4 martie 2008

Condamnarea la mărţişor

Nu tributului obligatoriu!

Nu mi-am dorit niciodată să fiu bolnav, până nu am dat de confortul neaşteptat al unui început de martie, pe care am fost obligat să-l petrec, înfofolit, în pat, cu febră. După acele momente de boală, care au trecut abia după ce mâncasem deja mucenicii de 9 martie, am înţeles că fusesem, până atunci, timp de ani şi ani, involuntar, victima unei traume prelungite, pe care nu mi-o putusem explica şi împotriva căreia nici nu mă străduisem vreodată să găsesc leac, pentru că luasem formalitatea drept o predestinare fără şanse de recurs: obligaţia de a da mărţişoare.

. Să nu fiu înţeles greşit. Iubesc plăcerea de a oferi, cui doresc şi cui îmi face plăcere, cadouri şi mărţişoare. Dar numai cui doresc şi cui îmi face plăcere, nu tuturor femininelor cu care se întâmplă să fiu coleg, rudă, vecin sau apropiat. Nu iubesc obligaţia, formalismul, gestul fără conţinut. Trauma de care vorbeam venea din împrejurarea că fusesem, timp de şase ani, elev al unui liceu unde fetele constituiau majoritatea mai mult decât absolută, cu câte un buchet de 2-3 băieţi extenuaţi şi aproape efeminaţi, la snopul de 30 de sexe frumoase din fiecare clasă. Apoi, mai absolvisem şi o facultate (de filologie-litere), unde masculii erau aproape la fel de rari. Găsiţi, deci, aici revelaţia mea de după ce m-am eliberat de sub jug, după întâmplarea cu boala care mi-a schimbat viaţa de slujbaş docil al lui 1 martie.
. Mereu şi mereu, între 1 şi 8 martie, până la emancipare, se desfăşurase pentru mine (şi poate se desfăşoară şi azi pentru unii dintre cititori) avalanşa de cercuri vicioase: dacă îi dau mărţişor doar profesoarei pe care o simpatizez, se vor supăra celelalte, care îmi vor bate obrazul sau îmi vor face cataloage amare. Dacă îi dau mărţişor numai iubitei sau celei pe care doresc s-o cuceresc, mă vor lua drept bădăran nesimţitoriu colegele şi prietenele ei, pe care, fireşte, nu doresc sub nici o formă să le jignesc. Şi uite-aşa, din cauză în cauză, se ajungea la efecte devastatoare: bugetul pentru mărţişoare fiind mic, trebuia luate lucruri ieftine, la grămadă, care compromiteau gestul, prin chiar kitsch-ul, banalul sau ieftinătatea lor. Acest gest simbolic şi intim căpătase pentru atâţi bărbaţi dimensiuni industriale, care îi schimbau natura, i-o perverteau. Şi brusc, a apărut boala mea izbăvitoare, eliberatoare, la început de martie! Din pat, de acasă, nimeni nu mă putea obliga să dau mărţişoare formale, pentru că mă întâlneam numai cu femininele dragi: iubita, mama, sora, bunica. Nefericirea bolii îmi crease bucuria şi curajul să rup acea vrajă nefastă a cadourilor tipizate, mai ales că, după ce m-am întors sănătos între colege, nu am observat-o pe nici una distrusă de faptul că nu-i luasem eu mărţişor. Prejudecata, actul formal şi condamnarea funcţionează atâta timp cât inculpatul e prezent. Dacă nu eşti de faţă, nimeni nu te acuză, pentru că nimic din ceea ce nu faci nu e, de fapt, vital. Dar, dacă eşti de faţă şi, Doamne fereşte, nu cotizezi cu mărgica legată cu fir roşu de trei bani, eşti un măgar. Nimeni nu mai ţine minte zecile de ocazii când ai dat ofranda, ci doar ocazia când n-ai venit cu tributul, la sultăniţele lui 1 Martie.
. M-am trezit din letargie, m-am scuturat din prejudecată, m-am eliberat de conformism şi m-am maturizat prin curajul de a înfrunta, de atunci încoace, cu capul sus, femininele cărora nu le dau mărţişoare din obligaţie. Marea provocare nu constă în a da mărţişoare tuturor femeilor şi de a le mulţumi (faptul nu e realizabil, nici măcar dacă îţi rişti toată eventuala avere miliardissimă).
Cu adevărat temerar eşti dacă pui în piept, cu ac şi şnur, semnul de dragoste sau de respect, numai acelor femei cărora vrei să le acorzi gestul. Încercarea e mai grea, dar merită. Dacă nu în viaţa asta şi pe lumea asta, măcar în lumea de dincolo, pentru că - să nu uităm - femeile sunt majoritare şi conduc bărbaţii, care cică ar conduce lumea. Aşa încât cuvintele de până acum, pe care le-am strigat cu disperare, ca un poet reînviat, la Tomis, pe un mall de mare, sunt o autopăcăleală, o legendă, o iluzie: bărbaţii nu pot scăpa! Se vor revolta, vor bârfi, vor scrăşni din dinţi şi din portofele, dar apoi vor pleca la cumpărat mărţişoare şi cadouri, pentru toate femininele pe care le cunosc, pe care le-au cunoscut şi, profilactic, pe care le vor cunoaşte.
. Râuri vor seca în albii, munţii vor dispărea aplatizaţi de vânt, petrolul va rămâne o amintire, religiile vor fi una cu pământul, doar tarabele şi obiceiurile din prima săptămână de primăvară vor rămâne aceleaşi. Acum şi-n vecii vecilor, Mărţişor!

Foto: google

12 comentarii:

Carmen spunea...

pe cat e omeneste posibil trebuie sa facem cum simtim...mai greu cu cei care nu pot accepta asta.Din ce am trait pina acum,cam tot ce am facut pentru ca asa am simtit a fost ok..restul sunt automatisme,incercari,lupte cu sabloane...si au sau nu un rezultat...

Anonim spunea...

noroc cu sondajele,frumos martisor,venind de la tine...
sa ai o primavara care sa te scoata din toate automatismele,daca ti/au mai rams;ANTIPRIMAVARA :D

Anonim spunea...

nu sunt anonim,sunt angela,dar asa mi/a iesit;

Andrei Păunescu spunea...

Carmen,
Eu nu cu gestul daruirii am ceva, ci cu transformarea lui in obligatie sau corvoada. Sabloanele sunt uneori mai pacatoase decat nesimtirea.

Andrei Păunescu spunea...

Angela,
Inca nu imi dau seama daca vorbesti ironic sau nu cu automatismele si martisoarele. Dar conteaza mai putin. Bine ai venit.

Carmen spunea...

am inteles asta din text...sau mai degajat spus..am inteles din prima,de asta si subliniam ca cel mai bine e sa cand facem ce simtim si cum simtim..si abia atunci un gest are valoare.

Anonim spunea...

sunt ANGELA NU/MI "IESE"COMENTARIUL DECIT ASA(SCUZE ,CE SA TREC LA URL)Nu,nicidecum nu "vorbeam"ironic,nu mi/as permite si nici nu este cazul;vorbele erau un zimbet cald,mi/a placut f.mult abordarea subiectului,pusesem un gind despre voi "baietii"(generic)si cum unele dintre noi "fetele"va iubim si avem intelegere pentru toate gesturile voastre,sau hai ,aproape toate gesturile avind in vedere faptul ca suntem bune cititoare de gesturi;pentru mine una automatismele,de genul acelora despre care era vorba/n postul tau,sunt trecute la iertari ale tuturor berbatilor;fetele ca mine doresc sincer disparitia acelor automatisme si perenitatea gesturilor care se citesc in privire :ma uit in ochii tai si stiu ce fel de gest faci;de/aia am spus ca/ti doresc sa/ti dispara automatismele,adica gestul gol fara scinteia sufletului oglindita/n privire;altfel spus,in vorbele mele nici urma de ironie;
si multumesc pentru vorba de bun venit,sunt de ceva vreme pe/aici,da fara vorbe;

enki spunea...

Cred ca martisoarele si alte cadouri ar trebuii sa fie daruite din inima, si nu din obligatie. In perioada asta , daca nu putem sa le oferim numai celor dragi cadouri, macar sa ne limitam la un grup restrans. Pentru noi incepul primaverii inseamna o cursa nebuna dupa martisoare, si cam atat. Nu zic ca e,neaparat, ceva rau in asta, dar parca atatea tarabe iti provoaca ameteala.

hippiepittis spunea...

Te inseli amarnic. Eu anul acesta NU AM DAT NICI UN MARTISOR. Sotiei nu i+am dat asha ceva de 3 ani. Imi fac chiar un titlu de glorie din asta. Cine se simte jignita, sa intinda mana. Asta i+am spus unei colege de facultate acum vreo 20 de ani. Si eu am absolvit o facultate din politehnica unde erau 14 baieti si 112 fete in anul 1. Si aveam ce si cu cine discuta. Nu toate fetele sunt adeptele formalismului. Oricum, la mine sexul frumos nu reprezinta mai mult de 5 la suta din interes. Daca e sa ma iau dupa blog, la tine reprezinta 90 la suta

Andrei Păunescu spunea...

Angela,
1.Eu o iubesc si o respect atat de mult pana si pe femeia pe care nu o cunosc, incat ma deranjeaza cand o femeie vorbeste despre barbati, la plural. Eu ma straduiesc sa nu spun niciodata "voi, femeile", ci tu sau tu sau tu.
2. Dusman al automatismelor cred ca ti-ai dat seama ca sunt si eu.
3. Daca nu scrii, nu stiu ca esti pe aici. Fa ceva!

Andrei Păunescu spunea...

Enki,
Nu imi place sa ametesc, dar nu se poate sa ignoram tarabele. Problema e doar sa pastram echilibrul

Andrei Păunescu spunea...

hippiepittis,
De la lupta contra formelor goale pana la refuzul programatic al martisorului este ceva cale, iar tu vad ca iti faci un titlu de glorie din a nu da semnul acesta, care uneori poate fi si foarte frumos. In caz ca ai cui sa i-l oferi, desigur.