Una e credinţa, alta e religia

După textul despre Dumnezeu, cel chemat în judecată de un nebun, am primit câteva comentarii care m-au mai pus o dată pe gânduri şi trebuie să spun tare:

Mă aflu într-o permanentă cumpănă de analiză a ceea ce îmi imaginez că sunt credinţa, spiritualizarea, religia, scepticismul.
Pe de o parte, pricep foarte bine cât de mult a însemnat şi încă înseamnă să rânduieşti pozitiv, prin religie, viaţa unor oameni prea puţin educaţi, care au nevoie de mesaje şi modele simple, elementare, de pilde şi de trasee clar stabilite şi nu prea stufos exprimate, pentru a se umaniza şi a ieşi din abrutizare. Ca să fie mai simplu, s-a găsit formula "Crede şi nu cerceta!", care a avut rolul ei complex, şi bun, dar şi inchizitorial.
Pe de altă parte, mă uluieşte, mă intrigă, mă doare, mă revoltă să văd cum oameni inteligenţi şi educaţi se ambiţionează să nu vrea măcar să facă distincţia între Credinţă şi Religie/Confesiune/Superstiţie, confundându-le şi condamnându-i vehement pe cei care nu cred în aceleaşi contururi divine, în aceleaşi cărţi mai mult sau mai puţin sfinte, şi în aceleaşi calendare ca ei.
Una e credinţa, alta e religia! Sau cel puţin asta ar trebui să priceapă oamenii reflexivi, care, acceptând pe bună dreptate că tainele lumii nu vor fi niciodată desluşite complet de fizică, chimie, astronomie sau medicină, ar avea de reflectat dacă nu e ridicol să susţină, în mileniul trei şi mai departe ceea ce era, cumva, firesc să fie exprimat în termenii vremurilor, de cărţi de căpătâi de acum mii de ani.
Una este, deci, convingerea că omul nu va putea niciodată atinge toate misterele existenţei şi cu totul alta este să te oblige un habotnic, un obscurantist sau un fanatic al vreunei confesiuni să preiei varianta sa şi numai a sa, căreia, totuşi, cineva, tot om şi el, i-a dat formă, i-a dat cuvânt, i-a dat formă scrisă, în terminologia epocii, cândva, şi i-a zis creştinism sau mahomedanism sau iudaism sau zoroastrism sau hinduism sau buddhism sau scientism sau oricum altfel.La ceas de cumpănă istorică, dacă, prin religie, România trebuie să se apere de vreo agresiune din afară sau dinăuntru, inclusiv confesională, mă declar în gura mare ceea ce sunt: ortodox, prin botez, prin tradiţie şi istoria neamului meu de acasă sau din spaţiul geografic şi etnic în care am apărut pe lume. Altfel, nefiind un religios practicant, stau rezervat în sălaşul meu - chilie cu un singur loc, netranzacţionabil - de fiinţă care ştie că există şi materie palpabilă dar şi o fascinantă paramaterie intuibilă, că există căutare ştiinţifică fără limită dar şi nerelevare spirituală perpetuă. Şi îmi caut, de acolo, echilibrul, în chiar îndoielile mele, în scepticismul meu lucid uneori iar alteori visător, în întrebările cărora nu le voi găsi, bineînţeles, decât răspunsuri parţiale sau temporare, şi în convingerea că, pentru mine, dumnezeirea nu se confundă cu o icoană sau cu o carte, ci mult mai mult cu dreptatea, cu energiile universale subtile, cu nevoia de repere de conştiinţă, cu identitatea irepetabilă a individului şi a comunităţii, cu alternanţa necesară dintre fericire şi suferinţă, cu nevoia de a primi dar şi de a sacrifica şi cu dreptul de a mă îndoi de orice mi se pare suspect, lângă dreptul egal de a crede naiv în orice mi se pare că îmi dă motivaţie să trăiesc. Şi să am, faţă de moarte, tot mai mult, nu starea de frică, nici pe cea de aşteptare, ci starea de curiozitate.

(Foto) Un fel de a vedea credinţa: cer, apă, energii imateriale şi mai deloc pământ