Colecţia mea de morţi amânate

Când eram mic, toţi mă certau: eşti prea timid, prea tăcut, prea palid. Când m-am făcut băieţandru, mi-au găsit cam acelaşi diagnostic: eşti prea încet, prea fără vlagă. Când m-am făcut mare, au venit şi noile concluzii: eşti prea egoist, prea interiorizat, prea cinic, prea numai pentru tine. Cum să fi fost?, întreb, dacă, aşa timid, tăcut, lent, egoist şi vlăguit, am trecut, de atâtea ori, pe lângă pericole fatale, din care am scăpat:

• În 1969, la naştere, buricul din jurul gâtului s-a ţinut laţ de mine, până m-am făcut albastru, şi, doar prin cezariana rapidă, am ieşit în lume suflând. Cu asfixie albastră.
• În 1973, am vrut să mătur, ca tataie, în curte, dar am căzut într-un mic bazin cu apă, totuşi, suficient de mare cât să mă acopere, din care m-a scos biata tanti Tina, care nu numai că nu făcuse pe salvamarul, până atunci, dar nici nu cred că alergase niciodată. Pentru toate vine, însă, un moment potrivit.
• În 1974, mai aveam câteva clipe şi mă gazam de tot, de la o sobă care tocmai atunci se înfundase. Mama m-a luat de pe parchetul rece, unde încercam să mă întind, ca uleiul, leşinat, şi mi-a dat lapte, până, din verde, mi-am revenit la paloarea mea naturală.
• În 1976, de tăcut ce eram, nu am spus că mi se sparge burta, până nu m-a dus bunica la urgenţă, unde au constatat că apendicele, mult mărit, tindea să devină neîncăpător, în cele câteva kilograme de oase şi piele, care eram.
• În 1992, după spectacolul de pe frontul din Transnistria, în care am cântat, între tancuri, alături de tata, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Carmen Păunescu, Grigore Vieru, Vlad Darie, Marinel Păunescu, am aflat că o sută dintre cei 102 de spectatori-soldaţi, mai mult desculţi, de la Coşniţa, au fost ucişi în lupte, a doua şi a treia zi. Cinici, rusofonii au trimis la Chişinău poze făcute de ei, de la doar 300 de metri, cu noi toţi, ca să spunem “spasiba” (mersi!), că măcar noi am rămas vii.
• În 11 septembrie 2001, la ora 9 dimineaţa, trebuia să revenim la o librărie din ansamblul World Trade Center din New York, unde fusesem cu două zile înainte. Cărţile comandate sosiseră. La fel şi avioanele. Noroc că, în seara de 10 septembrie, spectacolul-dialog-lansare de carte, susţinut de Ana Maria, Andrei şi Adrian Păunescu, la invitaţia doctorului Napoleon Săvescu, se prelungise atât de mult în noapte, în sala Transilvania, încât dimineaţa, pe 11, ne-am luat o clipă în plus de somn. Clipă de viaţă. Şi noroc că nu am locuit la Hotelul Marriott Millennium de lângă WTC, unde ar fi trebuit, ci câteva cvartale mai departe.
• În 2004, caravana Cenaclului “Flacăra” a trecut prin locul tragediei de la Mihăileşti, în drum spre Bucureşti, cu câteva minute înainte de cumplita explozie.
• În 2006, televizorul din dormitor s-a ambiţionat să-mi ardă, în plină noapte, dar, măcar, a scos fum, înainte să adorm de tot. O fi adevărat că ajunge departe cine se scoală de dimineaţă, dar cine se culcă prea devreme poate ajunge atât de departe, încât nu mai poate veni înapoi.
• În 2007, am săpat, să plantez un mănunchi de patru sălcii, primite de la mama, şi am dat vârtos cu cazmaua într-o bombă antiaeriană. Neexplodată.

Ce, cât şi cum să fi făcut altfel, ca să fi fost la fel de norocos, încât să treacă pe lângă mine o adevărată colecţie de decese virtuale? Poate că, dacă eram mai iute, mai guraliv, mai generos, într-adevăr, nu ajungeam pe malul prăpastiei, de atâtea ori. Ci răposam într-un clasic accident de maşină. Sau drogat în serie, împreună cu beizadele din lumea bună. Sau subit, sportiv, vrăbior pe terenul de fotbal. Sau poate turnam, la furnale sau la securitate, într-un anonimat longeviv.