Condamnarea la mărţişor

Nu tributului obligatoriu!

Nu mi-am dorit niciodată să fiu bolnav, până nu am dat de confortul neaşteptat al unui început de martie, pe care am fost obligat să-l petrec, înfofolit, în pat, cu febră. După acele momente de boală, care au trecut abia după ce mâncasem deja mucenicii de 9 martie, am înţeles că fusesem, până atunci, timp de ani şi ani, involuntar, victima unei traume prelungite, pe care nu mi-o putusem explica şi împotriva căreia nici nu mă străduisem vreodată să găsesc leac, pentru că luasem formalitatea drept o predestinare fără şanse de recurs: obligaţia de a da mărţişoare.

. Să nu fiu înţeles greşit. Iubesc plăcerea de a oferi, cui doresc şi cui îmi face plăcere, cadouri şi mărţişoare. Dar numai cui doresc şi cui îmi face plăcere, nu tuturor femininelor cu care se întâmplă să fiu coleg, rudă, vecin sau apropiat. Nu iubesc obligaţia, formalismul, gestul fără conţinut. Trauma de care vorbeam venea din împrejurarea că fusesem, timp de şase ani, elev al unui liceu unde fetele constituiau majoritatea mai mult decât absolută, cu câte un buchet de 2-3 băieţi extenuaţi şi aproape efeminaţi, la snopul de 30 de sexe frumoase din fiecare clasă. Apoi, mai absolvisem şi o facultate (de filologie-litere), unde masculii erau aproape la fel de rari. Găsiţi, deci, aici revelaţia mea de după ce m-am eliberat de sub jug, după întâmplarea cu boala care mi-a schimbat viaţa de slujbaş docil al lui 1 martie.
. Mereu şi mereu, între 1 şi 8 martie, până la emancipare, se desfăşurase pentru mine (şi poate se desfăşoară şi azi pentru unii dintre cititori) avalanşa de cercuri vicioase: dacă îi dau mărţişor doar profesoarei pe care o simpatizez, se vor supăra celelalte, care îmi vor bate obrazul sau îmi vor face cataloage amare. Dacă îi dau mărţişor numai iubitei sau celei pe care doresc s-o cuceresc, mă vor lua drept bădăran nesimţitoriu colegele şi prietenele ei, pe care, fireşte, nu doresc sub nici o formă să le jignesc. Şi uite-aşa, din cauză în cauză, se ajungea la efecte devastatoare: bugetul pentru mărţişoare fiind mic, trebuia luate lucruri ieftine, la grămadă, care compromiteau gestul, prin chiar kitsch-ul, banalul sau ieftinătatea lor. Acest gest simbolic şi intim căpătase pentru atâţi bărbaţi dimensiuni industriale, care îi schimbau natura, i-o perverteau. Şi brusc, a apărut boala mea izbăvitoare, eliberatoare, la început de martie! Din pat, de acasă, nimeni nu mă putea obliga să dau mărţişoare formale, pentru că mă întâlneam numai cu femininele dragi: iubita, mama, sora, bunica. Nefericirea bolii îmi crease bucuria şi curajul să rup acea vrajă nefastă a cadourilor tipizate, mai ales că, după ce m-am întors sănătos între colege, nu am observat-o pe nici una distrusă de faptul că nu-i luasem eu mărţişor. Prejudecata, actul formal şi condamnarea funcţionează atâta timp cât inculpatul e prezent. Dacă nu eşti de faţă, nimeni nu te acuză, pentru că nimic din ceea ce nu faci nu e, de fapt, vital. Dar, dacă eşti de faţă şi, Doamne fereşte, nu cotizezi cu mărgica legată cu fir roşu de trei bani, eşti un măgar. Nimeni nu mai ţine minte zecile de ocazii când ai dat ofranda, ci doar ocazia când n-ai venit cu tributul, la sultăniţele lui 1 Martie.
. M-am trezit din letargie, m-am scuturat din prejudecată, m-am eliberat de conformism şi m-am maturizat prin curajul de a înfrunta, de atunci încoace, cu capul sus, femininele cărora nu le dau mărţişoare din obligaţie. Marea provocare nu constă în a da mărţişoare tuturor femeilor şi de a le mulţumi (faptul nu e realizabil, nici măcar dacă îţi rişti toată eventuala avere miliardissimă).
Cu adevărat temerar eşti dacă pui în piept, cu ac şi şnur, semnul de dragoste sau de respect, numai acelor femei cărora vrei să le acorzi gestul. Încercarea e mai grea, dar merită. Dacă nu în viaţa asta şi pe lumea asta, măcar în lumea de dincolo, pentru că - să nu uităm - femeile sunt majoritare şi conduc bărbaţii, care cică ar conduce lumea. Aşa încât cuvintele de până acum, pe care le-am strigat cu disperare, ca un poet reînviat, la Tomis, pe un mall de mare, sunt o autopăcăleală, o legendă, o iluzie: bărbaţii nu pot scăpa! Se vor revolta, vor bârfi, vor scrăşni din dinţi şi din portofele, dar apoi vor pleca la cumpărat mărţişoare şi cadouri, pentru toate femininele pe care le cunosc, pe care le-au cunoscut şi, profilactic, pe care le vor cunoaşte.
. Râuri vor seca în albii, munţii vor dispărea aplatizaţi de vânt, petrolul va rămâne o amintire, religiile vor fi una cu pământul, doar tarabele şi obiceiurile din prima săptămână de primăvară vor rămâne aceleaşi. Acum şi-n vecii vecilor, Mărţişor!

Foto: google