Să dăm şi să primim la timp

Ce nu înţelegem noi, bărbaţii, aşa-zisul sex tare, decât după ce încasăm o lovitură drept în moalele sufletului, este că nu putem primi la infinit de la femeile noastre, fără să le şi întoarcem la timp gesturile şi sentimentele. Mi-ar fi uşor să vorbesc la modul teoretic, dar nu pot să fac exact ce nu îmi place să mi se facă. Mai exact, nu pot să scriu în general, când îmi place să citesc despre cazuri particulare (la fel ca oricui). De fapt, puterea unui text este să fie suficient de personal, de crud şi de sincer, încât să fie credibil, dar, simultan, să cuprindă o poveste cu putere de exemplu valabil şi pentru cei care citesc.

Nici o partidă nu e câştigată până la ultimul fluier

În liceu, s-a întâmplat să stau în bancă, pentru numai o oră, accidental, cu o colegă de pe rândul opus, despre care, atunci, abia puteam spune că există. Acum ştiu sigur că există. Iată de ce. Din vorbă în vorbă, din provocări reciproce în provocări reciproce, care mai de care mai teribiliste, a treia zi ne cunoşteam deja, iar peste un an şi puţin, avea să-mi facă primul copil - pe Andreea. Lucrurile nu au rămas în acel stadiu, şi aşa grav, astfel încât povestea a continuat ca de la sine şi, în anul întâi de facultate, îl aveam şi pe Adrian. Abia atunci, prin urmare după vreo trei ani de când o cunoscusem îndeaproape şi aveam doi prunci, am început să conştientizez că o iubesc. Sentimentele începeau să se apropie, pentru că, până atunci, ea fusese, aproape în exclusivitate, motorul relaţiei, atâta câtă era. Adică începusem să şi dau, nu numai să primesc. Decalajul de trei ani, în care ea s-a erodat hrănind legătura noastră iar eu considerând că e perfect normal să nu fac nimic, iar ea să-mi ofere totul (din punct de vedere sentimental) a început curând să-şi arate colţii. Ea obosise de atâtea încercări şi cuvinte, când eu abia eram dispus s-o iubesc. Mare nedreptate, care făcea, de fapt, o mare dreptate! Am mai stat o vreme împreună şi chiar am traversat ceea ce se numeşte o relaţie echilibrată, frumoasă, dar fără patima ei de la început. Pentru mine a început neliniştea. Ceea ce voi spune în rândurile următoare m-a marcat atât de mult, încât am scris şi am publicat o carte în care s-ar putea regăsi fraze întregi şi fapte din cele ce urmează.
Greşeala mea fusese că o crezusem o partidă demult câştigată, înainte de ultimul fluier, din moment ce dominasem autoritar meciul nostru şi condusesem la scor, atunci când mă iubea şi îmi mărturisea regretul că nu poate comprima tot restul vieţii noastre viitoare, ca să văd că îmi va fi credincioasă până la capăt. Dar, ca în sport, spre final, a intervenit neprevăzutul, mai grav chiar decât o egalare sau o înfrângere: partenerul de joc a părăsit terenul, fără să îi pese că pierde prin abandon. Ierarhia valorilor i s-a schimbat. Nu am mai fost instanţa eu pe care s-o recunoască. A vrut altceva, iar asta m-a şi înspăimântat şi mi-a şi pus, pentru prima oară, problema că se poate întâmpla ceva grav, de neconceput anterior.

Teama rodnică a unuia că l-ar putea pierde pe celălalt

Probabil cel mai grav moment în viaţa unei perechi este acela când nu mai există teama unuia că l-ar putea pierde pe celălalt. Eram, de-acum, dispus să îi acord revanşa, să mă las învins, doar să rămână pe terenul nostru (ceea ce nu concepusem ani şi ani), dar, o dată ce femeii i-a intrat în subconştient că îşi doreşte altceva, nu am mai avut cu ce s-o constrâng.
Ştiu tot ce a făcut-o să ajungă la saţietate. Ştiam şi atunci când o vedeam îndurând înfrângerile. Ştiam că nu e fără sfârşit să punctez doar eu, iar ea să încaseze loviturile. Ştiam că minunile nu există, decât până se încalcă limita suportabilului, că o bancă din care doar iei şi în care nu pui la loc, se dărâmă, dar am reacţionat ca orice naiv, care crede că de la el încolo încep miracolele şi pentru el rezistă jurămintele. Nu am respectat creditul ei prelungit şi necondiţionat.
Totuşi, sunt convins, în acelaşi timp, că, dacă nu îi dădeam de la început, zi de zi, atât cât am trăit împreună, sentimentul că mă poate pierde fără să îmi pese, nu mi-ar fi oferit totul, cu frenezie. Dacă aş fi fost partenerul cuminte, care să o sufoce, probabil începea să mă dispreţuiască şi nu mai investea cu disperarea că, dacă nu dă totul, pierde totul. Cele mai mari împrumuturi se dau nu numai atunci când o afacere merge bine, ci şi atunci când se clatină serios, când e pe punctul de a eşua. E o loterie: de a mai pierde încă o dată sau de a recupera ce ai investit, investind mai departe, întru beneficiul viitor.

Mişelii teoretizate şi frumos ambalate

Am mai înţeles din acea primă confruntare strategică de amploare, deşi adolescentină, că iubirea nu înseamnă pace şi împăcare, ci dominaţie, cucerire. Fără cuceritori şi tirani, se naşte plictiseala. Dar o campanie de cucerire fără sfârşit duce la epuizare. Cel mai greu mi se pare să reconstitui mental şi real starea de normalitate cu care ea mă aştepta, chiar şi atunci când călcam greşit. Îi spuneam că o iubesc şi că este femeia cu care mă potrivesc cel mai bine din tot ce am cunoscut. Nu minţeam. Atunci, mă întreba de ce îmi trebuie să mă duc şi cu o altă femeie. Din două motive (îi răspundeam), iar ea înţelegea (definitiv - mă iluzionam eu), dovadă că nu mă părăsea pe loc şi nici măcar nu transforma discuţia într-un scandal. Primul motiv ar fi acela că o preţuiesc la valoarea ei adevărată doar dacă o compar, din când în când, cu alta. Sigur, e o scuză ambalată frumos, pentru o poftă trupească elementară, dar care poartă un mare adevăr în ea. Al doilea motiv, valabil pentru împrejurările când mă şi îndrăgosteam de câte una, era că un bărbat poate iubi mai multe femei deodată. Pentru fiecare are câte un întreg.
Iubirea bărbatului nu este unicamerală - încercam eu să teoretizez mişelia. Sunt situaţii când el nu foloseşte decât o încăpere, dar, câteodată, poate oferi o dragoste neîndoielnică, sută la sută, nevestei, şi o pasiune la fel de neîndoielnică, de sută la sută, amantei. Ce îmi plăcea şi îmi mângâia orgoliul era că niciodată nu mă întreba dacă aş fi de acord să aplic principiile astea şi împotriva mea. Convingerea ei funciară (în perioada aceea) era că nu tot ce are dreptul bărbatul îi este permis femeii. Ajunsese la ideea aceasta nu din prostie, ci dintr-o inteligenţă excesivă.
De ce m-a dus cu gândul la acest episod, lung, încurcat şi dureros, ca o telenovelă? Pentru că a fost, repet, prima ocazie în care am înţeles nu numai că trebuie să oferim şi noi, bărbaţii, pe măsura a ceea ce primim, dar ar fi foarte sănătos să o facem la timp. Degeaba înghesuim în ultima clipă gesturi şi alte alea, când iubita noastră este deja erodată de investiţia în noi, îndelungă şi fără bucurii pe măsură, degeaba ne mirăm că o mângâiere pe păr pe care nu i-am oferit-o când ar fi preţuit-o ca pe un dar ceresc, ajunge să n-o mai intereseze.
Toate trebuie oferite şi primite la timp. Înfometatul nu recuperează şi nu uită zilele când n-a avut un colţ de pâine, dacă îi dăm o roabă de icre negre să le înghită pe loc. Şi constat că fac pe deşteptul şi pe filosoful, dar e foarte probabil să repet eroarea şi să nu-mi respect propriul sfat, dacă aş fi din nou în situaţia să greşesc.

andrei_paunescu@yahoo.com
Andrei, de pe când dansa prima oară Tango