"Fără număr", rock, folk şi manele

Cătălina mi-a scris la comentarii despre piesele pe care vi le-am propus. Îi răspund şi ei, dar şi dumneavoastră tuturor, pentru că e un subiect care depăşeşte stadiul de mesaj personal.

E adevărat că muzica preferată poate defini profilul omului, dar să nu facem din asta o regulă prea rigidă. Şi inversul e valabil. Unii oameni de excepţie ascultă muzici îndoielnice şi asta poate fi semnul lor de descarcare si de decont firesc cu lumea mizera din jur. Am cunoscut oameni extraordinari care se uita pasionati si la filme prostute, nu doar la capodopere. La ei, consumul de (pseudo)cultura nu trebuie condamnat, ci trebuie inteles, ca orice gest cotidian: luam un suc, tragem apa, punem in coş fleacuri de la magazin. In afara pe cei de la AC/DC, pe care nu intamplator i-am pus in cap de lista, mai jos de australieni nu este un top al preferintelor mele, ci sunt cateva propuneri din ceea ce ascult eu cu drag. Eu însumi, care ştiţi ce opţiuni muzicale şi culturale am, nu mă feresc să spun că mă uit la Dallas şi la Seinfeld cu plăcere, pentru că am şi eu dreptul la parcela mea necesară de scăldat în cultura comună, derizorie.
În privinţa manelistului-consumator, ca figură tipologică, cred că, educat ca lumea, şi un el ar putea aprecia ce e bun în rock-folk, asa cum şi eu pot asculta cu plăcere câteva cântecele din zona uşoara, manelistă, dacă simt ceva autentic acolo. Pericolul manelizarii vine şi din faptul că unii artisti ai genului sunt foarte talentati, au voci extraordinare, fac piese cu texte care merg la inimă şi chiar naivitatile lor din cuvinte emotioneaza pe alocuri, pentru că sinceritatea devine adesea o armă de nebătut, dincolo de rigori estetice academice. Ăsta e adevărul. Dacă ar fi lipsiţi de talent, nu i-ar lua nimeni în seamă. Trebuie să fim lucizi şi corecţi, dacă ne pretindem cu un cap peste medie. Mie îmi place să analizez excepţiile şi de aceea vă invit să admiteţi că, de exemplu, Adi Minune este un tip de un talent ieşit din comun, că este o figură pe care nu o poţi ignora (nu numai datorită taliei) şi că a scos câteva cântece credibile. Dacă suntem sinceri cu noi înşine, chiar noi, cei care iubim hard'n'heavy'n'folk, trebuie să recunoaştem că e frumoasă până şi varianta manelizată de Adi de la Vâlcea a hitului sârbesc "Supărat", că "Of, viaţa mea" nu e un cântec fără dramă şi că alde Salam, Bursuc, Puştiul, Vijelie, Alizeu, Parizer şi toţi ţiganii ăia de aur, de argint, de platină şi de ce metale or mai vrea ei, inclusiv de aramă, sunt oameni înzestraţi de natură pentru muzică şi nu numai. Totul este echilibrul, adică să nu facem din "Fără număr" sau din "Haide hai să-ţi fac damblaua / Să mă cauţi cu salteaua" singurele puncte de referinţă din cultura noastră muzicală. În rest, să le fie de bine şi noi să ne vedem de ale noastre!

Aşa că au loc toţi în playlisturile noastre şi în imaginile acestui articol: şi regretatul Bon Scott (solistul lui AC/DC, plecat pe Highway to hell, în februarie 1980), şi Adrian Copilu' Minune (plecat, probabil, la vreo cumetrie pentru weekend).