La 13 km de Alba Iulia, în cimitirul din Lancrăm, multe morminte se resorb în pământ. Nu se mai ştie ale cui sunt. Nu se ştie dacă mai trăiesc ultimii bătrâni care ştiau ale cui sunt. Iarba a acoperit aproape totul. Căpiţele şi crucile par surori ale aceleiaşi deshidratări vegetele şi umane. Printre semnele de anonimizare naturală, rămâne vertical un semn personalizat al geniului care nu-şi pierde identitatea: mormântul lui Lucian Blaga, cel care parcă anticipa tabloul cimitirului în care urma să intre, în poemul “Peisaj transcendent”: “Clopote sau poate sicriile / cântă subt iarbă cu miile“, în aceeaşi vibraţie cu marele său contemporan, Carl Sandburg, şi el aflat sub obsesia ierbii care cicatrizează: “Sunt iarba / Lăsaţi-mă să lucrez.”
Natura încearcă să ţină pasul cu poemele pe care le-a inspirat: dealurile Ardealului dintre Sibiu şi Alba, crucile acoperite de iarbă vie şi de iarbă cosită, mormântul lui Blaga, explozia de vegetaţie care urcă să apere o cruce, biserica din Lancrăm şi chiar sala se sport, construită nefericit, în urmă cu câţiva ani, exact între mormântul poetului şi imaginea dealurilor lipite de cer în ecuaţia vale-deal pe care cărturarul a încercat să o descifreze în “Spaţiul mioritic”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu