Bătrână şi bolnavă,dădaca fugea zilnic de acasă,
câte un ceas,
de mână cu fetiţa
pe care o uitaseră la ea
nişte părinţi prea ocupaţi
şi pe care o creştea
alături de propriii ei copii.
Mergeau în cimitir
unde, ca într-un ritual,
bătrâna
vorbea cu duhul
bărbatului ei
şi îi dădea fetiţei
portocalele
ascunse în sacoşă,
pe furiş,
să nu ştie copiii ei naturali
că o iubea mai mult
pe fetiţa uitată de părinţi,
decât pe cei pe care îi născuse.
Când fetiţa a crescut
destul,
atât cât să trebuiască
să fie restituită părinţilor
şi dusă la şcoală,
dădaca bătrână şi bolnavă
n-a mai avut
pentru cine
să se chinuie trăind
şi a putut vorbi
cu bărbatul ei,
ca de la duh la duh.
Andrei, care a preluat de la acea dădacă rolul de arac
27 de comentarii:
Hi..nu-mi place poezia..e prea trista:)
...am uitat imi plac portocalele;)ma cheama Veronica
Veronica,
Am inteles, la un moment dat, cand eram adolsecent, ca tristetea de moment doare, dar te ajuta sa te vindeci. E ca boala in care, daca ai semnele durerii, inseamna ca trupul lupta. Mai periculos este sa fie ascunsa si sa te doboare deodata. Asa ca tristetea din cantece si poezii, din oftat si gemut de plans, din strigatele de nedreptate si din cautarea mai binelui, este semn ca suferinta va trece. Traiasca tristetea, ca sa ne amintim cat de frumoasa este fericirea. Tot e bine ca ai gasit ceva care sa iti placa in versuri. Tu cine esti?
trista poezia..ca si viata uneori,cand trebuie sa avem pentru cine trai,iubi,respira ,darui.Numai forta sa avem ,sa vedem zi de zi cine are nevoie de ce putem noi oferi.
stiu ca risc sa devin plictisitoare spunand si eu cam acelasi lucru. poezia e mult prea trista. sant multe lucruri triste in jurul nostru pe care uneori incercam sa nu le vedem. stii vorba aia, "iau partea pozitiva a lucrurilor..."
eu sant genul asta de persoana si le spun si prietenilor, apropiatilor, sa incerce tehnica asta. sa stii ca functioneaza.
Poezia asta a rascolit in mine amintirile copilariei. Rolul de arac? Asta m-a facut sa zambesc. Nu stiu exact de ce, dar m-a facut sa ma gandesc la momentele in care stateam cu capul in jos in marul din gradina bunicii. Dadaca nu am avut, dar cred ca mi-au fost de ajuns bunicii.
Oricum, imi place foarte mult poezia ta, mai ales ultimele trei versuri.
R.
salut Andrei,
sunt aici...:) schimba atitudinea...nu te lasa...trece...:) avem nevoie de tine andrei..:)
Andrei ,am si am avut momente f triste in viata ,desi materialiceste stau f bine.
Invataturile care m-au vindecat le-am gasit in cartea "INTELIGENTA SI TRANSFORMARE"de CLAUDIU TRANDAFIR si IULIA BONTAS
Deasemenea am inceput sa practic atit cit am timp YOGA ,posturi si respiratii.
E incredibil ce beneficii pt sanatate au.
Gb.
La raspunsul autorului despre tristetea, pe care o transpune in scrieri si cum aceasta tristete exteriorizata ar fi o modalitate de vindecare si chiar una rapida inteleg ca in viata reala chiar este un om fericit. O fi o reteta viabila?
Plina de sensibilitate, mi-a placut mult.
Concluzia acestei mici povesti ar fi ca, atunci cand ne incheiem misiunea, plecam...Si ce frumoasa misiune a avut aceasta femeie...sa-i fie alaturi unui copil uitat. Tristetea e partea adevarata si profunda a vietii, chiar daca mai grea. Ea ne arata, evident acelora care stiu sa vada, asa cum suntem de fapt, fara prefacatorie si fara fard. Si ne mai ajuta sa ne testam prietenii... ceea ce nu e putin lucru.
Cristina Balanescu
Draga Andrei,
Am reusit abia acum sa citesc ce ai mai scris in ultimele zile. de mult timp urmaresc ce se "intampla" pe blog, doar ca niciodata nu am vrut sa comentez... si foarte rau am facut.
Stiu ca va suna aiurea, dar, citind poezia, care are un "aer" atat de trist, si faptul ca treci prin momente grele, ma fac sa ma simt un pic vinovata, deoarece eu am avut unul dintre cele mai frumoase week-end-uri.
Putem sa vorbim mult despre cat de greu ne este, dar cum ai spus si tu: "poate ca altora le este si mai rau".
Tot ce pot sa-ti spun e: "Capul sus!". Am trecut si eu prin momente nefaste, dar le-am depasit. Stii cum se spune TOT RAUL E SPRE BINE... asa imi place sa cred
Cu drag, Cati
E o poezie foarte draguta, desi emana atata tristete, dar e de inteles tinanad cont de starea dvs. de spirit.Cu totii trecem prin momente grele, dar uneori e bine sa privim in jur si sa ne gandim cat de norocosi suntem noi in comparatie cu altii, sau cat de banala pare suferinta noastra fata de a altora(asta daca suntem obiectivi).Tot ce ni se intampla in aceasta viata se intampla cu un scop anume, asa ca o suferinta poate fi o pedeapsa la o fapta savarsita de noi mai demult,poate fi o incercare a destinului, poate fi sansa de a cunoaste camarazi noi de suferinta, poate fi un impuls pt. a ne demonstra ca de fapt suntem puternici si putem depasi orice.Sincer am ajuns sa cred ca viata nu ar mai avea atat farmec daca totul ar fi roz, ne-am simti ca niste papusi rasfatate.Adevaratele caractere se formeaza doar depasind fel de fel de obstacole.Oamenii cu adevarat puternici reusesc ori de cate ori viata le e potrivnica. Si vreau sa cred ca dvs. sunteti o persoana suficient de puternica pt. a depasi acest impas.
Realista poezie,plina de adevaruri care se intampla zilnic!La noi multi bunici joaca rolul dadacei,pana cand copilul e pregatit sa infrunte societatea;dupa care sunt uitati si abandonati sentimental de toti!Ma aliniez parerii generale in privinta pesimismului care pluteste in aerul scriiturilor,si sper ca veti inlatura mirosul tristetii cu un parfum de optimism(nu se gaseste la super-market,ci doar pe raturile sufletului)!Queenie
Doinito,
Si eu sunt doctor in a imi aminti binele, chiar din foste relatii de dragoste. Unei femei care ma ameninta, imediat dupa despartire, si devenise disperata si rea, i-am spus: raman cu binele, ramai cu bine! Asa ca sunt de acord cu tine, dar eliminarea raului se face si invocandu-l pana la demonetizare, ca sa-l alungi.
Ruxandra,
Sper ca nu ai cazut in cap din pom, ci ai cazut in cap dupa vreun barbat. Starea de arac este o onoare, chiar daca, adesea, dupa ce planta agatatoare isi realizeaza propria tarie, esti abandonat.
Dane,
Multumesc. Si noi, ca mare comunitate romaneasca, avem nevoie de cei putini ca tine care, desi foarte tineri, nu lasa o mare problema cum e cea a romanilor din Harghita si Covasna, numai pe seama altora, care, de cele mai multe ori, sunt nepasatori. Te respect si as vrea sa nu iti uiti credinta si lupta!
Gb,
1) Numele tau ma duce cu gandul la Marea Britanie, spatiul pe care il admir cel mai mult, pentru toate ale sale, inclusiv pentru ca a dat fitil Americii, pe care o iubesc la fel.
2) Si saracia, si bogatia creeaza tristete celor care gandesc. Fericiti 100% sunt doar idiotii care stiu doar sa mestece si sa se bage in pat.
3) Solutiile alternative pentru sanatate m-au fascinat de mic.Am avut norocul sa ii cunosc bine pe Valeriu Popa si pe multi alti oameni ai sanatatii neconvenstionale.
Enki,
Plina de sensibilitate esti si tu
Anca,
Vorbesti frumos, dar cam ocolit. M-am straduit si am inteles ce ai spus. Nu, nu sunt fericit, decat in sensul ca pricep ca e mai buna nefericirea reflexiva decat fericirea cretina. Dar ai si dreptate: in momentele de maxima durere, mi-as dori sa fiu un dobitoc. Nu ca n-as fi in anumite imprejurari, dar mi-as dori acea imbecilitate ingenua, senina. Cine stie? Poate o voi atinge candva.
Cristina Balanescu,
1.Ai perceput exact mesajul si mai mult decat atat.
2. Te admir din suflet pentru identitatea ta (macar aparent) dezvaluita intreg.
Cati,
Cel mai important si frumos lucru, din ce mi-ai scris, este ca ai glanda vinovatiei ca tu ai fost fericita in clipa cand altul era nefericit. Nu o sa iti aduca numai bine aceasta trasatura, dar te vei simti mereu usurata la inima, cu toata povara pe care o iei asupra.
Catalina,
Nu mi-e rusine sa iti mai multimesc o data pentru solidaritate. In plus, si tu ai pozitia cea mai riscanta, in ceea ce priveste acceptarea de a fi nefericit adesea, ca sa simti bucuria uneori. Adrian Paunescu are un vers, in cantecul Niciodata al lui Octavian Bud: Niciodata sa nu uitam de cei mai tristi ca noi!
Queenie,
Deja, sper ca ai simtit un palpait de aer mai optimist in textele de azi. Te supara daca iti spun ca iti datorez si tie graba cu care incerc sa imi reiau viteza si altitudinea de croaziera?
corect, corect ce ai spus. e doar un alt mod de a "rezolva" cumva probleme de genul asta
poezia aceasta mi-a adus aminte de copilarie...aveam vreo 10-11 ani.in fiecare vara stateam toata vacanta la bunici intr-o regiune parca uitata de timp si de lume...era o batrana(o nasa de-a bunicii mele) care semana cu femeia din poezie. dar ea nu ne aducea portocale, ci din sortul ei uzat scotea agrese in fiecare zi...imi amintesc si acum gustul lor...si mereu spunea ca sunt pentru fete, pentru fete(adica pt mine si sora mea). si ea avea un ritual sa mearga la cimitir, dar nu pentru a vorbi cu cineva, ci pentru a tamaia pe cei trecuti de partea cealalta. trist pentru ca ma gandesc acum...ea avea copii si nepoti, dar care nu o vizitau niciodata(asta ma face sa ma gandesc ca isi dorea cu ardoare ca si nepoti ei sa fi venit macar in vizita din cand in cand...).Sandrita
Sandrita,
Cultiva-ti pornirea de a scrie. Nu degeaba incerci jurnalismul, nu?
Trimiteți un comentariu