18 ianuarie 2008

Să dăm şi să primim la timp

Ce nu înţelegem noi, bărbaţii, aşa-zisul sex tare, decât după ce încasăm o lovitură drept în moalele sufletului, este că nu putem primi la infinit de la femeile noastre, fără să le şi întoarcem la timp gesturile şi sentimentele. Mi-ar fi uşor să vorbesc la modul teoretic, dar nu pot să fac exact ce nu îmi place să mi se facă. Mai exact, nu pot să scriu în general, când îmi place să citesc despre cazuri particulare (la fel ca oricui). De fapt, puterea unui text este să fie suficient de personal, de crud şi de sincer, încât să fie credibil, dar, simultan, să cuprindă o poveste cu putere de exemplu valabil şi pentru cei care citesc.

Nici o partidă nu e câştigată până la ultimul fluier

În liceu, s-a întâmplat să stau în bancă, pentru numai o oră, accidental, cu o colegă de pe rândul opus, despre care, atunci, abia puteam spune că există. Acum ştiu sigur că există. Iată de ce. Din vorbă în vorbă, din provocări reciproce în provocări reciproce, care mai de care mai teribiliste, a treia zi ne cunoşteam deja, iar peste un an şi puţin, avea să-mi facă primul copil - pe Andreea. Lucrurile nu au rămas în acel stadiu, şi aşa grav, astfel încât povestea a continuat ca de la sine şi, în anul întâi de facultate, îl aveam şi pe Adrian. Abia atunci, prin urmare după vreo trei ani de când o cunoscusem îndeaproape şi aveam doi prunci, am început să conştientizez că o iubesc. Sentimentele începeau să se apropie, pentru că, până atunci, ea fusese, aproape în exclusivitate, motorul relaţiei, atâta câtă era. Adică începusem să şi dau, nu numai să primesc. Decalajul de trei ani, în care ea s-a erodat hrănind legătura noastră iar eu considerând că e perfect normal să nu fac nimic, iar ea să-mi ofere totul (din punct de vedere sentimental) a început curând să-şi arate colţii. Ea obosise de atâtea încercări şi cuvinte, când eu abia eram dispus s-o iubesc. Mare nedreptate, care făcea, de fapt, o mare dreptate! Am mai stat o vreme împreună şi chiar am traversat ceea ce se numeşte o relaţie echilibrată, frumoasă, dar fără patima ei de la început. Pentru mine a început neliniştea. Ceea ce voi spune în rândurile următoare m-a marcat atât de mult, încât am scris şi am publicat o carte în care s-ar putea regăsi fraze întregi şi fapte din cele ce urmează.
Greşeala mea fusese că o crezusem o partidă demult câştigată, înainte de ultimul fluier, din moment ce dominasem autoritar meciul nostru şi condusesem la scor, atunci când mă iubea şi îmi mărturisea regretul că nu poate comprima tot restul vieţii noastre viitoare, ca să văd că îmi va fi credincioasă până la capăt. Dar, ca în sport, spre final, a intervenit neprevăzutul, mai grav chiar decât o egalare sau o înfrângere: partenerul de joc a părăsit terenul, fără să îi pese că pierde prin abandon. Ierarhia valorilor i s-a schimbat. Nu am mai fost instanţa eu pe care s-o recunoască. A vrut altceva, iar asta m-a şi înspăimântat şi mi-a şi pus, pentru prima oară, problema că se poate întâmpla ceva grav, de neconceput anterior.

Teama rodnică a unuia că l-ar putea pierde pe celălalt

Probabil cel mai grav moment în viaţa unei perechi este acela când nu mai există teama unuia că l-ar putea pierde pe celălalt. Eram, de-acum, dispus să îi acord revanşa, să mă las învins, doar să rămână pe terenul nostru (ceea ce nu concepusem ani şi ani), dar, o dată ce femeii i-a intrat în subconştient că îşi doreşte altceva, nu am mai avut cu ce s-o constrâng.
Ştiu tot ce a făcut-o să ajungă la saţietate. Ştiam şi atunci când o vedeam îndurând înfrângerile. Ştiam că nu e fără sfârşit să punctez doar eu, iar ea să încaseze loviturile. Ştiam că minunile nu există, decât până se încalcă limita suportabilului, că o bancă din care doar iei şi în care nu pui la loc, se dărâmă, dar am reacţionat ca orice naiv, care crede că de la el încolo încep miracolele şi pentru el rezistă jurămintele. Nu am respectat creditul ei prelungit şi necondiţionat.
Totuşi, sunt convins, în acelaşi timp, că, dacă nu îi dădeam de la început, zi de zi, atât cât am trăit împreună, sentimentul că mă poate pierde fără să îmi pese, nu mi-ar fi oferit totul, cu frenezie. Dacă aş fi fost partenerul cuminte, care să o sufoce, probabil începea să mă dispreţuiască şi nu mai investea cu disperarea că, dacă nu dă totul, pierde totul. Cele mai mari împrumuturi se dau nu numai atunci când o afacere merge bine, ci şi atunci când se clatină serios, când e pe punctul de a eşua. E o loterie: de a mai pierde încă o dată sau de a recupera ce ai investit, investind mai departe, întru beneficiul viitor.

Mişelii teoretizate şi frumos ambalate

Am mai înţeles din acea primă confruntare strategică de amploare, deşi adolescentină, că iubirea nu înseamnă pace şi împăcare, ci dominaţie, cucerire. Fără cuceritori şi tirani, se naşte plictiseala. Dar o campanie de cucerire fără sfârşit duce la epuizare. Cel mai greu mi se pare să reconstitui mental şi real starea de normalitate cu care ea mă aştepta, chiar şi atunci când călcam greşit. Îi spuneam că o iubesc şi că este femeia cu care mă potrivesc cel mai bine din tot ce am cunoscut. Nu minţeam. Atunci, mă întreba de ce îmi trebuie să mă duc şi cu o altă femeie. Din două motive (îi răspundeam), iar ea înţelegea (definitiv - mă iluzionam eu), dovadă că nu mă părăsea pe loc şi nici măcar nu transforma discuţia într-un scandal. Primul motiv ar fi acela că o preţuiesc la valoarea ei adevărată doar dacă o compar, din când în când, cu alta. Sigur, e o scuză ambalată frumos, pentru o poftă trupească elementară, dar care poartă un mare adevăr în ea. Al doilea motiv, valabil pentru împrejurările când mă şi îndrăgosteam de câte una, era că un bărbat poate iubi mai multe femei deodată. Pentru fiecare are câte un întreg.
Iubirea bărbatului nu este unicamerală - încercam eu să teoretizez mişelia. Sunt situaţii când el nu foloseşte decât o încăpere, dar, câteodată, poate oferi o dragoste neîndoielnică, sută la sută, nevestei, şi o pasiune la fel de neîndoielnică, de sută la sută, amantei. Ce îmi plăcea şi îmi mângâia orgoliul era că niciodată nu mă întreba dacă aş fi de acord să aplic principiile astea şi împotriva mea. Convingerea ei funciară (în perioada aceea) era că nu tot ce are dreptul bărbatul îi este permis femeii. Ajunsese la ideea aceasta nu din prostie, ci dintr-o inteligenţă excesivă.
De ce m-a dus cu gândul la acest episod, lung, încurcat şi dureros, ca o telenovelă? Pentru că a fost, repet, prima ocazie în care am înţeles nu numai că trebuie să oferim şi noi, bărbaţii, pe măsura a ceea ce primim, dar ar fi foarte sănătos să o facem la timp. Degeaba înghesuim în ultima clipă gesturi şi alte alea, când iubita noastră este deja erodată de investiţia în noi, îndelungă şi fără bucurii pe măsură, degeaba ne mirăm că o mângâiere pe păr pe care nu i-am oferit-o când ar fi preţuit-o ca pe un dar ceresc, ajunge să n-o mai intereseze.
Toate trebuie oferite şi primite la timp. Înfometatul nu recuperează şi nu uită zilele când n-a avut un colţ de pâine, dacă îi dăm o roabă de icre negre să le înghită pe loc. Şi constat că fac pe deşteptul şi pe filosoful, dar e foarte probabil să repet eroarea şi să nu-mi respect propriul sfat, dacă aş fi din nou în situaţia să greşesc.

andrei_paunescu@yahoo.com
Andrei, de pe când dansa prima oară Tango

7 comentarii:

queenie spunea...

am plans!m-au zguduit puternic toate cuvintele , toata povestea!am retrait cu fiecare rand si o parte din viata mea,aceleasi greseli,aceleasi dezamagiri...si o despartire!de admirat este faptul ca acum contientizati pasii gresiti,pacat ca mai sunt milioane de barbatii care inca nu o fac!din propria experieta intarasc cele spuse in text si anume faptul ca daca lucrurile ar fi stat altfel,daca EL ar fi numai "lapte si miere",pt EA nu ar mai reprezenta marea iubire!adevarat e si faptul ca nici contrariul,acela de a te purta cu EA cu indiferenta nu e o solutie!o pagina de viata in care poate multi ne regasim si poate(ma amagesc acum)multi se vor trezi din somnul nepasarii!

Maria spunea...

Pacat ca ai "pierdut" ceea ce era mai frumos din relatia voastra si mai ales pacat ca ai pierdut-o pe EA. E bine, macar, ca acum constientizezi lucrul asta iar al 12-lea ceas nu a sunat degeaba.

Andrei Păunescu spunea...

Către Queenie
1. Şi eu am plâns în acea perioadă, dar am avut norocul rar ca povestea de care am scris să nu fie ultima iubire. Şi m-am întrebat: ce s-ar fi întâmplat dacă nu greşeam atunci, demult, dacă nu mă părăsea şi, ca efect, dacă nu întâlneam mai târziu pe altcineva, cel puţin la fel de important? O dilemă care va rămâne fără răspuns, care orice dilemă în care apare cuvântul "dacă".
2. Ideal ar fi să ne purtăm în iubire undeva între extreme, nu la extrem, dar nu ştim niciodată când atingem limitele.
3. Multi ani mai târziu, acea femeie mi-a spus cu reproş în ochi: "Nu puteai să mă faci să ştiu toate astea atunci?". Nu putea, pentru că toate sunt la vremea lor, şi bunele, şi relele.

Andrei Păunescu spunea...

Către Maria
1. De ce ai pus "pierdut" între ghilimele? Chiar a fost o pierdere! La ce mai foloseşte conştientizarea, după ce cadavrul fostei iubiri, al fostei relaţii, rămâne în cimitir, iar părţile pleacă spre destinaţii şi paturi diferite?
2. Niciodată nu sună degeaba al 12-lea ceas, deşi el nu mai foloseşte la nimic celui de-al 11-lea, care, oricum, s-a dus. Poate celui de-al 13-lea.

lovefolk spunea...

Frumos text.Trista poveste si din pacate des intalnita.Imi e asa ciuda cand aud de astfel de povesti.Imi e ciuda ca de multe ori e nevoie sa pierdem e cineva ca sa-l putem aprecia cu adevarat si sa ne dam seama cat de mult inseamna pentru noi(e ca in melodia lui Ducu Bertzi - M-am indragostit numai de ea).Nu inteleg de ce in cele mai multe cazuri tindem sa-i iubim cel mai mult, nu pe cei care ne iubesc cel mai mult, ci din contra, pe cei care,poate,cel mai mult ne fac sa suferim.De ce o persoana care stii ca te iubeste cu tot sufletul si ca e alaturi de tine si in cele mai cumplite momente si care stii ca va fi alaturi de tine pentru totdeuna prezinta mult mai putin interes decat o persoana care de multe ori lipseste de langa tine in momentele importante, care iti impune conditii, care se mai uita si in gradina vecinului etc?De ce de multe ori tinem minte o persoana ca fiind doar "persoana care m-a iubit si mi-a daruit cel mai mult" si nu e si persoana pe care noi am iubit-o cel mai mult si careia i-am daruit totul?
Sunt niste enigme pentru mine.Dar sunt de acord cu cineva de pe blog(imi cer scuze ca nu mai tin minte cine)care spunea ca prefera pe cineva care poate sa o sufoce de atata dragoste, decat toata viata sa fie o lupta pentru a-l tine pe cel iubit langa tine.Trebuie sa fie groaznic asta.
Mai asteptam astfel de articole.O zi buna!

Anonim spunea...

CE POT SA SPUN?MI-A PLACUT ENORM CEEA CE ATI SCRIS.E CA SI CUM AS FI DESCOPERIT O PAGINA DE JURNAL A UNUI PRIETEN DRAG.IMI PLACE CA AVETI CURAJUL SA RECUNOASTETI CA ATI GRESIT, CEEA CE NU MULTI AR FACE-O.CE NU INTELEG EU, SI NU E NUMAI CAZUL DVS E DE CE NU POT FI SI BARBATII FIDELI, DE CE NU SE POT LIMITA LA O SINGURA FEMEIE?SUNT RELATII IN CARE FEMEIA CHIAR SE DEDICA TRUP SI SUFLETSI IN SCHIMB CE PRIMESTE?LACRIMI SI SUFERINTA, SAU CADOURI SI FLORI, URME ALE MUSTRARII CONSTIINTEI SOTULUI INFIDEL.DAR DE CE TREBUIE SA FIE ASA?PT CA BARBATII STAU PROST LA CAPITOLUL COMUNICARE SI NU STIU SASPUNA CE VOR: CA VOR CA FEMEIA SA-SI SCHIMBE LOOK-UL, SA SLABEASCA, SA POARTE HAINE MULATE, SA INCERCE CEVA NOU IN PAT.BARBATII AU PROSTUL OBICEI SA DEA BIR CU FUGITII CAND NU LE CONVINE CEVA SI NORMAL CA APELEAZA LA ALTE FEMEI CARE LE OFERA O CLIPA DE PLACERE PE MOMENT.DAR ASTA E, SUNTEM OAMENI, SUNTEM SUPUSI GRESELII SI E DE ASTEPTAT CA CINEVA SA IASA MEREU IN PIERDERE. PACAT CA ACEEA TREBUIE SA FIE FEMEIA.

hippiepittis spunea...

O poveste trista, foarte trista, inceputa prea frumos si prea devreme. Cred ca ai suferit enorm, poate asta e si motivul schimbarii atitudinii tale in muzica... . Ai talent de a scrie frumos ce te impresioneaza sau te afecteaza. Nu stiam nimik despre aceste clipe, incidente si accidente. E bine ca le publici pe Blog, se mai inteleg niste chestii si se pot face corelatii. Oricum, faptul ca te-ai indragostit de Ea cand practic nu mai era nimic de facut ti-a amplificat enorm suferinta. Si poti trece peste, dar nu vei inceta sa simti. Si nici nu vei putea ignora. Vei fi {...//ca un pod peste un rau repede si navalnic de munte... Ai grija la ploi! ...} si la lacrimi.