21 noiembrie 2010

Cronicar şi la propria moarte!




31 octombrie 2010, Spitalul de Urgenţă Floreasca, Secţia de Chirurgie Cardio-Vasculară, etajul 6.

Pe la ora 14, doctorul Şerban Brădişteanu lasă ordin să mi se permită nu doar să intru la tata în rezervă să-l văd, ci şi să să stau câteva ore. Ştie că am traversat înapoi continentul, din Portugalia, ca să fiu aproape de A.P., care s-a internat pe 26 octombrie după-amiaza, imediat ce eu abia plecasem spre aeroport (m-a lăsat să intru şi vineri noaptea, pe 29/30 octombrie, când am venit la Urgenţă direct dela Otopeni). Nu îi aduc flori. A.P. a considerat mereu că e o cheltuială fără rost să faci cadou flori, care nu au nicio utilitate practică şi care se şi usucă repede – poate de aceea lua ca un titlu de glorie (contra)performa

nţa de a nu fi oferit niciodată flori femeilor, ci alte dovezi, mult mai puternice, de dragoste. Şi la ultima aniversare din 20 iulie 2010, în sms-urile-invitaţie, trimise prin intermediul Anei şi Carmenei (aşa îi plăcea să spună, ca să-i feminizeze numele) zecilor de posibili oaspeţi, a ţinut neapărat să scrie că nu vrea flori, care ar putea avea semnificaţia unui alt eveniment, desigur, moartea.

Aduc cu mine în salonul în care tata stă singur, în primul pat,

pe stânga, nişte lucruri, pe care le rânduiesc în patru secţiuni: 1) Alimente: o caserolă de prune, un litru de lapte cu 1,5% grăsime şi o cutie de cacao praf, fără zahăr (nu mă gândeam, când am oprit în drum, la un magazin, că aveau să fie ultimele cumpărături pe care tata mi-a cerut, prin intermediul lui Carmen, să i le fac). 2) Fotografii: o geantă diplomat plină cu fotografii, pe care tot voia să le vadă, şi pe care am reuşit să le organizez pe plicuri, pe secţiuni, cu el şi oameni cu care s-a întâlnit, cu famili

a, cu Cenaclul. Personalul medical s-a uitat cu spaimă când am introdus geanta în rezervă, ştiind că pot apărea sancţiuni, dacă se încalcă rigoarea impusă de domnul Brădişteanu. Nu a avut putere să se mai uite la poze. Nici măcar nu am deschis geanta. Nici nu am insistat pentru că, pe moment, m-am bucurat şi că nu se agită, şi că nu va inhala praf de pe poze, şi că, dacă ar începe să le scoată din plicuri, ar trebui s-o iau dela capăt cu ordonarea, aşa cum făcea mereu când mă certa că sunt prea riguros, chiar rigid, cu lucrurile pe care mi le-a încredinţat spre păstrare (poze, filmări, cărţi, scrisori). Mă acuza, câ

teodată, cu o revoltă laudativă, că am pus cheie pe toate acestea şi că a ajuns să-mi ceară voie să aibă acces la propriile lui lucruri. Dar niciodată nu mi-a cerut cu adevărat să i le restitui, în haosul pe care recunoştea că-l creează în jur, amestecând mereu ziare, manuscrise, telecomenzi şi telefoane, pentru că ştia că nu are putere să le gestioneze şi mai ştia cât de repede s-ar fi rătăcit, în unghere sau buzunare străine, pe la atâţia cărora le-a dat şi care nu i-au mai restituit valori de acest fel. 3) Pixuri: o pungă cu pixuri ad

use dela Lisabona, cadourile pe care le iubea cel mai mult. Îi plăceau pixurile simple, ieftine, „grase”, care să se potrivească mâinii lui mari, care să nu-i scape printre degete, asupra cărora să se poată aşeza. A încercat unul dintre pixurile negre cu mâner găurit, l-a deschis şi l-a închis cu câte-un clic, a zâmbit, mi-a mulţumit, iar eu i-am spus că i-am adus în spital doar câteva, să aibă cu ce să scrie numai câteva zile, pentru că restul îl aşteaptă acasă. Cred că mi-a simţit optimismul prefăcut, fiindcă, în realitate, nu credeam că va veni acasă prea curând, ba chiar mă temeam că rezerva îi va deveni casă pentru o perioadă lungă. 4) Aparatul foto, reportofonul şi carneţelul de notiţe, bine ascunse în borsetă, pe care le port cu mine aproa

pe mereu, de când mi-a spus, în urmă cu mulţi ani: „Fii întotdeauna ziarist, ia-ţi armele cu tine tot timpul, dacă ar fi posibil încearcă să fii cronicar şi la propria ta moarte!”

Pe la ora 16.30, mi-a spus să iau o hârtie, să facem sumarul p

entru emisiunea sa dela Radio Reşiţa. Mi-a spus să-i fac propuneri de piese, dar, înainte de toate, văzându-mă cum îi stau în faţă, pe scaunul de lângă pat, cu pixul şi hârtia gata de scris, mi-a spus: „Hai să-ţi dictez două strofe, trei!” şi a şi început, ca niciodată de rar, să spună versuri: „De-aicea, de pe patul de spital...” Mi-a dictat cele şase strofe în 35 de minute, cu pauze lungi. Mult timp, faţă de viteza cu care scria altădată. La ultima strofă, mi-a cerut părerea, dacă să spună „pâine şi dreptate” sau „minima dreptate”. I-am spus că mi se pare mai bine „minima dreptate” şi mi-a dat credit.

În alte dăţi, dacă îi spuneam că o variantă e mai slabă decât alta, lua partea propriului vers care nu convinsese şi îl alegea ostentativ, din solidaritate cu posibilele puncte mai slabe ale operei sale, neacceptând că poate scrie uneori mai bine, alteori mai puţin bine. I-am propus să şi înregistrăm audio-video poezia, ca să o dau în emisiunea mea de marţi şi să o trimit şi la Radio Reşiţa şi Radio Craiova. Deşi stătea în pat, pe partea stângă, a luat o atitudine ca de soldat în exerciţiul funcţiunii, s-a aşezat mai bin

e în cotul stâng şi a recitat. La ultima strofă, a ezitat. A simţit că, la penultimul vers, lipsesc nişte silabe („Dă-mi, Doamne, încă nişte ani”). Mi-a spus: „Să nu creadă cineva că, dacă sunt în spital, mi-am pierdut şi minţile. Să refacem.” A adăugat cuvântul „viaţă” pe care l-am pu

s la locul său în vers („Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani”), apoi a considerat poezia gata şi a reînregistrat audio ultima strofă, urmând ca eu să fac modificarea la studio.


Dela un cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital,

Pe care mă găsesc de vreme lungă,

Consider că e-un gest profund moral

Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,

Din maxima profesorului grijă,

În jurul obositei mele inimi

Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,

Cu cine ştie ce bolnav aicea,

Alarma mi se pare un colind

Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,

Păziţi-vă şi inima, şi gândul,

De nu doriţi să vină anii grei,

Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,

De-a dreptul cardiac, precum se ştie,

Recunoscând că patul de spital

Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,

Eu însumi sunt mai omenos în toate,

Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani

Şi ţării mele minima dreptate.

S-a ridicat din pat în şezut, ajutat de Ana şi de o asistentă şi, stând pe scaunul special de lângă patul cu elevator, i-am întins placa de scris, cu poezie cu tot, să o semneze. Zâmbind, mirându-se, dar ştiind că e o cerere pe care o fac în spiritul în care m-a crescut, să consemnez mereu cât mai multe detalii din care se constituie istoria, a semnat, pe verticală, în stânga strofelor, „APăunescu”, în timp ce mi-a spus: „Eşti aşa de legalist!”

25 de comentarii:

Anonim spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Florentina spunea...

Andrei,ce frumoase si triste cuvinte,ce amintiri valoroase...care vor mangaia mai apoi sufletele indoliate.Multumesc pentru ca ni le-ai impartasit.Cu dragoste,Florentina

Craiova spunea...

In viata pretiosi sint oamenii, insa rareori constientizam ca ceea ce trebuie sa cladim sint legaturile cu cei dragi… Evenimentele banale devin grandioase, caci dau sens vietii si valoare fiintei noastre efemere..

apiuliana spunea...

Andrei, cuvintele tale au o deosebita incarcatura emotionala.Nu m-am putut abtine sa nu plang cand am citit randurile scrise de tine...

Anonim spunea...

Ce viata minunata cred ca ati avut langa tatal dvs. Va invidiez(in sensul bun al cuvantului) pt. acest privilegiu al sortii, de a fi copilul marelui Adrian Paunescu.E clar ca ati mostenit nenumarate calitati de la dumnealui si mai ales mult talent.
Va felicit pt. tot ceea ce faceti si va multumesc ca ne impartasiti din intamplarile dvs. alaturi de domnul Paunescu, desi acestea din urma sunt cam dureroase.
Catalina22

Anonim spunea...

apiuliana, Andrei nu a scris telenovela, doar realitatea.

Simona spunea...

cred ca amintirile mai alina din durere, nu-i asa?!

giovanna spunea...

ANREI,AM CITIT CU EMOTIE CELE SCRISE DE TINE AICI.
AM SUFERIT CA MULTI ALTI LA MOARTEA TATALUI TAU,ISA VREU SA-TI SPUN CA AI TALENT DE SCRIITOR,NU AI INCERCAT SA SCRII?CU STIMA IOANA.

Doina spunea...

Draga domnule Andrei,
Veti "reaprinde" "Flacara lui Adrian Paunescu" (revista), sau va ramane doar palpairea ei in inimile celor care l-au apreciat?
Vesnica lui pomenire!

Ghost spunea...

eu as spune altfel...."Esti atat de altruist sa ne impartasesti momente atat de importante din viata ta."

Silvia spunea...

Mi-au dat lacrimile si din pacate...nu mai am ..alte cuvinte ! multumesc !

Olivia Ilie spunea...

Multumesc din inima Andrei pentru tot ce faci!!! Sunt amintiri de neuitat, amintiri care dor,amintiri atat de vii....dar pentru dragostea ce i-am purtat-o "poetului si poeziilor lui" meritam acest moment!!!Multumesc ca te-ai gandit si la noi cititorii...
Dumnezeu sa iti dea putere sa rezisti.

elena marin-alexe spunea...

Am citit cu mare emotie, abia tinandu-mi lacrimile.Multumesc mult Andrei, ca esti altruist si imparti cu noi, cei ce avem un cult pentru POET, farame din clipeLe de pe urma ale tatalui tau si Poetului nostru national A.P.

ana roman spunea...

Buna seara,Andrei!...am deschis laptop-ul cu infrigurare...si am zambit cand am vazut ca ne-ai scris...constatarea mea este ca(trebuie sa recunosti)ne iubesti si esti constient de iubirea ce-ti purtam,altfel nu ai imparti cu noi tezaur de suflet paunescian...multumesc si te sarut pe suflet....Lumina,lupta,libertate!

Maria spunea...

Multumim ca ne-ai dus mai aproape de POET. Chiar si pe final... M-au emotionat si pe mine cuvintele tale si sunt sigura ca vei reusi sa realizezi ceea ce i-ai fi promis candva. Succes si multa sanatate !

Iulian H spunea...

Sunt convins ca tatal tau va trai prin tine. Multumesc. Iulian H.

dana68 spunea...

Ai tarie de caracter,Andrei!Stiu ce inseamna sa retraiesti ultimele zile ale parintelui tau,sa,,ruleze,,in memorie toata viata ta alaturi de dansul,sa te gandesti ca poate n-ai facut destul,sa regreti momentele mai putin bune...Cred ca toti cei pentru care TATA si MAMA nu sant doar simple cuvinte,trec prin asa ceva.Cei ai caror parinti sant plecati ca si tatal tau.Pentru puterea de-a impartii,,bucati de suflet,,cu noi,cu plecaciune multumiri!

nartip spunea...

-Dragul meu "ciufulici".Noi cei care mai suntem inca pe pamant,pana vom ajunge dedesubtul lui iti vom tine vie amintirea si sufletul tau sa fie linistit.I-am scris-Adriene- lui BADIA sa te primeasca in ceata cereasca a iubitorilor de neam si sa continuati scrierean simfoniei nemuririi Romaniei.Vom veni si noi-pe rand- sa marim "ceata",iar aici pe pamant lasam urmasi demni de noi.
-Vesnicia noatsra a ROMANILOR este asigurata.De la Burebista si pana la cel care se naste in creer de munte acum in prag de iarna 2010 au pus cate un strop din vinul toamnei pe tarana stramosilor,in aminitirea celor care au in inimi sange romanesc.Stejarii mor in picioare.gh.pitran

nartip spunea...

-Draga Andrei.Aveam 17 ani si-l descoperisem pe Adrian facand poezii.El avea 12 ani.L-am adus la cenaclul literar de la sala Mignon a actorilor unde eram si eu primit pentru ceva "inclinatii" artisticoliterare.Se purtau plete in mod protestatar,dar ca sa pacalim cenzura-nu era voie cu plete-le lasam ciufulite,Adrian era el mai ciufulit dintre noi si cand recita se inflacara asa de tare,ca parul se "electriza" si se zburlea ca un arici.
-Asa i-am zis toti "ciufulici".Viata ne-a dus pe fiecare in drumul sau-eu la cosmonauti- pasiunile capatand forme accentuate in mod diferit.El,Adrian,a ajuns ce stim cu totii,iar eu ce nu stim decat mai putini,gata de zbor,dar nu am zburat,pentru ca DOAR cate un "PAUNESCU Adrian" ajunge la stele,si,la fel,cate un cosmonaut...
-Am convingerea ca BADIA l-a primit in ceata nemuritorilor si impreuna vor continua sa scrie-continua-simfonie a nemuririi noastre ca ROMANI.Vesnica pomenire.nartip

Anonim spunea...

Multumim frumos ca ti imparti amintirile dureroase cu noi.E o ,,descarcare,, necesara, pe care o simt si eu de fiecare data cind sunt necajita de cei din jur! Te rog frumos nu baga in seama vorbele ,,grele,, ci numai cele care ti incalzesc sufletul. L am iubit, te iubim, va iubim intreaga familie,suntem alaturi de voi bucurindu ne in continuare de versurile,melodiile si momentele frumoase petrecute in preajma MARELUI OM Adrin Paunesc.....Stela,o femeie simpla

Fabiola spunea...

Multumesc, Andrei!
Din acea zi de noiembrie sufletul imi e apasat de o greutate nevazuta. Nu mai am starea necesara de a face ceea ce cu drag faceam inainte. Seara de seara citesc si incerc sa patrund fiecare fraza scrisa de unicul Adrian Paunescu.
Un gand bun!

cameliaonciu spunea...

Doamne, ce dor mi-e de el!

T. spunea...

Multumim ca ne spui noua, cel care il iubim pe A.P (prefer sa folosesc prezentul), ultimele zile petrecute alături de el.
Mulţumim că ne iubeşti, aşa cum a făcut şi tatăl tău!

Anonim spunea...

felicitari pentru postare si multumesc din suflet ca iti gasesti resurele necesare pentru a impartasi aceaste trista experienta de final...Ar fi fost minunat sa poti continua sa ne scri cum i-am mai dus Maestrului cele solicitate, cum te-a mai mustrat putin...
Un OM impresionant cu adevarat iar tu ai ocazia acum sa iti arati maretia ....
felicitari,Andrei si multumiri!

Anonim spunea...

Impresionant, Andrei. Foarte impresionant. Citind postarea ta parca m-am simtit alaturi de Poet, in preajma marii lui treceri si parca simteam nevoia sa va imbratisez si sa va mangai pe crestet, pe amandoi. De la moartea minunatilor mei parinti nu am mai avut asa un sentiment de deznadejde, de vulnerabilitate. Am fost foarte impresionata de grija cu care le-ai ocrotit pe Ana Maria si pe Carmen si parca abia in acele imagini realizam cu adevarat ca esti fiul lui Adrian Paunescu. Parca avea loc, in acele zile, un transfer de responsabilitate dar si de har de la Poet catre vlastarele sale.
Voi reveni mereu pe blogul tau, iti voi urmari din umbra prezenta in viata publica si sper, ca prin intermediul insemnarilor tale, sa descopar mult mai multe aspecte ale Omului Adrian Paunescu, sa il regasesc in maiestria condeiului tau si, poate, daca vei vrea sa ne impartasesti mai multe ganduri, voi mai afla cate ceva si despre Ana Maria.
Am doar o mare rugaminte la tine: nu mai scrie niciodata "A.P.". Nu prescurta numele Poetului, din nicio ratiune, lasa-i numele sa "curga", sa-l simtim mereu aproape.
Iti doresc tie, Carmenei (minunata feminizare a numelui) si Anei Maria mult succes. Sufletul meu va fi mereu alaturi de voi.
Mirela, Sibiu