Cronicar şi la propria moarte!

31 octombrie 2010, Spitalul de Urgenţă Floreasca, Secţia de Chirurgie Cardio-Vasculară, etajul 6.

Pe la ora 14, doctorul Şerban Brădişteanu lasă ordin să mi se permită nu doar să intru la tata în rezervă să-l văd, ci şi să să stau câteva ore. Ştie că am traversat înapoi continentul, din Portugalia, ca să fiu aproape de A.P., care s-a internat pe 26 octombrie după-amiaza, imediat ce eu abia plecasem spre aeroport (m-a lăsat să intru şi vineri noaptea, pe 29/30 octombrie, când am venit la Urgenţă direct dela Otopeni). Nu îi aduc flori. A.P. a considerat mereu că e o cheltuială fără rost să faci cadou flori, care nu au nicio utilitate practică şi care se şi usucă repede – poate de aceea lua ca un titlu de glorie (contra)performa

nţa de a nu fi oferit niciodată flori femeilor, ci alte dovezi, mult mai puternice, de dragoste. Şi la ultima aniversare din 20 iulie 2010, în sms-urile-invitaţie, trimise prin intermediul Anei şi Carmenei (aşa îi plăcea să spună, ca să-i feminizeze numele) zecilor de posibili oaspeţi, a ţinut neapărat să scrie că nu vrea flori, care ar putea avea semnificaţia unui alt eveniment, desigur, moartea.

Aduc cu mine în salonul în care tata stă singur, în primul pat,

pe stânga, nişte lucruri, pe care le rânduiesc în patru secţiuni: 1) Alimente: o caserolă de prune, un litru de lapte cu 1,5% grăsime şi o cutie de cacao praf, fără zahăr (nu mă gândeam, când am oprit în drum, la un magazin, că aveau să fie ultimele cumpărături pe care tata mi-a cerut, prin intermediul lui Carmen, să i le fac). 2) Fotografii: o geantă diplomat plină cu fotografii, pe care tot voia să le vadă, şi pe care am reuşit să le organizez pe plicuri, pe secţiuni, cu el şi oameni cu care s-a întâlnit, cu famili

a, cu Cenaclul. Personalul medical s-a uitat cu spaimă când am introdus geanta în rezervă, ştiind că pot apărea sancţiuni, dacă se încalcă rigoarea impusă de domnul Brădişteanu. Nu a avut putere să se mai uite la poze. Nici măcar nu am deschis geanta. Nici nu am insistat pentru că, pe moment, m-am bucurat şi că nu se agită, şi că nu va inhala praf de pe poze, şi că, dacă ar începe să le scoată din plicuri, ar trebui s-o iau dela capăt cu ordonarea, aşa cum făcea mereu când mă certa că sunt prea riguros, chiar rigid, cu lucrurile pe care mi le-a încredinţat spre păstrare (poze, filmări, cărţi, scrisori). Mă acuza, câ

teodată, cu o revoltă laudativă, că am pus cheie pe toate acestea şi că a ajuns să-mi ceară voie să aibă acces la propriile lui lucruri. Dar niciodată nu mi-a cerut cu adevărat să i le restitui, în haosul pe care recunoştea că-l creează în jur, amestecând mereu ziare, manuscrise, telecomenzi şi telefoane, pentru că ştia că nu are putere să le gestioneze şi mai ştia cât de repede s-ar fi rătăcit, în unghere sau buzunare străine, pe la atâţia cărora le-a dat şi care nu i-au mai restituit valori de acest fel. 3) Pixuri: o pungă cu pixuri ad

use dela Lisabona, cadourile pe care le iubea cel mai mult. Îi plăceau pixurile simple, ieftine, „grase”, care să se potrivească mâinii lui mari, care să nu-i scape printre degete, asupra cărora să se poată aşeza. A încercat unul dintre pixurile negre cu mâner găurit, l-a deschis şi l-a închis cu câte-un clic, a zâmbit, mi-a mulţumit, iar eu i-am spus că i-am adus în spital doar câteva, să aibă cu ce să scrie numai câteva zile, pentru că restul îl aşteaptă acasă. Cred că mi-a simţit optimismul prefăcut, fiindcă, în realitate, nu credeam că va veni acasă prea curând, ba chiar mă temeam că rezerva îi va deveni casă pentru o perioadă lungă. 4) Aparatul foto, reportofonul şi carneţelul de notiţe, bine ascunse în borsetă, pe care le port cu mine aproa

pe mereu, de când mi-a spus, în urmă cu mulţi ani: „Fii întotdeauna ziarist, ia-ţi armele cu tine tot timpul, dacă ar fi posibil încearcă să fii cronicar şi la propria ta moarte!”

Pe la ora 16.30, mi-a spus să iau o hârtie, să facem sumarul p

entru emisiunea sa dela Radio Reşiţa. Mi-a spus să-i fac propuneri de piese, dar, înainte de toate, văzându-mă cum îi stau în faţă, pe scaunul de lângă pat, cu pixul şi hârtia gata de scris, mi-a spus: „Hai să-ţi dictez două strofe, trei!” şi a şi început, ca niciodată de rar, să spună versuri: „De-aicea, de pe patul de spital...” Mi-a dictat cele şase strofe în 35 de minute, cu pauze lungi. Mult timp, faţă de viteza cu care scria altădată. La ultima strofă, mi-a cerut părerea, dacă să spună „pâine şi dreptate” sau „minima dreptate”. I-am spus că mi se pare mai bine „minima dreptate” şi mi-a dat credit.

În alte dăţi, dacă îi spuneam că o variantă e mai slabă decât alta, lua partea propriului vers care nu convinsese şi îl alegea ostentativ, din solidaritate cu posibilele puncte mai slabe ale operei sale, neacceptând că poate scrie uneori mai bine, alteori mai puţin bine. I-am propus să şi înregistrăm audio-video poezia, ca să o dau în emisiunea mea de marţi şi să o trimit şi la Radio Reşiţa şi Radio Craiova. Deşi stătea în pat, pe partea stângă, a luat o atitudine ca de soldat în exerciţiul funcţiunii, s-a aşezat mai bin

e în cotul stâng şi a recitat. La ultima strofă, a ezitat. A simţit că, la penultimul vers, lipsesc nişte silabe („Dă-mi, Doamne, încă nişte ani”). Mi-a spus: „Să nu creadă cineva că, dacă sunt în spital, mi-am pierdut şi minţile. Să refacem.” A adăugat cuvântul „viaţă” pe care l-am pu

s la locul său în vers („Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani”), apoi a considerat poezia gata şi a reînregistrat audio ultima strofă, urmând ca eu să fac modificarea la studio.

Dela un cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital,

Pe care mă găsesc de vreme lungă,

Consider că e-un gest profund moral

Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,

Din maxima profesorului grijă,

În jurul obositei mele inimi

Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,

Cu cine ştie ce bolnav aicea,

Alarma mi se pare un colind

Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,

Păziţi-vă şi inima, şi gândul,

De nu doriţi să vină anii grei,

Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,

De-a dreptul cardiac, precum se ştie,

Recunoscând că patul de spital

Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,

Eu însumi sunt mai omenos în toate,

Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani

Şi ţării mele minima dreptate.

S-a ridicat din pat în şezut, ajutat de Ana şi de o asistentă şi, stând pe scaunul special de lângă patul cu elevator, i-am întins placa de scris, cu poezie cu tot, să o semneze. Zâmbind, mirându-se, dar ştiind că e o cerere pe care o fac în spiritul în care m-a crescut, să consemnez mereu cât mai multe detalii din care se constituie istoria, a semnat, pe verticală, în stânga strofelor, „APăunescu”, în timp ce mi-a spus: „Eşti aşa de legalist!”