Sport
Situaţia sportului românesc este atât de proastă,
încât e mai uşor să-i vedem puţinele bune, decât să-i amintim nenumăratele
rele. Situaţia seamănă cu un dezastru pe care-l vedem în direct, competiţie
după competiţie, şi aminteşte cum, recent, la Europenele de fotbal, când
Germania dădea al patrulea gol Greciei (4-2 a fost scorul final), comentatorul
nostru TV filosofa dubitativ: care e
veriga slabă a grecilor? Serios? Păi despre o verigă slabă vorbim,
când toată echipa grecilor era ferfeniţă? La fel - în sportul nostru. Să căutăm
punctele slabe, când toată mişcarea
noastră sportivă se apropie de dezastru? Aproape toţi pilonii îi sunt demolaţi.
La fotbal stăm prost, „în schimb” a început prăbuşirea şi la celelalte
discipline, unde făceam performanţă (cum ar spune cineva care face ca prostul
pe deşteptul cu limba română).
Suntem varză şi ne mirăm de ce pute. Pute pentru
că s-a stricat, în străvechiul nostru butoi cu dezinteres, în care n-am mai
suflat, pentru primenire, nici aer şi nicidecum bani. Avem parbrizul crăpat de
la un capăt la altul, încercăm să-l lipim cu scuipat şi ne mirăm de ce vedem
deformat, de ce ne cad cioburi în poală şi de ce curentul ne intră în ochi. Un
zid năruit nu se poate repara cu o linguriţă de lipici.
La Olimpiada
de la Londra din iulie-august 2012, cu cele nouă medalii (două de aur,
cinci de argint şi două de bronz) am obţinut cele mai proaste rezultate din
ultimele şase decenii (la Helsinki, în 1952, am luat una de aur, una de argint şi
două de bronz), dar încă nu am arătat
tot ce putem. În rău, desigur! Pesimiştii ar spune că mai rău nu se poate,
dar noi, optimişti, spunem: ba da, se
poate mult mai rău! Staţi să vedeţi cum o să fie când nu o să mai obţinem
niciun aur, când o să jubilăm dacă vreun vâslaş rătăcit sau vreo gimnastă solitară
o să ia un bronz, de prăsilă. Acum, încă e bine: luăm un aur la gimnastică
feminină (Sandra Izbaşa la sărituri), pe teritoriul unde băteam tot, decenii şi
decenii. Luăm încă un aur, la tir (Alin Moldoveanu) şi ne mai plângem, când
concurăm contra unor sportivi care, de mici, au la dispoziţie săli,
echipamente, antrenori, alimentaţie specializată, şcoli, mentalitate şi
răsplată pe măsură?
O vreme, prin lume, au făcut glorie sportivi plecaţi
de la noi, fie la mari echipe străine private (mai ales fotbalişti şi
handbalişti), fie sub drapele naţionale care i-au înfăşat, adoptiv (mai ales în
tenisul de masă şi de câmp). Acum, nu prea mai avem nici ce exporta, pentru că s-a strâns laţul şi a ajuns prea aproape de
gât şi de par. A trecut până şi vremea în care emigrau ultimele serii de
sportivi performanţi, care se apucaseră de treabă în vremea când mai exista în
România interes guvernamental pentru educaţia fizică şi plecau în străinătate
pentru că la noi se deteriorau continuu condiţiile de pregătire şi de recompensă.
Acum, la nivelul cel mai de jos, ne holbăm şi suntem surprinşi că nu mai răsare
aproape nimic, după ce – vai, ce mirare! – nu am însămânţat nimic. O să ajungem
să mai urcăm pe podiumuri numai ca efect al vreunei iniţiative private
ocazionale sau al talentului atipic al vreunui atlet, care merge contra
curentului general de sărăcie şi nepăsare.
Încercarea noastră de a face performanţă sportivă internaţională,
când statul nu investeşte la nivel naţional, este ca încercarea de a bea cu strecurătoarea. Cum să strângem apă de ploaie în plasa de
pescar? Nu vom reuşi separat, pe un câmp de bătălie unde nu se reuşeşte decât
împreună.
Andrei
Păunescu, 14 august 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu