am avut cordonul ombilical infasurat de trei ori in jurul gatului si nimeni nu imi mai dadea sanse de supravietuire; 2-pe la 3 ani m-am urcat in pod iar cand am vrut sa cobor s-a dezechilibrat scara si daca nu era bunicul meu in zona sa ma prinda nu mai aveam acum 23 de ani...; 3- la patru ani am fost atrasa de caldura ce iesea dintr-un canal din mijlocul strazii si dupa cum povesteste unchiul meu, pana sa ajunga la mine m-au ocolit cinci masini, iar a sasea a pus frana chiar in fata mea; 4- anul trecut, pe Calea Mosilor, cu toate ca treceam regulamentar pe verde, o doamna cu un mertzan a facut dreapta, nu s-a asigurat si a trecut la un cm de picioarele mele. In concluzie: trebuie sa profitam din plin de ziua de astazi pentru ca nu stim ce ne va rezerva ziua de maine.
PS: Nu am vrut sa par dramatica.

Andrei Păunescu spunea...

Anyry,
Daca nu mai insala ochiul, te vad uneori si in sala de curs, nu? Imi pare bine ca mi-ai scris. Se pare ca avem in comun un bagaj de scapari miraculoase. Te astept cu drag.

Anyry spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Anyry spunea...

Nu va inselati. Uneori mai trec si pe la facultate :).

Kannaary spunea...

Sunteti o persoana norocoasa, oricum m-am amuzat copios citind ceea ce se pot numi peripetii ale vietii . Important este ca ati scapat cu viata . Sunteti ca un pisoi , cu noua vieti , dar cred ca sunteti ceva mai norocos decat o felina , cel putin din cele prezentate . Succes in aventura vietii pe mai departe!